Pe 9 august 1986, Spike Edney urca pentru ultima oară pe scenă alături de Queen, în formula Brian May, Roger Taylor, John Deacon și Freddie Mercury.
Cooptat în line-up-ul de live al formației, Spike Edney își petrecuse ultimii trei ani făcând înconjurul lumii alături de Queen, cântând la chitară și la sintetizatoare, într-o perioadă în care Freddie își neglija abilitățile de pianist, iar trupa îmbrățișa sonoritățile moderne ale anilor ’80.
După moartea lui Freddie, Spike se va alătura proiectelor Queen + Paul Rodgers (2004-2009) și Queen + Adam Lambert (2011-prezent), inițiate de Brian May și Roger Taylor după retragerea din trupă a basistului John Deacon, cântând la pian și asumându-și poziția de musical director.
Deși Queen reprezintă una dintre puținele trupe fără nicio schimbare de componență pe parcursul carierei, Spike este adesea considerat cel de-al cincilea membru al universului formației, căci colaborările sale cu Brian May și Roger Taylor se extind pe parcursul a patru decenii, fie că vorbim despre perioada de glorie cu Freddie sau despre proiectele solo ale membrilor, precum The Brian May Band sau The Cross.
În plus, Spike este pianistul producției londoneze a musicalului We Will Rock You (2002-prezent), musical director al Queen Extravaganza (singura trupă tribut Queen susținută de membrii formației), dar și fondatorul SAS Band, un proiect de tip all-stars, care reunește nume legendare ale scenei muzicale britanice. Prezent pe albume precum A Kind of Magic sau Live at Wembley ’86 și membru important al legendarelor concerte de la Live Aid, Rock in Rio (1985) și The Freddie Mercury Tribute Concert (1992), Spike Edney rămâne o parte majoră a reprezentanților live Queen și nu este convins că povestea formației se va termina foarte curând.
Spike, tocmai ai terminat un turneu al Marii Britanii numit „Ce înseamnă să fii Spike?”…
De fapt, nu a fost un turneu propriu-zis, ci am realizat doar cinci evenimente în sudul Angliei. Am zis să încerc acest format în care povestesc despre viața mea și călătoria pe care am avut-o din copilărie până acum. Am vrut să văd dacă mă bucur de asta, dacă am destule povești de spus și, nu în ultimul rând, dacă va rămâne publicul în sală. Ei bine, nimeni nu a cerut rambursarea banilor. Asta e bine.
Am revăzut azi noapte concertul Queen de pe Wembley, din iulie 1986. Ce amintiri ai din cadrul turneului The Magic Tour?
The Magic Tour a venit de pe urma concertului Live Aid. Acesta s-a dovedit a fi un moment esențial pentru Queen, dar a durat ceva timp până când puterea acelui recital a pătruns în conștiința tuturor, căci la Live Aid, în ziua respectivă, când am ieșit de pe scenă, nu ne-am gândit deloc ,,oh, Doamne, acesta va fi concertul secolului, toată lumea va fi înnebunită după el peste 40 de ani!”. Ne-am zis: ,,Ei bine, am trecut prin asta fără probleme tehnice sau gafe majore”. Au existat câteva gafe muzicale și oamenii le-au remarcat, dar nu au contat.
Au existat greșeli în recital?
Da, dar nu-ți voi spune unde sunt. Trebuie ca cititorii voștri să le descopere. Bineînțeles, Freddie s-a distrat și a capturat inimile și imaginațiile tuturor cu momentul dialogului său cu publicul, dar asta nu era ceva nou. Pare că Freddie l-ar fi inventat special pentru Live Aid, dar el realiza momentul ăsta și în cadrul turneului The Works, iar experiența s-a acumulat.
Dacă te uiți la Bohemian Rhapsody, impresia pe care ți-o dă filmul este că trupa era pe punctul de a se desființa și s-a reunit pentru a face acest singur spectacol. Asta e o mare prostie și este enervant pentru toți cei care știu povestea reală. Turneul The Works a început în august ’84. În ‘85, am cântat în Japonia, Australia, Noua Zeelandă și la Rio. Live Aid a venit după toate acestea. Deci, de fapt, eram o mășinărie live bine unsă.
Cum îți explici succesul fenomenal al concertului de la Live Aid?
Live Aid a fost doar o altă zi la birou. Desigur, o zi foarte scurtă, căci a durat doar 20 de minute. Avantajul celor de la Queen era că le plăceau întotdeauna medley-urile, unde tăiau și îmbinau bucăți din cântece. Tot ce trebuiau să facă era să decidă ce piese voiau să interpreteze, iar asta nu era foarte dificil. Trebuiau să cânte Bohemian Rhapsody și să termine cu We Will Rock You/We Are the Champions. Acolo sunt deja 10 minute.
