Violoncelista americană Anita Graef este apreciată pentru superba măiestrie a interpretărilor sale și pentru energia și eleganța prezenței scenice.
Cu apariții pe scene prestigioase precum Weill Recital Hall din cadrul Carnegie Hall, în seria Dame Myra Hess Memorial Concerts și la Library of Congress, ea și-a conturat o voce artistică distinctă, definită prin versatilitate și o expresivitate autentică. Dincolo de activitatea sa concertistică, ANITA GRAEF este și director artistic al Tallgrass Chamber Music Festival și al Juliani Ensemble, unde își pune amprenta asupra direcției curatoriale și strategice a proiectelor.
Cadru didactic la Chicago College of Performing Arts din cadrul Roosevelt University și coordonatoare a secției de coarde la Summer Music in Tuscany, artista îmbină excelența interpretativă, recunoscută prin distincții precum Gheens Young Artist Award și American Prize, cu un angajament profund față de educație, repertoriu contemporan și inițiative de outreach cultural.
Invitată în numeroase festivaluri și colaborări internaționale din America de Nord și Europa, artista ajunge anul acesta și în România, la Classix Festival, unde propune publicului o experiență muzicală marcată de profunzime și prezență.
Ai fost apreciată pentru interpretările pline de energie și rafinament. Cum reușești să echilibrezi precizia tehnică cu spontaneitatea emoțională pe scenă?
Cheia pentru a-mi oferi libertatea spontaneității pe scenă este, în mod paradoxal, o pregătire extrem de riguroasă. De fiecare dată când interpretez un concert sau un recital, piesa respectivă a trecut prin nenumărate repetiții, interpretări în cerc restrâns și înregistrări înainte de a fi prezentată în fața publicului larg. Cred că este foarte dificil să creezi momente spontane pe scenă dacă nu ești sigur de rutina interpretării în fiecare moment.
Prin urmare, numai după ce am o idee clară despre ceea ce intenționez să comunic pe scenă și despre cum se simte interpretarea unei anumite piese, pot să-mi acord libertatea de a explora momente noi și unice. La fiecare concert, încerc să las loc pentru ceva cu totul nou pe scenă, ceea ce face ca fiecare interpretare să fie atât de unică și de dragă pentru mine.
Cântând atât în locuri emblematice precum Carnegie Hall, cât și în contextul unor festivaluri contemporane precum Classix, simți că atmosfera schimbă dialogul emoțional dintre artist și public?
Atmosfera unui spectacol este cu siguranță influențată de spațiul în care acesta are loc. O scenă istorică precum cea a Carnegie Hall are propriul său farmec și solemnitate, care creează un mediu foarte special pentru toți cei implicați. Pe de altă parte, găsesc o mare bucurie în a cânta în spații netradiționale, în special în cele în care publicul poate fi cu adevărat aproape de muzică, cum ar fi la Classix. Cred că pentru publicul modern este ceva special să poată experimenta creația muzicii live de aproape.
Tema festivalului Classix din acest an este Art & Mind și explorează dialogul dintre emoție și intelect. Cum întruchipează violoncelul, un instrument adesea asociat cu vocea umană, această dualitate pentru tine?
În multe feluri, cred că sunetele pe care le pot crea la violoncel sunt cele mai autentice expresii ale vocii mele interioare. Așa cum ați menționat, violoncelul este unul dintre puținele instrumente care are aceeași gamă ca vocea umană. Prin urmare, pot explora sunete mult mai înalte și mult mai joase pe instrumentul meu decât pot face cu registrul meu vocal natural. Instrumentul îmi oferă o paletă de expresie mai largă decât aș putea avea pe cont propriu și, după toți acești ani, a devenit inseparabil de felul în care mă exprim și mă înțeleg pe mine însămi.
Când concertezi la nivel internațional, cum percepi diferențele culturale dintre publicul din Statele Unite și cel din Europa și ce te inspiră cel mai mult atunci când concertezi în contexte noi, precum România?
