Interviu cu regizorul filmului „Gipsy Queen”, Hüseyin Tabak, despre autenticitate și povești care inspiră.
Pe data de 27 februarie se va lansa în cinematografele din România filmul Gipsy Queen – o dramă emoționantă și o poveste cu care o mare parte din publicul autohton va putea rezona în mod profund, fiindcă este din multe puncte de vedere o experiență trăită de multe familii din România ultimelor douăzeci de ani: aceea a migrației de muncă, aceea a luptei îndârjite pentru un viitor mai bun pentru copii.
Actrița multipremiată Alina Șerban joacă rolul lui Ali, o mamă singură mutată în Germania, unde muncește din răsputeri pentru copiii săi. Într-o lume mai puțin egalitară decât ne-ar plăcea să recunoaștem, Ali descoperă boxul, cu toată intensitatea și dificultățile sale incredibile, aproape ca pe un debușeu, o lume în care regulile sunt clare și se aplică pentru toți. Și de aici, boxul devine o șansă reală pentru o viață mai bună.
Lansarea filmului devine mai mult decât un simplu eveniment cinematografic: este începutul unei inițiative care își propune să ducă mai departe, în realitate, temele și emoția poveștii de pe ecran. Campania națională „O campanie pentru șansa tuturor la educație și sport” își asumă tocmai această misiune – aceea de a transforma solidaritatea în gest concret.
În perioada 27 februarie – 5 martie, toate încasările din biletele vândute în rețeaua Cinema City vor fi direcționate către două centre de plasament care sprijină copii aflați în risc de abandon școlar, oferindu-le acces la educație și sport. Astfel, fiecare bilet cumpărat devine nu doar o invitație la film, ci și o contribuție directă la schimbarea unui destin.
Acest film care poate fi o adevărată sursă de inspirație și de speranță a fost regizat de Hüseyin Tabak, un artist prins, la fel ca protagonista Ali, între lumi culturale în care se simte parțial străin, transformând însă această tensiune în creativitate. Am profitat de ocazia de a sta de vorbă cu el tocmai pentru a urmări devenirea acestei povești, pentru a înțelege mai bine cum decurge realizarea unui film în Europa ultimilor ani și pentru a surprinde relația complexă și tensionată dintre regizor și actor.
Mircea Laslo: Cum ai cunoscut-o pe Alina Șerban? Cum a decurs procesul de casting?
Hüseyin Tabak: Ei bine, pentru mine a fost foarte important de la bun început să distribuim o femeie rroma, care știa să vorbească limba rromani. Începusem să facem street casting în Hamburg și Viena, am făcut audiții cu aproximativ 70-80 de femei care își spuneau numele și vorbeau cam 2 minute în fața camerei de filmat. În același timp, căutam actrițe pe plan internațional – România, desigur, dar și Polonia, Elveția, Austria, Germania… Cred că a fost vorba de vreo 10-12 actrițe de vârsta pe care o căutam și care puteau vorbi rromani.
Directoarea mea de casting a găsit-o pe Alina pe internet și i-a scris pur și simplu, i-a spus povestea, iar asta i-a atras atenția. Prima oară când am vorbit, Alina era pe drum spre școala unde lucra, în Londra. I-am spus povestea din nou și am văzut cât de mișcată a fost. Am știut pe loc că ea trebuia să joace rolul, așa că mi-am sunat producătorii și le-am spus că trebuie s-o aducem pe această femeie la Viena, unde testam și potențialul pentru box.
Ea a fost doar a șasea sau a șaptea actriță la rând, iar când am văzut-o, le-am spus producătorilor că pot să oprească procesul, putem economisi restul banilor și să-i punem la treabă altundeva în producție, pentru că o găsisem pe Ali. Per ansamblu, procesul de casting a fost foarte scurt, s-a terminat cu doi ani înaintea filmărilor.
Deci pre-producția a durat foarte mult!
