Pentru regizoarea şi dramaturga Leta Popescu, 2025 a fost un an absolut remarcabil, nu doar din perspectiva consistenţei activităţii ei profesionale, fiind jalonat de patru premiere – Cum se scrie Şeicspir / Shakespeare? (Teatrul de Nord, Satu Mare), Aer (Teatrul Metropolis, Bucureşti), Lalele, păsări şi beton (Reactor de creaţie şi experiment, Cluj), Lirda (Teatrul de Comedie, Bucureşti) -, dar şi prin validarea calităţii demersurilor sale artistice, deopotrivă de către breaslă şi spectatori, indiferent că am avea în vedere multiplele nominalizări la Premiile UNITER de anul trecut pentru Regina nopţii (Teatrul Dramatic “Fani Tardini”, Galaţi), cea din 2026 pentru Lalele (cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută) sau recenta relocare a spectacolului Lirda, datorită interesului constant foarte mare al publicului, în cea mai încăpătoare sală a Teatrului de Comedie.
Toate acestea au constituit o bază substanţială pentru explorarea prin dialog a multiversului uneia dintre cele mai originale creatoare din peisajul teatral românesc, iar ca punct de plecare am ales premiera de luna martie a spectacolului pe care LETA POPESCU îl pune în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti, dramatizarea Almei Klein a bestseller-ului Lapte negru scris de Elif Shafak, mai ales că acesta vine să rotunjească o căutare cu rădăcini inclusiv în plan personal.
Leta, din spusele tale, Lapte negru încheie o tetralogie centrată pe actriţe, în care “am vrut să explorăm legătura dintre materialul brut și universul personajelor”. În precedentele spectacole – Aer, Lalele, păsări şi beton, Lirda -, ai avut un rol decisiv în modelarea textului interpretat pe scenă, pe când aici clădeşti pe adaptarea memoriilor unei scriitoare care descrie într-o formă imaginativă experienţa depresiei postnatale. Ce aduce complementar această poveste astfel încât să o incluzi într-o tetralogie personală?
Este o tetralogie pentru că vorbim exclusiv despre un univers feminin. Dacă în alte spectacole ale mele mai vizăm și alte lumi, și ne uităm și la bărbați sau copii, în acestea patru ne-am concentrat pe teme pur feminine sau feministe. Folosesc pluralul pentru că în toate am lucrat cu Bogdan Spătaru, cu care colaborez de la Dual [performance teatral non-verbal care a avut premiera în 2022 la Teatrelli – n.r.] şi care a rămas partenerul meu scenograf pentru eternitate, de unde și acele legături cu materialele de care am pomenit… fiind un cuplu soț-soție, viața noastră este în jurul acestor spectacole și a discuțiilor despre limbaje teatrale.
Întorcându-mă la Lapte negru, nu cred că neapărat e vorba despre o scriitoare și despre depresia postnatală, ci mai degrabă despre întrebarea dacă o artistă poate fi și mamă, iar asta e ceva care m-a interesat pe mine în mod personal, eu însumi fiind o artistă la vârsta la care ceasul biologic zice că poate ar fi cazul să facem niște copii. Acest tip de frământare continuă mi-a atras în textul lui Elif… la ce renunți când vrei să faci un copil și ce câștigi?
De altfel, în romanul Lapte negru, care este unul autobiografic, depresia apare la final, în câteva pagini, deci nu are ca subiect în sine depresia postnatală, ci este traseul unei scriitoare de la primul gând că ar putea fi mamă şi îndoielile prin care trece până ajunge să facă un copil, are o depresie postnatală și folosește apoi scrisul ca terapie a acestei depresii.
Să ne oprim niţel asupra relaţiei tale profesionale cu Bogdan şi la explorarea materialelor scenografice, complementare în tetralogie personajelor feminine. În general, în cazul vostru particular, cum sau când se fac alegerile care definesc ambiental spectacolul?
Nu ştiu cum lucrează alţi regizori cu scenografii, dar eu nu îi spun lui Bogdan mare lucru. E chiar invers. El creează scenografia şi apoi eu creez o lume în jurul propunerii lui. Îi dau câteva senzații, dar nici alea prea utile. De multe ori se întâmplă ca lumea să mă felicite pe mine pentru o idee sau alta care n-a fost niciodată a mea, dar, chiar şi atunci când spun că nu-mi aparţine, oamenii au, aşa, un soi de ‘Ei, lasă, eşti tu modestă.’. Well… nu e aşa.