Provenind din Statele Unite, moștenirea culturală legată de muzica clasică este foarte diferită în comparație cu profunzimea istoriei din Europa. În America, muzica clasică are încă un caracter „nou”, tocmai pentru că este o formă de artă adusă și adaptată din alte spații culturale. Îmi place să explorez muzica din canonul compozitorilor clasici americani care s-a dezvoltat și să lucrez cu compozitori care se află în avangarda muzicii clasice americane de astăzi, deoarece găsesc că există întotdeauna un sentiment de aventură.
În același timp, este profund împlinitor să petrec timp cântând în toată Europa, să experimentez greutatea istoriei și modul în care muzica clasică este acceptată ca parte a unui țesut cultural comun. Oportunitatea de a călători în orașele, casele și țările în care au fost compuse unele dintre cele mai mari piese muzicale îmi conferă întotdeauna o nouă profunzime în înțelegerea acestor opere. Sunt extrem de încântată să cânt în România pentru prima dată, în special la Classix Festival, care pare să reunească spiritul modernizării experiențelor muzicale clasice, bazându-se în același timp pe o moștenire națională bogată.
Mulți tineri muzicieni se luptă să găsească echilibrul între disciplină și libertate artistică. Ce sfat le-ai da violonceliștilor emergenți care doresc să-și dezvolte un stil distinctiv?
Căutați experiențe în afara sălii de repetiții! Este absolut necesar să petreceți mult timp în sala de repetiții în timpul anilor de școală și la începutul carierei muzicale. Este un dar să aveți acest timp, în care sunteți în mare parte liberi de alte obligații, pentru a vă concentra pe îmbunătățirea abilităților tehnice.
În același timp, dacă vă așteptați ca arta voastră să aibă profunzime, direcție și un punct de vedere real, trebuie să trăiți o viață care să vă ofere povești de povestit. Cultivați un hobby, mergeți în natură, vizitați locuri noi, interesați-vă de alte persoane. Toate acestea vă vor ghida către un stil artistic mai profund.
Ca muzician care concertează la nivel internațional într-un peisaj cultural aflat în continuă schimbare, cum crezi că evoluează rolul muzicii clasice pentru generațiile tinere?
Cred că intrăm într-o perioadă destul de interesantă pentru muzicieni. Am citit recent un articol care prezenta un sondaj realizat în rândul ascultătorilor de muzică cu vârsta sub 30 de ani, iar aceștia erau de fapt mai predispuși să asculte muzică clasică decât cei mai în vârstă decât ei. Acest lucru se datorează în mare parte ideii că barierele dintre genurile muzicale par să se estompeze odată cu trecerea timpului. Nu totul poate fi clasificat în mod clar ca „Alternative”, „R&B”, „Pop” și așa mai departe, ceea ce face ca ascultătorii să fie mai deschiși să exploreze teritorii necunoscute.
În același timp, odată cu interesul tot mai mare pentru inteligența artificială, cred că spectacolele live vor deveni mai valoroase ca niciodată, pentru că dimensiunea profund umană a creației muzicale rămâne imposibil de replicat artificial. Apariția internetului și a rețelelor sociale a oferit tinerilor artiști un grad mai mare de democratizare în promovarea propriei munci. Dincolo de stăpânirea instrumentului, muzicienii de astăzi ar trebui să își dezvolte capacitatea de a vorbi despre ceea ce fac, de a-și contura identitatea artistică și de a înțelege dimensiunea profesională a carierei lor.
Parcursul nu mai vine, de regulă, dintr-o singură sursă, ci dintr-un ansamblu de competențe complementare. În fond, la baza oricărei practici artistice stă dorința de a intra în contact cu oamenii și de a aduce o contribuție reală în lume.
Interviu de IONELA BARBU
Foto – Courtesy of CLASSIX Festival