În restul spectacolului au inclus marile hituri, Radio Ga Ga și Hammer to Fall, proaspăt lansat. La repetiții am stat în jurul unei mese de picnic, cu un pachet de țigări, și am spus: „Vom începe cu piesa asta și vom termina cu cântecul celălalt”.
Dintotdeauna am purtat cu mine un cronometru și un metronom, ca să pot cronometra lucrurile destul de repede. Am stat la masă și am făcut versiuni a cappella, spunând: „Dacă cântăm un vers și un refren din Bohemian Rhapsody, cât timp va dura asta? Și apoi ce bucăți cântam din Radio Ga Ga?”. În aproximativ 45 de minute, am intrat în sala de repetiție și am cântat. Îmi pare rău, dar nu a fost experiența magică descrisă astăzi. Era o trupă foarte bună, cu patru membri care știau ce făceau, iar eu eram secretarul, ținând notițele și făcând cronometrările. Live Aid a fost în cele din urmă rampa de lansare pentru Magic Tour.
De altfel, The Magic Tour este și ultimul turneu al formației cu Freddie la voce…
Da, cred că tot turneul s-a vândut în câteva secunde. Cererea de bilete pentru Wembley le-a depășit și lor așteptările și de aceea au adăugat concertul de la Knebworth la final, pentru oamenii care nu au putut obține bilete. Îmi amintesc că a fost foarte distractiv. Spectacolele de la Wembley au fost grozave. Singurul lucru de care eram cu adevărat îngrijorați era ploaia. Cred că a plouat puțin vineri, dar sâmbăta a fost perfectă. Iată, însă, partea cea mai tristă.
Totul mersese atât de bine, încât când am ajuns la Knebworth, aveam toate camerele și aparatura de înregistrare și nimeni nu s-a obosit să apese butonul de record. Asta e cea mai mare greșeală, cel mai mare regret.
Așadar, pentru a opri toate zvonurile, nu există nicio filmare profesională de la Knebworth…
Nu, nu există. Ar fi fost atât de ușor de realizat… Acum, bineînțeles, fiecare moment este înregistrat.
Producția live a turneelor Queen + Adam Lambert este impresionantă, în timp ce pe Wembley și la Knebworth aveați un singur ecran poziționat deasupra scenei. Cum afectează aceste schimbări tehnice cântatul propriu-zis al muzicii?
Am adesea discuții despre momentele când producția diminuează sau afectează puterea muzicii. Mi-ar plăcea cu adevărat să văd Queen făcând un concert fără artificii, pentru că producția a tot crescut de-a lungul anilor. Bineînțeles, eu nu o văd niciodată de pe scenă, deci nu am idee cum arată. Oamenii sunt impresionați de asta, dar cred că ar fi în continuare impresionați dacă am purta tricouri și jeanși și am folosi lumini simple.
Folosiți căști sau monitoare audio pe scenă?
Depinde de vârsta persoanei. Oamenii de școală veche, precum Brian, Roger și cu mine, nu folosesc monitoare intraauriculare, pentru că nu ne plac. Băieții mai tineri, precum Tyler, Neil și Adam le folosesc pentru că au crescut cu ele. Am încercat să folosesc căști și am simțit că sunt foarte frustrante. Mereu am impresia că sunt deconectat de public. De fapt, le-am încercat odată cu trupa SAS și credeam că oamenii ne urăsc pentru că nu puteam auzi aplauzele. Am crescut în pub-uri cu difuzoare pe podea, deci așa mă simt cel mai confortabil.
Simți că folosirea constantă a monitoarelor de scenă ți-a afectat auzul de-a lungul anilor?
Ai crede că da. Îmi verific urechile în mod regulat și la ultima vizită la medic mi s-a spus că urechile mele se află într-o condiție destul de bună pentru un om de vârsta mea. Am anumite pierderi de frecvențe, dar asta e destul de normal.
Că tot am ajuns la Adam Lambert, soția ta a fost cea care te-a convins să-l vezi pe Adam cântând la televizor…
Absolut adevărat. Avem un mic refugiu în deșertul californian, în Joshua Tree. Eram afară, bucurându-mă de apus și de un martini. Ea mi-a spus: „Trebuie să vii înăuntru să vezi asta! E un băiat la American Idol!”. Disprețuiam American Idol. Disprețuiesc toate acele tipuri de emisiuni. Pur și simplu mă irită. Întâmplarea a făcut ca paharul meu de martini să fie gol. M-am ridicat din hamac și m-am întors în casă.
