POVEŞTI DIN BUCUREŞTI | Faces of Bucharest

Faces of Bucharest – Fețele de piatră ale orașului, documentate într-un proiect fotografic unic

„Faces of Bucharest”, proiectul fotografic și documentar semnat de fotojurnalistul Mihai Barbu, își propune un exercițiu rar: să ne oprească din mers și să ne învețe să vedem orașul. Mascaroanele – ornamente arhitecturale în formă de chip – devin, în fotografiile sale, martori tăcuți ai istoriei urbane și ai transformărilor unui oraș mereu pe fugă.

Am stat de vorbă cu Mihai Barbu despre momentul în care a început să observe aceste fețe uitate ale orașului, despre miza documentării lor și despre felul în care „Faces of Bucharest” a devenit un dialog personal cu un oraș dificil, dar imposibil de abandonat.

Cine este omul din spatele „Faces of Bucharest” și cum a început acest proiect?

Mihai Barbu este omul din spatele proiectului „Faces of Bucharest”. Sunt fotograf, călător cu juma’ de normă, autor (dusintors.com) și tată. Proiectul a pornit odată ce am început să observ aceste chipuri pe clădirile Bucureștiului.

Mi-e drag Bucureștiul pe care nu l-am apucat, cel de început de secol trecut, și sunt fascinat de clădirile acelor vremuri, sau ce-a mai rămas din ele. Și tot holbându-mă la clădiri, am realizat că și ele se uită la mine, la rândul lor. Am aflat că aceste fețe poartă și un nume – mascaron, apoi am început să le caut, iar de-aici a fost un pas până să-mi treacă prin cap să inventariez aceste fețe ale Bucureștiului, să le adun pe toate la un loc.

Cum îți planifici ieșirile în oraș?

Ieșirile în sine sunt destul de spontane. Nu pot spune că fac vreo mare documentare înainte. Dacă merg într-o zonă cu case vechi, atunci nu mă documentez deloc, pentru că îmi place să le caut. Folosesc în schimb Google Street View, și-mi e de mare folos, pentru a mă plimba virtual pe străzi unde nu prea aș avea ce să caut altfel. Și dacă găsesc ceva așa, atunci fac și o plimbare până acolo.

De fiecare dată când ies, înregistrez untrack GPS, ca să nu mă duc de două ori prin aceleași locuri, în același scop. Îmi dau silința să fac fotografiile cât de frontal posibil. Îmi place ca mascaronul să se uite la privitor și e destul de complicat în cazurile când mai trebuie să bat pe la vreo ușă să fiu lăsat în curte. În capitala oamenilor stresați, unul cu aparatul de gât, care vrea să fotografieze ceva de pe proprietatea ta, e numai bun de alungat.

Care a fost cel mai neobișnuit sau memorabil mascaron pe care l-ai descoperit și de ce?

N-aș putea să aleg un mascaron despre care să zic că iese în evidență pentru mine. Toate mă fascinează în egală măsură. Pot spune că cel mai impresionant display de mascaroane întâlnit până acum este la Muzeul Național de Istorie.

Acolo cred că sunt cel puțin zece modele, de jur împrejurul clădirii, unul mai frumos decât altul. Altfel, ar mai fi un chip feminin la Praporgescu Nr.6. Nu știu să zic de ce, dar respectiva doamnă, cu privirea ei pierdută și zâmbetul misterios, este în topul preferințelor mele.

Aceste chipuri au o poveste (personală sau simbolică) ascunsă sau sunt pur ornamentale?

Faptul că n-am un răspuns clar la această întrebare e unul din motivele pentru care mă ocup de acest proiect. Știu că inițial rolul mascaronului era să păzească casa de spiritele rele, iar atunci avea o expresie mai hotărâtă, și era el însuși o arătare fantastică (om verde sau personaj mitologic), mai apoi devenind element decorativ.

N-am reușit să aflu, pentru niciunul dintre toate mascaroanele pe care le-am fotografiat (câteva sute până acum), vreo poveste în particular. Și, spuneam, ăsta e unul din aspectele care mă țin motivat. Faptul că e atâta mister în jurul acestor fețe… înfățișează unele din ele chiar proprietarii, iubitele, copiii lor? Ce l-a determinat pe proprietar să aleagă acel anumit chip care să-i împodobească casa?