Da! Am găsit-o pe Alina în 2015 și am început să filmăm în 2016, dar a trebuit să ne lungim cu încă un an, fiindcă nu primisem finanțarea întreagă de care aveam nevoie, a trebuit să mai facem un an de fundraising. N-a fost ușor pentru niciunul dintre noi, nici pentru compania de producție și nici pentru mine, ca regizor, fiindcă îți dorești desigur să filmezi, nu să aștepți. Trebuie să câștigi bani, să faci lucruri. Alina deja începuse să ia lecții de box la București, de două ori pe săptămână, ca să se pregătească. Iar apoi a trebui să-i spun că va mai dura cel puțin un an…
Am petrecut mult timp în pre-producție pentru că e o poveste despre o persoană rroma, iar în Germania din acel moment se punea problema de ce ar trebui finanțată o astfel de producție? Nu a fost ușor să obținem banii. Dar am făcut ceva cu Alina care a funcționat foarte bine. Aveam un sponsor la Hamburg, iar femeia care luase decizia să ne sponsorizeze a demisionat de la compania respectivă, ocazie cu care a dat o petrecere la care a invitat o mulțime de alți potențiali sponsori. Și m-a întrebat dacă aș vrea să mă urc pe scenă și să spun ceva despre proiect.
Eu m-am gândit să facem un fel de scenă de teatru, despre modul în care Alina aplică pentru rol și cum eu o aleg pe ea să-l joace. Tocmai ca să se vadă cât de bine joacă, să se vadă câtă emoție poate transmite. Dacă oamenii vedeau aceste lucruri, poate finanțările ar fi venit mai ușor. Așa că asta am făcut. Și am primit banii! *râde*
Foarte fain! Îmi sună ca o poveste care ar putea fi plasată în Germania anilor ‘70, când oamenii erau foarte șmecheri când venea vorba de a-și transmite mesajul mai departe, era o contra-cultură atât de subversivă… Dar voiam să te întreb despre un aspect pe care l-am găsit foarte interesant – faptul că Alina nu vorbește fluent limba germană. Ai căutat înadins asta, de dragul autenticității? Sau a fost un element la care a trebuit să te adaptezi, în jurul căruia a trebuit să lucrezi?
Sunt două feluri de muncă pentru un astfel de film. În primul rând, trebuie să fii talentat. Dar în al doilea rând, iar acesta este aspectul cel mai dificil, trebuie să vrei să muncești. Iar Alina a trebuit să muncească enorm, atât la abilitățile de box, cât și la cele de limba germană. Sigur că s-a comunicat foarte mult în engleză, iar întregul platou era unul internațional, dar totuși, limba de bază a celor mai multe persoane de acolo era germana. Ea a luat lecții de germană pentru a învăța cele mai importante cuvinte. Dar desigur că a fost mult mai autentic ca ea să nu știe cu adevărat limba, fiindcă nici personajul ei nu o știe.
Există mereu persoane imigrante, care vorbesc germană foarte bine, dar de multe ori se prefac că nu știu, iar această prefăcătorie se aude, de cele mai multe ori. Dar când Alina vorbește, o crezi cu adevărat. Când ai o actriță ca Alina, o astfel de barieră se transformă de fapt într-un dar.
Ai adus în discuție ideea de autenticitate și vreau să te întreb mai multe despre asta, fiindcă simt că pentru tine e un element central când vine vorba de realizarea unui film. Care a fost motivația ta pentru a face acest film? De unde a pornit ideea și ce te-a susținut prin toate aceste dificultăți?
Știi, de când am început să fac filme – din 2003 – a fost visul meu să fac un film despre un personaj care boxează. Pentru mine, boxul are propria sa formă de dramă. Fiecare rundă spune o poveste a ei. Meciul întreg e aproape ca un film, împărțit în acte, în care ultima rundă e ca un fel de show-down, în care te întrebi ce urmează să se întâmple cu personajul principal. Prima mea idee a fost despre un bărbat care boxează, care este partenerul de antrenament al unui campion. Este un personaj aflat cumva în eșalonul doi, nu atât de important. Dar căruia i se arată o șansă.
