A Trick of the Tail – Genesis – aniversare 50 de ani!
Într-o zi toridă din iulie 1985, Phil Collins decide să realizeze imposibilul: după terminarea mini-recitalului din cadrul concertului caritabil Live Aid (găzduit de stadionul Wembley, din Londra), Collins se va urca într-un Concorde, va traversa în timp record Atlanticul și va susține un recital și în cadrul evenimentului Live Aid de pe Stadionul JFK, din Philadelphia.
Găselnița lui Phil ne demonstrează omniprezența sa în cultura pop a anilor ’80, căci nu multe alte staruri au reușit să domine cu atâta insistență spațiul media în deceniul în care Ronald Reagan schimba economia Statelor Unite, iar MTV-ul ne demonstra faptul că videoclipurile reprezintă creații artistice demne de luat în seamă. Până și Phil a declarat că prezența sa constantă pe radio și TV era enervantă, iar remarca lui Bowie conform căreia anii ’80 au reprezentat „perioada Phil Collins” nu ar trebui să ne surprindă.
De fapt, în timp ce Phil a devenit sinonim cu balade siropoase și producții suprasaturate, istoria pare că l-a plasat în sertarul starurilor pop cu un bizar lipici mainstream, uitând de multiplele valențe artistice ale unuia dintre cei mai mari percuționiști rock ai secolului XX.
În februarie 1976, Genesis lansa albumul A Trick of the Tail, în formula Phil Collins, Steve Hackett, Mike Rutherford și Tony Banks. Neștiind dacă formația va continua după plecarea solistului Peter Gabriel, membrii acesteia au decis să înregistreze piese instrumentale, în speranța că vor găsi un nou frontman pe parcurs.
După ce audițiile s-au dovedit a fi complet neproductive, aceștia au realizat că noul solist se ascundea chiar sub ochii lor, în spatele munților de tobe și cinele.
Desigur, cu tendința sa de a se îmbrăca precum un tată din clasa mijlocie, Collins contrasta puternic cu extravaganța lui Gabriel, iar măsurile compuse și temele filozofice care au caracterizat creațiile Genesis la începutul anilor ’70 au început să se diminueze constant până la finalul deceniului; totuși, de la imaginile suprarealiste prezente în versurile unor piese precum I Know What I Like (In Your Wardrobe) (1973) până la dansul celor trei din videoclipul cântecului I Can’t Dance (1991) e cale lungă.
În plus, nici parodierea lui Michael Jackson din cadrul aceluiași videoclip nu a îmbătrânit atât de bine, trecerea bruscă la estetici mainstream polarizând fanii experimentelor artistice inedite și ai rockului progresiv.
Revenind însă la A Trick of the Tail, albumul ne oferă o porție de prog-rock bine cântat, iar pentru prima oară în istoria formației, întregul material discografic este însoțit atât de ritmurile complexe ale tobelor lui Collins, cât și de livrările sale vocale spectaculoase.
,,A fost foarte satisfăcător pentru noi să arătăm că puteam continua. A fost grozav și faptul că nu a trebuit să implicăm o altă persoană”, declara pianistul Tony Banks.
Turneul de promovare al materialului discografic l-a mutat pe Collins de la tobe în fața publicului, transformându-l într-unul dintre primii bateriști-soliști ai istoriei. În perioada martie-iulie 1976, partitura setului de tobe a fost interpretată live de Bill Bruford (Yes, King Crimson), urmând ca viitoarele turnee să fie realizate alături de percuționistul Chester Thompson. În pofida propriilor dubii, Phil a îmbrățișat cu brio cariera de showman, fără ca cineva să prevadă imensul său succes în zona pop-ului mainstream al anilor ’80.
De altfel, Collins, care a împlinit luna trecută 75 de ani, și-a îndeplinit atât de bine toate rolurile muzicale, încât devine greu să îl apreciem așa cum se cuvine.
Phil jonglează cu măsuri compuse și ritmuri complexe la setul de tobe, inovează estetica audio prin popularizarea efectului de gated reverb (prezent pe piese precum I Wanna Dance with Somebody și ușor de remarcat pe ritmul de tobe care deschide Anii de liceu ai Stelei Enache), se ia la trântă cu Michael Jackson în topurile optzeciste, compune coloane sonore lacrimogene pentru producții Disney și dirijează cu brio milioane de oameni pe stadioane în postura de showman și solist vocal.
Într-o lună în care A Trick of the Tail împlinește jumătate de secol, ne aducem aminte de discul care a pus pe harta muzicii nu doar un baterist genial, ci și un solist care nu a părut vreodată conștient de abilitățile sale vocale.
„Sunt un baterist care mai cântă puțin”, declara acesta, semn că pasiunea sa pentru setul de tobe triumfă în fața poziției de showman.
De altfel, oricât de bizar ar părea, primul documentar dedicat în exclusivitate carierei de percuționist a lui Phil Collins a fost lansat de platforma educațională Drumeo abia în 2024. Așadar, ar trebui să ne mire constanta asociere a lui Phil cu MTV, în condițiile în care parcursul său muzical a trecut prin jazz, big band, Motown, rock progresiv și pop.
Totodată, dacă bateriștii sunt adesea văzuți ca muzicieni de mâna a doua, iată că o remarcă a lui Collins ne poate schimba părerea:
„Nu se întâmplă foarte des ca un toboșar britanic să câștige un Oscar”.
Bineînțeles că suntem de acord, căci întregul parcurs artistic al lui Phil a fost triumfător, eclectic și… plin de surprize.
Text de ALEX MUŞAT | MUZICĂ