Un exemplu sunt găleţile din Regina nopţii. Nu, n-am zis eu ‘Vreau găleţi!’, ci a zis el ‘Vezi că-ţi dau multe găleți să te joci.’. La final, m-a şi certat că nu m-am jucat destul cu ele… şi are dreptate. Sau zidul din Lalele, unde eu am zis că vreau o platformă de 1×1 m, că vreau să încerc ceva la repetiţii. Am repetat aşa, aiurea, iar Bogdan a spus: ‘Termină cu platforma asta, îţi fac un zid şi te joci pe el.’. Asta pentru că el a înţeles că eu nu vreau un decor, ci un loc de joacă… şi cam ăsta e singurul lucru pe care îl cer: ‘VREAU LOC DE JOACĂ!’.
Biserica teleghidată din Lalele, care îşi ia mereu aplauze, e tot a lui. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap să vreau aşa ceva. Sau perna din Lapte negru, n-am zis niciodată că vreau o pernă, sau pinbag-urile de la Arad [din Oameni pe care nu-i mai iubeşti – n.r.], sau structura din Vrabia inspirată dintr-o sculptură în ruină etc. Sau bucătăria din Dual… de fapt, Dual cu totul, care a fost primul nostru spectacol, când el mi-a zis să îl facem non-verbal şi să fie în bucătărie ca să mă joc eu cu ce e pe acolo.
Eu nu am idei multe. Eu lucrez cu oameni mai deştepţi ca mine, doar că eu am gura mai mare.
Bogdan înţelege decorul ca fiind partea invizibilă a spectacolului… decorul este un spaţiu şi nu un spectacol în sine. Are un gust al materiei şi al materialului, de unde şi preocupările mele, dar tot de el sunt alese, adică nu-i zic eu: ‘Vreau inox, vreau bca, vreau osb!’. Calitatea mea e aceea că, de multe ori, îl ascult.
Revenind la Lapte negru, mai spuneai şi că acesta “continuă seria de spectacole de teatru popular, un proiect de regie care m-a făcut să mă îndrăgostesc de ideea de spectacol de sală mare, pentru un public de audiență generală”. De ce crezi că o poveste scenică despre o femeie cu o profesie aparte, aflată într-o criză personală foarte specifică, poate atrage un public larg?
Pentru mine, audiența generală este legată și de subiect, bineînţeles, dar și de limbajul estetic, iar atunci când spun că e un spectacol de teatru popular, mă refer la anumite decizii ale mele legate de lucruri despre care intuiesc sau știu că vor prinde la publicul larg… ştiu, pentru că, dincolo de intuiții, unele sunt lucruri pur tehnice care îți îngustează audiența generală, precum acelea că nu se folosește limbaj vulgar sau că nu ai nuditate.
Dacă ar fi să mă raportez la tetralogie, nici Aer şi nici Lalele, păsări şi beton de la Cluj nu sunt spectacole de teatru popular, dar în schimb Lirda este un spectacol de teatru popular urban şi la fel este acum şi Lapte negru. Am adăugat ‘urban’ doar ca să facem distincția faţă de Regina nopții, care este teatru popular despre mediul rural, asta neînsemnând că ar trata o temă cu țărani.
Revenind la spectacolul Lapte negru, mie mi se pare că întrebarea ‘Poți să faci două lucruri deodată în același timp, fără să sacrifici nimic?’ este una de audiență generală, adică nu e vorba doar despre o scriitoare, ci despre o carieră, în general, şi nu e vorba despre a face sau nu copii, ci despre a lua o decizie foarte importantă pentru viaţa ta.
Cred că și femeile, dar și bărbații, și tinerii, dar și oamenii mai în vârstă, pot fi interesaţi de un personaj care are de făcut o alegere grea și de a urmări cu sufletul la gură dacă acestuia îi pare sau nu rău de calea pe care a urmat-o.
Lapte negru este, în fond, o poveste, iar ceea ce încerc eu să brodez pe dedesubt este un manifest despre povești, pe care îl împrumut de la Elif Shafak, de altfel, care este o campioană a poveștilor.