Aceasta a fost prima idee, dar m-am gândit că am mai văzut astfel de filme, nu am reușit să definesc ceva unic. Totodată, făcusem două filme în care aveam bărbați în roluri principale. Și mi-a picat fisa:
„eu am o mamă foarte puternică! De ce să nu fac un film despre o mamă?!”.
Și știi cum se întâmplă, uneori ai o idee, apoi vine alta, apoi cele două se intersectează. Și m-am gândit: „Dacă boxerul este o femeie? Dacă este o mamă?”
Și totul s-a schimbat la mine în cap și am început să lucrez de aici. Apoi a fost un moment esențial, în care eram în Istanbul, pentru un alt proiect. Eram pe stradă și am văzut o femeie rroma pe stradă, o mamă cu doi copii.
Ea cerșea, era în mod evident o persoană aflată la baza scării sociale. Și un taxi era să-i lovească pe acești copii. Am văzut-o în acel moment, cum i s-a schimbat privirea, trecând de la a dori ceva, ajutor, de la oamenii din jurul ei, la ceva asemeni unei leoaice. A sărit pe acel taximetrist și a început să-l lovească. Au venit unul, doi, trei, patru… cinci bărbați și nimeni n-a reușit s-o tragă de pe taximetrist, nimeni n-a putut s-o țină.
Asta mi-a arătat puterea unei mame. Indiferent cât de jos era pe scara socială, când a fost vorba de copiii ei, n-a mai contat nimic. În acel moment mi s-a conturat ideea: dacă luptătoarea din filmul meu, dacă boxera ar fi o femeie rroma? Am vrut să evit clișeele și știu că 99% din familii nu trăiesc așa, dar totodată știu că acel 1% are ceva de spus și pentru ceilalți. Pe de altă parte, mai este un aspect. Eu sunt kurd și știu cum e să nu ai țara ta, știu cum e să nu aparții pe deplin. Chiar dacă eu și familia mea ne tragem din Turcia, simțim că nu suntem acceptați acolo. Darămite în Germania?
Sentimentul acela de a fi o comunitate minoritară, atât în Turcia cât și în Germania, este ceva ce simt că am în comun cu rromii. Pe de o parte, am învățat mai mult despre cultura rroma, iar pe de altă parte, mă simțeam deja legat de aceasta, fiindcă sunt convins că popoarele troma și kurzii au multe în comun.
De unde s-a înfiripat această viziune a unui film despre box? Practici acest sport?
Nu, dar am fost într-un program de schimb școlar, timp de un an, într-un liceu din America, iar acolo am practicat luptele greco-romane. Și acolo, în fiecare meci îți spui propria poveste… dar mai important pentru mine este probabil faptul că primul film pe care l-am văzut vreodată, când aveam 4 sau 5 ani, a fost Rocky. Cred că asta m-a influențat total. L-am văzut împreună cu tata de pe casetă video și am rezonat mult cu această poveste a unui tip care e un nimeni și care primește și profită de o șansă. Undeva în interiorul meu s-a născut ideea de a spune o astfel de poveste, dar poate într-o altă direcție.
Până la urmă sunt foarte fericit că am făcut-o cu o mamă rroma. Cred că e important pentru oameni să vadă cât este de crucial și de posibil să ai țeluri, să ai o șansă. Cred că în filmele mele, speranța este întotdeauna un element important. Fără speranță, cred că ar fi foarte foarte greu să trăiești în această lume.
Sunt încântat că ai pomenit filmul Rocky, pentru că mă duce la următoarea mea întrebare. Este o anecdotă despre producția filmului Rocky III, cel cu Dolph Lundgren…
Rocky IV!
Așa! Ei, povestea e că Stallone l-ar fi rugat pe Lundgren să îl lovească fără a se abține, ceea ce a dus la spitalizare. Iar compania de asigurări a refuzat să-i deconteze serviciile medicale lui Stallone, fiindcă nu l-au crezut că fusese lovit de o ființă umană, deoarece impactul era mai degrabă ca o coliziune cu o mașină mergând cu vreo 40 de km la oră. Nu l-au crezut că pățise asta în ring. Și mă gândeam că Alina a lucrat și ea cu atleți profesioniști, cu boxeri.
