Organistul italian Raimondo Mazzon impresionează printr-un parcurs artistic spectaculos: a absolvit cu onoruri la doar studiile de orgă 14 ani, iar ulterior și-a desăvârșit formarea la Universitatea de Muzică și Arte din Viena (MDW), una dintre cele mai prestigioase instituții de profil din lume.
Laureat al numeroaselor competiții internaționale, printre care „Svirel”, „IMC”, „Premiul Euterpe” și „Terenzio Zardini”, Mazzon a fost distins în 2023 cu MDW Great Talent Award, o recunoaștere importantă a excelenței sale artistice.
Format între tradiția italiană și rigoarea școlii vieneze, el deschide Classix Festival 2026 (1-8 martie) cu Genesis, un concert conceput ca un gest de întoarcere la esență și la dimensiunea profund spirituală a muzicii. Înainte de a inaugura oficial festivalul, am stat de vorbă cu artistul despre orgă, spiritualitate și surpriza sunetului.
Pe 1 martie, Genesis deschide Classix Festival 2026 ca un gest de ascultare și de întoarcere la esență. Ce înseamnă pentru tine, ca organist, să inaugurezi un festival într-un mod atât de simbolic?
Consider că a deschide Classix cu Genesis din postura de organist este o oportunitate minunată de a oferi orgii spațiul pe care îl merită, ceea ce Mozart numea „regele instrumentelor”. Este un eveniment rar, capabil să surprindă prin posibilitățile sale sonore, care însă au nevoie de atmosfera potrivită pentru a fi pe deplin apreciate. Cred cu tărie că Genesis va lăsa o impresie puternică.
Programul traversează sonate da chiesa, repertoriu sacru italian și texturi meditative contemporane. Cum construiești coerența într-un program din muzici despărțite de secole?
Un program atât de variat este, în primul rând, o oportunitate de a învăța și de a te provoca. De a asculta felul în care, în fiecare secol, oamenii au legat muzica de sacru în moduri complet diferite. A te lăsa surprins și a pleca acasă cu întrebări, cu spiritul și mintea trezite, acesta este scopul comun al programului.
După cum spuneai, orga este adesea numită „regele instrumentelor”, dar este și unul dintre cele mai puțin înțelese. Ce crezi că mai are de descoperit despre ea publicul de astăzi?
Majoritatea publicului și chiar mulți muzicieni, nu realizează cu adevărat posibilitățile orgii. Mozart nu greșea când o numea „regele instrumentelor”: bogăția ei sonoră poate fi comparată doar cu cea a unei orchestre complete. Diferența este că, în timp ce o orchestră presupune zeci de interpreți, organistul modelează singur fiecare sunet, fiecare armonie și fiecare linie muzicală. Nu este o coincidență faptul că mulți dintre marii compozitori ai epocii de aur a muzicii occidentale au fost organiști excepționali.
Muzica sacră invită adesea la introspecție mai degrabă decât la spectacol. Într-o epocă a stimulării continue, simți că publicul redescoperă nevoia de sunet contemplativ?
Permite-mi să merg puțin dincolo de întrebare. Muzica sacră a îmbrăcat, de-a lungul secolelor, forme extrem de diverse. Fie că sunetul este delicat sau exuberant, melodia contemplativă sau plină de bucurie, dificultatea tehnică modestă sau impresionantă, atunci când o lucrare este dedicată lui Dumnezeu, talentul interpretului, al compozitorului și al instrumentului ne amintește că actul artistic nu este autoreferențial. El devine o ofrandă a darurilor umane către Dumnezeu, Cel care ne-a oferit această posibilitate. „Cântați-I o cântare nouă; cântați cu măiestrie și cu strigăte de bucurie!” (Psalmul 33:3).
Tradiția organistică italiană are rădăcini istorice profunde. Există compozitori sau școli care ți-au influențat decisiv identitatea artistică?
Tradiția italiană a orgii este pe cât de vastă, pe atât de diversă. Girolamo Frescobaldi (1583-1643) m-a învățat dimensiunea contemplativă prin perfecțiunea armonică; Vincenzo Petrali (1830-1889) cum să exprim bucuria cu o eleganță rafinată; iar Raffaele Manari (1881-1952) m-a împins să depășesc limite tehnice pe care nu credeam că le pot atinge.
Pentru publicul care ajunge mai rar la concerte de orgă, care crezi că va fi momentul surprinzător al programului?
În Messa Solenne de Vincenzo Petrali, momentul în care Gloria izbucnește după „Ripieno semplice” este, pentru mulți ascultători, un mic șoc.
Classix se poziționează ca o experiență contemporană, explorând în acest an tema Art & Mind. Cum dialoghează muzica sacră și cea veche cu această idee astăzi?
În opinia mea, întreaga muzică așa-numit clasică poartă o dimensiune sacră. Muzica explicit sacră a trezit adesea în compozitori o atenție sporită față de frumusețe, la fel ca muzica veche creată într-o epocă în care operele importante rareori erau separate de ideea că frumusețea are o origine divină. Alegerea sacrului și a vechiului devine astfel un mesaj important: acestea sunt direcțiile către care arta ar trebui să se întoarcă și asupra cărora să reflecteze.
Când ultima notă din Genesis se va stinge în spațiul catedralei, ce îți dorești să rămână cu publicul aflat abia la începutul festivalului?
„Nu știam că orga poate face asta.”
Interviu de IONELA BARBU
Foto – Courtesy of CLASSIX Festival