Cum crezi că reflectă mascaroanele istoria și identitatea orașului București?

Mascaroanele de pe clădirile vechi ale Bucureștiului cred că spun povestea unui oraș care a vrut să fie sofisticat și cosmopolit. Ele provin dintr-o perioadă în care Bucureștiul își construia identitatea de capitală modernă din est, inspirată de Paris, și aș zice că aceste chipuri decorative arată gustul pentru artă, pentru frumos.

Ce ar trebui să știe bucureștenii despre această parte a patrimoniului?

Cred că ar trebui în primul rând să știe că există. Îmi par niște detalii foarte ușor de neobservat. O spune unul care se ocupă cu observarea lor și care a trecut de patru ori pe aceeași stradă în căutarea lor, găsindu-le abia a cincea oară. Mi s-a întâmplat asta nu o dată.

Sincer, câteodată îmi pare că aceste fețe se ascund, deși sunt chiar în fața noastră. Și poate ar mai trebui să știe că e un element arhitectural prezent în capitală în abundență, comparat cu alte orașe mari. La Cluj, de exemplu, n-am găsit aceeași densitate. Probabil că sub imperiu gusturile erau altele.

Ai avut reacții neașteptate de la oameni care au văzut proiectul?

Reacții neașteptate au fost doar când am anunțat public proiectul la care lucrez, printr-o postare pe Facebook, unde spuneam despre relația mea cu Bucureștiul. O postare care a fost prost înțeleasă sau mai degrabă necitită până la capăt, și în urma căreia eram trimis înapoi la mine acasă, la Petrila, de către câțiva așa-ziși bucureșteni pur-sânge.

Altfel, da, știu că există persoane care au auzit de proiect și care au început să privească în sus, și îmi place să cred că sunt mai multe persoane decât știu eu.

Cum ai descrie relația ta cu Bucureștiul – cum s-a schimbat de când ai început acest proiect?

Relația mea cu Bucureștiul n-a fost cea mai bună, de când am ajuns aici, venit la facultate, în urmă cu 28 de ani. Nu Bucureștiul în sine m-a descurajat, ci mai degrabă oamenii stresați, cu privirea în pământ, al căror prim gând când îi întrebi „cât e ceasul?”, pe stradă, e că vrei să le faci ceva rău. Rămân un provincial în privința asta, și sper să nu mă schimb.

Orașul în sine, spuneam puțin mai devreme, mi-a plăcut și îmi place, pentru că reușesc să găsesc urmele istoriei lui, Parisul ăla mic, care nu degeaba era numit așa. Proiectul în care îmi propun să-i inventariez fețele de piatră nu schimbă cu nimic relația mea cu el. Arată doar, poate, că nu-s deloc supărat pe el, că suntem într-o relație cât se poate de normală de love-hate.

La ce etapă este proiectul acum și care sunt planurile tale pentru el în 2026?

Cred că mă apropii vertiginos de jumătate, în sensul că am deja câteva sute de fotografii și cred, estimez, că la „final” vor fi undeva la 1.500-2.000 de imagini. Planurile sunt să trag tare acum, cât e sezonul rece. E ultima chestie pe care am descoperit-o, că acum e momentul, vara unele mascaroane fiind imposibil de fotografiat din cauza vegetației.

Și sper să termin de fotografiat în 2026, deși motivul ghilimelelor de mai devreme este chiar ăsta, că nu cred că am să termin vreodată. Va rămâne mereu un proiect deschis. Mascaroane vor mai fi de fotografiat, cel puțin la interior, unde accesul și acceptul proprietarului pot fi un impediment.

Te-ai gândit la o carte, o expoziție sau un material multimedia care să aducă mascaroanele bucureștene în fața mai multor oameni?

Firește, cred că i-ar sta bine acestui proiect cu o finalitate gen carte și un eveniment care să implice o expoziție, deși mereu am spus că în acest caz sunt mai mult detectiv decât fotograf. Ceva va fi, așa sper, însă momentan nu gândesc în direcția aia, și ori de câte ori îmi permite timpul, fug să mai găsesc niște fețe.

Interviu de GRUIA DRAGOMIR | POVEŞTI DIN BUCUREŞTI