Cum ai gestionat diferența asta, cum ai elevat actorul ca să poată face față atleților și cum i-ai ținut în frâu pe atleți față de actor?
Ei bine, în primul rând am avut o actriță incredibilă. Alina era pregătită, era dispusă să meargă până în pânzele albe. Era *pregătită*. De altfel, cu vreo trei luni înainte de filmări, când aveam fondurile și știam că urma să începem, Alina a început să facă antrenamente de box de patru ori pe săptămână. Era într-o condiție fizică de necrezut. Dar, fix cum ai spus, apropo de asigurări, știam că odată ce vom începe să filmăm, asta urma să dureze vreo trei luni. Și ne gândeam că va lucra câte zece-douăsprezece ore pe zi în platou, dacă nu mai mult. Așa că nu ar mai fi avut aceeași condiție fizică la finalul filmărilor.
Am vrut să filmăm scena finală la început. Dar compania de asigurări ne-a spus că n-aveau de gând să plătească dacă Alina s-ar fi rănit, din pricină că scena e dintr-un singur cadru… După ce am vorbit cu ei, ultimul meci a devenit și literalmente ultima zi de filmări. Fiindcă și eu și compania de producție știam că Alina își va atinge limitele. Dacă s-ar fi rănit, sau și-ar fi spart nasul sau ceva, nu am mai fi putut filma mai departe.
Dar problema a devenit atunci ca Alina să rămână în condiție fizică de top pe tot parcursul filmărilor. Nu cred că puteam găsi pe nimeni altcineva care să facă ceea ce a făcut ea: a continuat să se antreneze inclusiv în zilele cu flmări, după munca în platou. Se antrena chiar și în zilele când nu aveam filmări, în weekend… tot timpul! Alina a muncit non stop, a rămas în condiție fizică uluitoare. Până și Maria, antrenoarea ei, era mai mult decât impresionată.
Până la urmă, am filmat șapte duble ale scenei, în ultima zi pe platou. De două ori a trebuit să opresc la prima rundă, fiindcă văzusem deja ceva în neregulă și voiam ca lupta să fie neapărat dintr-un singur cadru. Am știut că a cincea dublă era cea potrivită, dar am zis să mai tragem una. La a șasea dublă, iar a mers ceva în neregulă și am oprit, iar Alina a observat și cred că a vorbit cu Maria Lindberg [oponenta sa în ring, campioană reală de box feminin la categoria ușoară-mijlocie din 2009 – n. r.], iar a șaptea dublă a fost incredibil de brutală. Ele nu mai jucau, ci se băteau pe bune.
Atunci m-am gândit:
„la naiba, Alina a intrat în ring cu gândul că dacă moare acolo, e ok, nu-i mai pasă”.
După a șaptea dublă, am mers la ea și i-am spus „gata, avem dubla perfectă, s-a terminat”. Dar Alina nu era mulțumită, zbiera la mine că mai vrea! I-am spus: „Alina, e ok, avem dubla! Sunt responsabil pentru tine, nu mai avem de ce să continuăm, e bine. Oricum, deja ți-ai ieșit din rol, ești în altă parte. Nu mai ești Ali.”
Dar ea mai voia o dublă, am început să urlăm unul la celălalt. Îmi striga „E viața mea, fac ce vreau și mai vreau o dublă!” Stătea acolo epuizată, ceea ce era pe bune, fără îndoială era super extenuată, dar era complet înfuriată. Când Alina se enervează, nu e bine să-i fii în preajmă… *râde* Era gata, era gata să se lase dusă, cred că-și ieșise din minți. Dar eu m-am ținut tare, spunându-mi că trebuie s-o protejez. Așa e Alina, ca să vezi! Apoi a doua zi ne-am reîntâlnit și ne-am îmbrățișat și am plâns.