Adam cânta Whole Lotta Love. Am stat acolo și l-am urmărit. Imediat i-am trimis un email lui Roger Taylor, spunându-i că ar trebui să verificăm acest tip. Ca să fiu sincer, cred că altcineva făcea același lucru cu Brian. Cred că amândoi au aflat simultan.
Apropo de Roger, ai cântat la clape și în formația sa, The Cross, înființată la finalul anilor ’80, unde Roger a părăsit tobele și a îmbrățișat rolul de solist vocal și chitarist. Mi-am adus aminte de videoclipul piesei Power to Love, la fel de extravagant precum cel al piesei Queen, It’s a Hard Life…
Nu m-am gândit la asta până acum. Cred că videoclipul a fost realizat de aceiași tipi. Probabil aveau niște idei neterminate pe care nu au reușit să le realizeze în It’s a Hard Life. Freddie era foarte influent și o bună parte din acea extravaganță venea direct de la el. Poți realiza asta uitându-te la expresia de pe fețele celorlalți membri Queen. Era ca o zi la dentist pentru ei, nu se bucurau deloc.
La Power to Love ne-am distrat de minune. Recent, am decis să revăd The Cross, am urmărit videoclipurile, am văzut niște materiale live, am ascultat cântecele și am fost cu adevărat surprins de cât de mult m-am bucurat de acest fapt. Știu că sunt oameni care și-ar dori o reuniune The Cross, suntem toți în viață, dar Roger nu ar lua niciodată în considerare asta. Ei bine, ne-am distrat de minune și avem în continuare fani loiali.
Spike, când ai început Spike’s All Star Band, aveai o viziune muzicală de lungă durată?
Nu, era menit să fie un lucru făcut o singură dată. Am primit un apel de la organizatorul unui festival de pe coasta de sud: „Tocmai ce mi s-a anulat un artist săptămâna viitoare. Poți să încropești ceva? “ I-am zis să mă lase să dau câteva telefoane, să văd dacă prietenii mei sunt disponibili. Asta se întâmpla după primul turneu solo al lui Brian May, Back to the Light. I-am sunat pe Cozy Powell, Neil Murray, Jamie Moses și pe Chris Thompson, de la Mann’s Earth Band. Toți au spus da. În aceeași perioadă, îl întâlnisem și pe Tony Hadley de la Spandau Ballet.
Jamie Moses, chitaristul, făcuse recent niște concerte cu Kiki Dee. Am întrebat-o și pe ea și deodată aveam trei cântăreți grozavi. Telefoanele au început să sune și Cozy Powell a sugerat că mergem să cântăm în Serbia, în mijlocul războiului. Am mers acolo pentru a face ceva numit Concert for Peace. Cred că întregul lucru era de fapt o înșelăciune. Probabil că nu era un concert pentru pace deloc. Oricum, a fost o aventură. Iată că 30 de ani mai târziu, ne distrăm în continuare.
Când ești pianist într-o trupă rock, cum decizi ce să cânți și ce să nu cânți?
Asta e o întrebare grozavă. De asemenea, este una dintre abilitățile pe care trebuie să le dezvolți, pentru că multor chitariști le place să cânte, chiar și când nu ar trebui. Mă gândesc constant: „Ce cânt eu aici? Ce adaug? Cânt doar de dragul de a cânta, doar pentru a-mi justifica poziția?”. Există și momente în care nu cânt și aștept.
Uneori nu cânt o piesă întreagă dacă nu e necesar. Mă duc să iau o băutură sau merg la toaletă. Încerci să faci contribuțiile tale să conteze și să le folosești pentru a schimba tonul sau culoarea a ceea ce se întâmplă. Urăsc când muzica nu are suișuri sau coborâșuri. Îmi plac dinamicile. Îmi place ca lucrurile să aibă momente puternice și scăderi. Dacă totul e bang, bang, bang, bang, bang mereu, tot ce faci este să lovești publicul peste cap și totul devine doar o masă de sunet.
Când vorbești despre dinamici, te referi și la schimbările subtile de tempo, care inevitabil se întâmplă live?
Da, așa este. Uneori te poți entuziasma și piesele se accelerează. Nu este neapărat ceva greșit în asta. Dar da, există două moduri de a privi dinamicile. Poți să privești dinamicile spectacolului și să-i dai o anumită formă. Începi puternic, apoi cobori energia, după care crești entuziasmul, iar după asta incluzi un alt moment calm și termini cu un final mare. În felul acesta ții publicul angajat.