Ea este pasionată de limbaje, de cuvinte, de gusturi și susține că poveștile sunt salvatoare, iar eu am împrumutat acest gând al ei și am transformat Lapte negru într-o poveste spusă la un TEDx, iar pe dedesubt am acest manifest, pentru că mă întreb ce rol mai avem noi, artiștii, și ce rol are arta în acest moment, într-o lume cu atâta demagogie politică, cu atâta război, cu atâta Putin, cu atâta Trump?
Cu siguranță, arta nu poate să îi schimbe pe acești tirani barbari ai contemporaneității, dar poate să-i întrețină drepți pe cei care se luptă cu toate problemele determinate de aceştia.
Proiectul tău de regie dedicat teatrului popular s-a născut în pandemie, după terminarea lockdown-ului, iar prima montare a fost Lucruri nespuse de la Naţionalul din Târgu Mureş. De fapt, cum s-a conturat în mintea ta acest demers? Pentru că au trecut 5 ani de atunci, în care ai creat nu mai puţin de 8 spectacole…
… şi cred că nu va fi un proiect limitat la un număr de ani, adică voi face asta toată viața. Bineînţeles, nu doar asta, însă voi continua să fac, din când în când, câte un spectacol de teatru popular în care să mă gândesc mai mult la public decât la mine. Este o alegere sănătoasă, așa o simt eu, care a început cu același întrebare: ‘Ce sens are arta?’… De fapt, de ce au oamenii nevoie?
După acea perioadă oribilă de lockdown, am simțit că noi, oamenii de teatru, ale caror produse ajung mult mai repede în fața audienței decât a celor din lumea filmului – pentru că, de exemplu, eu pot să mă apuc mâine de un spectacol și într-o lună am livrat un mesaj care să fie foarte prezent -, avem o datorie de a îi bucura pe cetățenii care aleg să cumpere bilet și, ca atare, trebuie să avem un pic de voie bună și de umor.
Așa am ajuns atunci la ideea de ‘comedie’ și de ‘sală mare’, pentru că, până atunci, eu eram obișnuită să lucrez în săli mici și, în continuare, în asemenea săli voi face lucruri precum Aer sau Lalele, care sunt destinate unui public pe care spectacolul și-l găsește singur, deci nu pot fi numite populare.
Acest fel de spectacole sunt mai de nișă și au o anumită teză, un anumit limbaj estetic, care nu sunt prinse din prima de către spectatori, pe când Lapte negru, Regina nopții sau Lirda sunt spectacole pe care le înțelege absolut oricine, iar aici lucrez întotdeauna pe straturi și foarte conștientă de asta.
Cel puțin aparent, ai luat foarte rapid hotărârea de a te pune pe direcția teatrului popular, fiindcă Lucruri nespuse a avut premiera în noiembrie 2021, dar, cu numai două luni mai înainte, ai prezentat Dă-te din soare la Reactor, spectacol despre spuneai: “înmormântez teatrul politic militant, dramaturgia fragmentată, formele pretinse a fi noi. Din asta sper să se nască altceva, nu știm ce, vom vedea la următorul proiect.”. Ce a făcut ca prioritățile tale să se nuanțeze într-un timp atât de scurt?
Ştii bine că eu mă mișc foarte repede, adică nu stau prea mult pe gânduri… mai vorbesc un pic cu tine și mai nasc o idee, după care, în câteva luni, o și pun în aplicare. Lucrez foarte mult, dar și uit pe măsură, adică mă duc înainte ca nebuna, preocupată de viitor, şi nu prea aloc timp să mă uit în urmă, aşa că îți mulțumesc pentru cronologia asta foarte frumoasă pe care o faci, fiindcă așa îmi mai aduci aminte de unele lucruri.
Practic, ce s-a întâmplat atunci a fost un shift sau o etapă din viaţa mea profesională care a coincis cu pandemia… e vorba de plecatul meu de la Cluj după cearta conceptuală de la Reactor. Spectacolul care a încheiat acea etapă foarte importantă a fost Dă-te din soare, un spectacol preluat de la Alexandru Dabija, care este mentorul meu declarat, în cel mai profund și adevărat sens al cuvântului ‘mentor’.