E greu să mai pui întrebări după așa o poveste…
*râde* Da, n-o s-o uit niciodată. Aveam 300 de persoane acolo, figuranți. Iar noi făcusem antrenamentele într-un ring propriu-zis de box, într-o arenă. Dar în timpul filmărilor, eram într-un bar, cu acești 300 de figuranți, atmosfera era sufocantă. Fiecare dublă dura câte 7-8 minute, și nu mai era aer să respiri. Adrenalina și căldura erau la nivel maxim. Trebuie să-ți închipui că în cazul boxerilor reali, la femei, e vorba de maxim 7 runde pe meci.
Iar aceste două femei au făcut aproximativ 21 de runde în total, adunând toate dublele. A cincea dublă fusese cea de aur, iar eu îi mai dădusem două, iar în ultima se pocneau cu adevărat, fără emoțiile actoricești, era o luptă pe bune… nu mai puteam continua așa.
Trebuie să întreb atunci – de ce ai vrut ca lupta să fie dintr-un singur cadru? Vreau să spun, îmi închipui că un regizor mai „american” ar fi vrut să însăileze câteva dintre cele mai brutale lovituri din dubla a șaptea, doar ca să facă filmul mai dinamic sau mai visceral. De ce ai plănuit de la început ca lupta să fie filmată dintr-o singură dublă?
Mă gândeam la perioada în care făcusem lupte greco-romane, unde sunt doar trei runde de câte două minute. Dar după fiecare rundă, îți tremură tot corpul, mâinile, picioarele… Nu poți să stai nemișcat. Pentru mine a fost important să arăt în această poveste, concentrându-mă pe viața din afara ringului, că lupta de acolo este mai grea decât cea din ring. Am vrut și să arăt cât de dificil este boxul, dar asta e ceva ce ea, Ali, poate suporta. Dar lupta din afara ringului este și mai dificilă. Am vrut să o arăt pe Ali în ring, capabilă să facă față. Când începi să editezi meciurile de box, devine mult mai clar o coregrafie.
Dar refuzând asta, făcând totul dintr-o singură filmare, în a treia rundă din scena mea neîntreruptă, atunci când Alina se ridică de pe scăunel, extenuarea fizică e reală. Îmi place foarte mult modul în care se ridică de pe scaun în momentul acela și își ridică bărbia, arată că „am demnitate, doresc respect”. Un astfel de gest este autentic numai dacă vine dintr-o situație limită, numai dacă ești cu adevărat scufundat în momentul acela neîntrerupt. Pentru noi a fost important să o facem cât mai real cu putință.
Este evident cât de multă pasiune ați pus în acest film.
După acest proiect, îți spun sincer, am mai făcut 5 sau 6 filme, dar toate s-au întâmplat fiindcă alți producători au văzut Gipsy Queen. Am făcut proiecte mult mai mari, cu public mai mult, dar majoritatea noilor proiecte ajung la mine în continuare mulțumită acestui film.
Chiar despre asta voiam să te întreb – după un astfel de proiect atât de personal și de intens, adeseori e greu să-ți închipui ce poate urma și cum să te ridici la înălțimea aceleiași intensități. Cum ți-ai canalizat creativitatea, care au fost următoarele provocări după Gipsy Queen?
Măi, după ce întâlnești un actor ca Alina, cu atâta pasiune încât nu o poți descrie în cuvinte, de câte ori lucrez cu alți actori, poate e nedrept, dar nu pot să nu-i compar cu ea. Eu am mereu pasiune pentru povești și când găsesc actori la fel de înfocați, asta ne ridică proiectele. Dar trebuie să recunosc, am avut ghinion cu lansarea acestui film, din pricina pandemiei Covid19. Filmul a câștigat premii importante, dar dacă am fi fost doar puțin mai norocoși, nu m-ar mira ca Alina să fi fost nominalizată la un Premiu Oscar, fiindcă rolul pe care l-a făcut este incredibil, dincolo de orice așteptări.