Dacă interpretezi cântecele la același tempo și aceeași intensitate, unul după altul, atunci îți scazi din propria putere. Sigur, oamenii vor spune „oh, dar ce zici de Ramones, de Sex Pistols?”. Da, ei și-au găsit chestia lor și oamenii îi plac pentru asta. A grăbi tempo-ul e OK. A încetini nu e, deci încercăm să nu facem asta. Nu folosim metronom live, dar în trupa SAS insist mereu ca tempo-ul cântecului să fie ascultat de baterist pe metronom.
Din fericire, lucrez cu muzicieni care sunt destul de buni la menținerea ritmului. Dacă un baterist alege să cânte cu metronom și vrea să aibă un click în ureche, asta e treaba lui. Roger Taylor nu face asta.
Spike, hai să revenim la turnee. Cum arată o zi din viața ta în turneu acum, în proiectul Queen + Adam Lambert? Ce s-a schimbat?
Au apărut avioanele private. Pleci dintr-un hotel fabulos și urci într-un jet privat spre un alt hotel fabulos. Asta e grozav, dar obositor, căci Queen insistă în continuare să facă probe de sunet. Unele trupe mari nici măcar nu repetă, dar Roger, Brian și Adam sunt perfecționiști în privința sunetului și a modului în care se simt pe scenă. Facem probe de sunet, undeva între patru și șase după-amiaza.
Încercăm să avem un prânz mare și apoi o gustare foarte ușoară, pentru că nu vrem să urcăm pe scenă cu stomacul plin. Lucrul crucial este să te duci să dormi un pic între șase și șapte. Cu toții o facem. De fapt, băieții mai tineri nu o prea fac. Ei cam stau de obicei pe TikTok. Ceasul tău biologic vrea să conservi energie în timpul zilei, pentru că știe că la opt seara vei fi pe scenă și atunci vei funcționa cu cilindrii la maximum.
După probele de sunet mă simt somnoros și mă duc să mă culc vreo oră. Ne adunăm mereu cu 15 minute înainte de spectacol. Am mereu în culise o pianină cu difuzor încorporat și ne încălzim vocile cântând un medley. Nu cântăm piesa întreagă, ci doar un refren. Apoi mergem pe scenă și începem să cântăm. După spectacol, luăm cina. La nivelul ăsta, ai propriii tăi bucătari și ei gătesc pentru tine când ai nevoie.
La cină stăm o oră sau două, discutăm despre probleme și îmbunătățiri, iar după asta, cei mai mulți oameni pleacă la barul hotelului și încearcă să se relaxeze. Când eram mai tineri, bineînțeles, ne aventuram în oraș. Voiai să mergi la club, să petreci noaptea, să te culci la patru dimineața, să te trezești și să te urci în autocar.
Acum, nu se mai întâmplă asta. De obicei, nu adormi decât pe la trei sau patru dimineața. Apoi, te trezești pe la 10 pentru a prinde avionul. Am început să cânt într-o dubă mirositoare cu alte cinci persoane mirositoare, deci simt că mi-am câștigat această poziție. Mi-am plătit taxele, cum spune cântecul.
Totuși, presupun că nici nu se punea problema de a ațipi înainte de concerte în anii ’80…
Ai fi surprins. Sunt unii oameni care nu vor să doarmă, dar sunt și alții care își doresc. Când eram copil, părinții mei mă puneau la somn pe la patru sau cinci după-amiaza dacă ieșeam seara, pentru că ultimul lucru pe care îl doreau era ca eu să obosesc la nouă și să plâng să ne întoarcem acasă. Deci, somnul funcționează perfect pentru mine.
Spike, abia aștept să îți citesc autobiografia și să te mai văd live pe scenă cu Queen…
Din câte știu, nu există planuri în momentul de față, dar nu se știe niciodată. După ce Freddie a murit, credeam că totul s-a terminat, dar apoi a apărut Paul Rodgers. Apoi, când a plecat în 2008, credeam că am terminat, dar apoi a venit Adam. Există mereu zvonuri, dar să zicem că suntem într-o stare de reflecție, de gândire la ce se mai poate întâmpla.
Interviu de ALEX MUŞAT
Recomandare: Cumpără Revista Sunete Queen -> magazin.sunetelive.ro/shop/reviste/revista-sunete-editie-speciala-queen/
O ediție specială de colecție, dedicată în întregime legendarei trupe QUEEN. De la începuturile revoluționare până la moștenirea lor muzicală de neegalat, această revistă surprinde esența uneia dintre cele mai mari formații de muzică din istorie. Un must-have pentru pentru toți iubitorii de muzică, care explorează impactul cultural al trupei ce a redefinit rockul.