Deci Alexandru Dabija trebuia să facă Dă-te din soare la Reactor, nu l-a mai făcut și atunci l-am preluat eu şi a devenit un spectacol foarte metateatral, pentru că m-am gândit și m-am uitat la Reactor și la tot ceea ce lucram acolo prin ochii şi din perspectiva lui Dabija. Mi se părea un pic hilar și mă gândeam… este foarte mic ceea ce facem noi?
În fine, a fost o etapă.
Atunci am înmormântat în linişte foarte multe lucruri, printre care și Reactorul, şi teatrul politic, dar și pe Dabija, ca voce care să îmi spună întruna cum e teatrul, pentru că, deși el n-a făcut niciodată asta, eu îl aud constant. Am zis ‘Gata!’, înțelegând că nu îmi ating scopul pe care îl căutam, acela de a aduce bine în lume şi de a bucura niște oameni.
În același timp, eu nu am uitat niciodată valorile teatrului politic sau ale feminismului și, de fapt, începând să fac teatru popular, le pot transmite mult mai puternic în spaţiul public. Am devenit mult mai liberă, mult mai critică și mult mai puternică în hainele unui tip de teatru de sală mare şi ajung la un public mai numeros decât prin spectacole foarte nișate, care au un mesaj de tip “ora de dirigenție”, care pe mine mă enervează absolut cumplit.
Nu cred că artiștii trebuie să dea lecții. Mă rog, fiecare poate să facă ce vrea, dar, în ceea ce mă priveşte, atunci când un artist îmi dă lecții, eu renunţ să îl mai urmăresc și mă îndrept spre un altul, care îmi dă mai degrabă de gândit decât de înghițit.
Ai găsit însă de-a lungul timpului noi forme de a duce mai departe elementul de teatru politic, fie şi dacă am lua ca exemplu Scorpia neîmblânzită de la Naţionalul clujean, din 2023, unde era teatru în teatru.
Da, absolut, doar că Scorpia n-a ieșit prost, dar nici bine. Adică este un spectacol digerabil, popular, și-a atins scopul, dar acolo am încercat eu ceva și nu mi-a ieșit. De fapt, cam în toate spectacolele încerc ceva și nu iese, că de aia mai fac apoi încă unul. Dacă aş face spectacolul perfect, spre ce aş mai tinde după aceea?
Referitor la exemplul pe care l-ai dat, îmi vine să spun acum, privind în urmă, că am făcut cam un Shakespeare jumate, fiindcă a fost Scorpia neîmblânzită de la Cluj și, mai târziu, Cum se scrie Şeicspir / Shakespeare? de la Satu Mare [Teatrul de Nord, 2025 – n.r.], iar pentru ambele am lucrat cu colegele mele autoare, Maria Manolescu și, respectiv, Raluca Cîrciumaru.
Fiindcă ai amintit de Cum se scrie Shakespeare?, nevoia de dezbatere asupra problemelor din sistemul educațional se manifestase deja la tine cu 10 ani înainte de acest spectacol, în Ghinga, pe care l-ai făcut la Fabrica de Pensule…
Bineînţeles, în orice etapă m-aș afla şi indiferent de limbaj, pare că există aceleași teme de interes şi cam toate sunt politice într-un fel, doar că trebuie să facem şi să înțelegem distincția între ‘ora de dirigenție’ și alte ore, precum cea de ‘educație civică’. Spun că am îngropat teatrul politic și îngrop, bătătoresc pământul și torn beton peste orice tip de ideologie pentru că sunt avidă după libertatea interioară și după libertatea de gândire.
Din acest motiv, temele care m-au preocupat dintotdeauna încă mă preocupă, iar printre ele cea dintâi e arta în sine… arta contemporană și puterea sa de a schimba ceva, arta şi impactul în societate, prostiile artei, în fine, modul de receptare a artei contemporane de către oamenii simpli, adică arta este ceva ce chestionez mereu, pentru că viața mea este în acest domeniu.
În afară de asta, ca teme, aș zice cultura și educația, adică acești “3 de M”, ca la Hagi. Dincolo de glumă, acești trei piloni – artă, cultură, educație – sunt ceva ce mă preocupă și m-au preocupat întotdeauna, iar pentru asta aș lupta oricând și cred cu cea mai mare tărie că arta salvează vieți. Punct.