Oamenii din Germania încă vorbesc despre rolul său… fiecare actor, producător, fiecare director de casting o cunoaște în Germania. Am închis acel volum, am învățat să trec peste ghinionul cu pandemia. Însuși faptul că am reușit să fac acest film este o minune. Mie mi-a dovedit că atunci când îți găsești partenerii creativi potriviți, poți să faci orice. Și de atunci caut mereu acest spirit Gipsy Queen. Știu că și de ajung doar foarte aproape, la 90%, oricum e foarte bine. Dar sper mereu să ajung din nou la 100%!
La ce lucrezi zilele astea?
Am făcut un prim serial pentru HBO. Cum spuneam, am primit serialul din pricina Gipsy Queen, au văzut cum am muncit acolo și am primit job-ul. E o drama cu gangsteri, de epocă, se numește 4 Blocks Zero, un prequel la serialul 4 Blocks. Între timp, mi-am făcut propria companie de producție și filmăm un al doilea lung-metraj. Îl filmăm în Kurdistan, cu un regizor câștigător al Globului de Aur, filmul se numește The Postman. Ador poveștile, îmi place să lucrez cu oameni, nu simt nevoia să regizez eu totul, dar muncesc mult. Sunt foarte fericit să aflu că Alina regizează un lung-metraj.
Când am văzut scurt-metrajele ei am încurajat-o, iar acum face un lung-metraj și cred că e fantastic. I-am spus: „Eu am făcut un film despre rromi și sper să-l vadă cât mai mulți tineri din acea comunitate și să facă la rândul lor filme despre rromi.” Bineînțeles că eu am făcut tot ce am putut, Kurd fiind, însă e cu totul altceva când cineva își spune propria poveste. Așa că sunt foarte bucuros să aud că Alina regizează un film. Doresc să o ajut cât de mult pot. Dar ea e una dintre cele mai dure femei pe care le-am întâlnit vreodată, e ca mama mea. Cred că e ca toate mamele care se luptă!…
Simt că ai găsit un anume spirit comunitar în industria de film, pe măsură ce realizai Gipsy Queen și ca un ecou al impactului acestui film. Vreau să te întreb despre modul în care vezi tu industria de film din Europa. Unde este echilibrul între natura competitivă a industriei și acest spirit de sprijin reciproc?
Cred că majoritatea oamenilor din industrie văd ce treabă bună am făcut cu Gipsy Queen și admiră acest film, dar nu au curajul să încerce și ei ceva similar. Mereu se gândesc cum să fie mai mainstream, mai amuzant, mai „de public”. E ușor să privești și să spui „Wow, ce grozav!”, dar odată ce trebuie să-ți pui proprii bani la bătaie și să faci ceva similar, nu prea se înhamă nimeni. Acum, eu încerc să subliniez faptul că filmul este încă o artă.
Chiar dacă e o formă foarte scumpă de artă. Ai nevoie de mai mult de un milion, două, trei de euro ca să faci un film. Mereu trebuie să duci muncă de convingere. Lucrul pe care încerc eu să-l transmit acum este că merită făcute filme fără compromisuri, ceea ce ajunge destul de greu la marile companii de producție, care vor să fie sigure că-și recuperează banii. Curajul din anii ‘80-’90 nu prea mai e acolo. Și nici încrederea în public nu mai e aceeași.
Pentru că totul trebuie editat foarte repede și cu multă muzică, e ceva prin care mulți artiști trec în ziua de azi. Netflix știe, de pildă, că trebuie să facă în așa fel încât oamenii să poată urmări producțiile fără să se uite efectiv la ecran, fiindcă stau pe telefon între timp, sau lucrează, sau spală vasele, sau mă rog, fac altceva. Noi, ca artiști, încercăm să păstrăm oamenii în cinematograf, un spațiu în care persoane din culturi diferite se pot reuni ca să simtă aceleași lucruri. Gipsy Queen le vorbește tuturor, fiindcă toți au câte o mamă, toți au trecut prin dificultăți și au trebuit să se lupte în viață.
Interviu de MIRCEA LASLO
Filmul Gipsy Queen va rula în perioada 27 februarie – 5 martie în următoarele orașe: București, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brăila, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Deva, Drobeta Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu, Târgu Mureș și Timișoara.