La teme aș mai pune iubirea, mai ales în cazul teatrului tău popular, fiindcă Oameni pe care nu-i mai iubești, de exemplu, poate fi văzut ca o oglindă la Lucruri nespuse… avem deci existenţa şi dispariția iubirii.
Da, peste toate… vine iubirea! Într-adevăr, mai este şi iubirea, cum e și în Lirda, cu accent pe ideea de cuplu. Mă interesează însă și familiile tradiționale, aşa că, pe scurt, s-ar putea zice că am trei direcţii mari de interes: cultura, relațiile de familie și iubirea în cuplu. La astea, dacă vrem neapărat, mai putem adăuga femeia și încă tot felul de alte teme.
Vezi tu, mie îmi place foarte mult meseria mea, adică eu sunt îndrăgostită de tot ce înseamnă teatru și regie și forme de spectacol. Mie îmi place de mor să fac teatru și atunci mă simt foarte bine și la sală mare, și la sală mică, și în orice galerie de artă… oriunde mă lași, îmi dai un actor și eu pot să fac ce înseamnă spectacol, aşa cum se defineşte spectacolul în mare, ca idee.
Asta mă ține şi asta o să fac tot timpul, având în minte temele care mă preocupă, indiferent că sunt într-un teatru naţional sau unul independent, că lucrez la /SAC@Malmaison [instalaţia performativă F_ _ _ _, prezentată în 2022 în galeria de artă bucureşteană – n.r.] sau la Reactor, unde m-am întors după ani de umblat prin țară și am făcut toamna trecută Lalele, păsări şi beton dintr-o imensă dorință de laborator. Am realizat acolo lucruri pe care nu puteam să le fac în sala mare a unui teatru de stat, pentru simplul motiv că lucrurile sunt diferite, dar eu mă hrănesc din asta și îmi place să fac orice.
Dar ce te-a motivat să te implici, tot în vremea Lucrurilor nespuse şi a lui Dă-te din soare, în programul teatrului din Galaţi, Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan, alături de regizorii Cristian Ban şi Adrian Iclenzan?
Proiectul făcut de Florin Toma și Radu Horghidan [directorul general şi, respectiv, directorul artistic al Teatrului Dramatic “Fani Tardini” din Galaţi în acea perioadă – n.r.] a apărut tot ca un efect al pandemiei, pentru că și ei se întrebau ce sens au pe lume, de ce mai facem noi teatru și ce fel de teatru vrem să facem, iar istoria e foarte frumoasă, pentru că ne-am întâlnit la mijloc, la Brașov, eu venind de la Cluj sau București – nu mai știu unde stăteam atunci -, Cristi Ban de la Arad și ei de la Galați.
La Brașov am dezbătut o zi și o noapte ce ne preocupă şi ne-a fost limpede că vrem să explorăm… despre asta fost vorba, să explorăm timp de trei ani şi asta e ceea ce mi se pare extraordinar la acest Proiect 9, pe care nu eu l-am creat, dar l-am adoptat și îl duc până la capăt ca directoare [din august 2024, Leta Popescu este directoare artistică a Teatrului “Fani Tardini” – n.r.].
A fost cea mai bună idee ca programul să fie pe trei ani, deși, iniţial, noi ne gândeam că lumea din teatru s-ar putea plictisi lucrând cu aceiași regizori atâta vreme, însă Regina nopții, de exemplu, care are un succes extraordinar, nu ar fi existat fără Vrabia și fără Bujor [care au avut premiera la Galaţi în 2022 şi, respectiv, 2023 – n.r.], pe care le-am făcut în aceşti trei ani, în care am lucrat cu aceeași trupă și am ajuns să o cunosc foarte bine. Asta e extraordinar!
Iar Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu [nominalizat la Premiul UNITER 2026 pentru text dramatic românesc montat în premieră absolută – n.r.], care este al treilea spectacol al lui Adi Iclenzan, nu s-ar fi putut împlini nici el fără cele de dinaintea lui.
Ideea proiectului m-a atras atunci şi pentru că s-a amestecat cu dorința mea de a lucra la sală mare, obiectivul lor fiind acela de a face spectacole cu o distribuție foarte mare, pentru că la Galați sunt 30 de actori și, după pandemie, toată lumea voia să joace. Atunci am primit temă să lucrăm cu peste zece actori fiecare, eu am lucrat cu 17 și, astfel, sala mare a devenit drogul meu… nu neapărat dintr-o grandomanie, pentru că nu am și nici nu știu să fac spectacole cu scenografii fulminante și proiecții și dansuri, dar pentru că-mi doresc să am foarte mulți actori pe scenă, să-i coordonez și să lucrăm pe texte, pe personaje.
Deci Proiect 9 a fost o întâlnire fericită dintre plăcerea mea și din același interes pe care-l împărtăşeam cu toţii.
Odată cu Proiect 9, ţi s-a amplificat şi apetitul pentru scris. Te-ar mai fi interesat însă acest program dacă era vorba de punerea în scenă a unor texte clasice?
Nu, evident că nu mă mai interesa, dar tema proiectului a venit ceva mai târziu, pentru că noi, în marea seară de la Brașov, am discutat inclusiv dacă să facem Shakespeare sau altceva, adică ştiam că o să lucrăm timp de trei ani, dar nu știam şi ce anume vom face. Radu Horghidan a fost cel care, la un moment dat, după acea întâlnire, ne-a sunat și ne-a spus: ‘Hai să facem dramaturgie contemporană românească!’.
Așa m-am apucat şi eu de scris un pic mai serios, iar Vrabia a fost a doua mea piesă după (In)corect, pe care o făcusem la Reactor [în 2020 – n.r.]. Întâmplarea face că (In)corect a fost o propunere mai veche a mea la Galați, care nu s-a mai legat și, drept urmare, n-am mai făcut (In)corect acolo, ci la Cluj, iar când m-am întors la Galați, am simțit cumva nevoia să vorbesc despre aceleași teme ca în (In)Corect și anume despre conflicte de familie și despre un personaj feminin într-o familie dinamică.
Altfel, Vrabia mi-a dat un pic de furcă și nici acum nu scriu încă foarte bine. Ca structură dramatică și ca tip de libertate de a scrie, cred că cel mai împlinit text al meu de până acum este Lirda, dar fără Vrabia n-aș fi scris Regina nopții și apoi Lirda… acum am patru piese scrise, iată, dar eu în continuare nu mă consider autoare. O să mă consider însă autoare anul viitor, promit!
Faptul că Lirda e cel mai reușit text al tău de până acum este consecinţa unui parcurs evolutiv care s-a conturat natural sau trebuie privit mai degrabă rațional?
Rațional, pentru că, dincolo de inspirație şi talent, e o chestie de tehnică. În fond, scrisul, ca și regia, este o meserie pe care o practici, iar eu nu m-am recomandat până acum ca fiind autoare şi încă nu mă recomand tocmai pentru că nu simt că o stăpânesc foarte bine, adică sunt lucruri care mie îmi ies, pur și simplu, dintr-un instinct.
De asemenea, sunt o sumedenie de lucruri care îmi ies fiindcă vorbesc foarte mult cu actorii despre texte și ei îmi dau foarte multe idei. Inclusiv finalul din Regina nopții, care este cel mai răvășitor final de pe planeta Pământ, nu e ideea mea, ci a lui [Radu] Horghidan, care m-a întrebat de ce nu fac nu știu cum, iar eu am zis: ‘Ce idee bună!’, adică eu nu stăpânesc structura prea mult și prea bine.
Nu am făcut vreo școală sau master de scriere dramatică şi tot ce am scris a fost din instinct, dar care nu e însă de ajuns, fiindcă îți mai trebuie și un pic de tehnică.
Tehnica o poţi avea în două feluri, în sensul că ori o deprinzi pe parcurs, prin acumularea de experiență, ori comasezi totul făcând o școală mai mult sau mai puțin formală, care-ţi dă un anume tip de conștientizare a faptului că înveți o meserie.
După cum ziceam, eu nu am parcurs această etapă de conștientizare, dar, când am ajuns la Lirda, fiind foarte aglomerată cu extraordinar de multe lucruri de făcut datorită directoratului de la Galați, nu am mai avut efectiv timp de mofturi sau să mă alint că eu nu sunt autoare.
M-am trezit în situația în care ‘Acum, trebuie să scrii o piesă bună pentru teatrul cutare, cu cinci actrițe. Tema este asta, aşa că pui mâna și scrii și nu te mai alinți!’ şi… am scris.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Victor Diaconu | Teatrul Nottara
