ARTĂ & ȘTIINȚĂ | Anatomia unui simț pe cale de dispariție: Simțuri și sensibilitate în era digitală

Anatomia unui simț pe cale de dispariție: Simțuri și sensibilitate în era digitală

Dacă ai auzit, în acest început de an, tot felul de vești și comentarii despre roboți care urcă scări sau mașini care îți ghicesc starea de spirit, probabil este din cauza Consumer Electronics Show (CES), care tocmai a avut loc în ianuarie la Las Vegas. CES este e cel mai mare eveniment tech din lume, locul unde viitorul vine să se laude înainte să ajungă în sufrageriile noastre.

Privind prin această fereastră către viitor, unde peisajul nu mai este dominat de ecrane mari și strălucitoare, am observa o realitate în care tehnologia a părăsit cutia digitală pentru a deveni tot mai integrată în infrastructura noastră fizică. Este un moment de cotitură în relația noastră cu tehnologia: inteligența artificială nu mai este doar un software cu care conversăm, ci o prezență întrupată în lumea fizică, care ne conduce mașinile, are grijă de casele noastre și ne monitorizează sănătatea la nivel biometric.

Într-o lume în care veniturile din tehnologia de consum sunt estimate la peste 1 trilion de dolari în 2026, nu mai vorbim despre simple gadgeturi, ci despre delegarea responsabilității și agentivității umane către sisteme autonome.

Însă, pe măsură ce tehnologia devine tot mai invizibilă și eficientă, apare o întrebare fundamentală: cum vom mai reuși să creăm și să dăm sens lumii din jurul nostru?

Democratizarea AI-ului

La CES 2026, marea bătălie nu s-a dat pe servere gigantice, ci pe cipuri care permit rularea AI direct pe dispozitiv (Edge-based inference). Nvidia a dezvăluit platforma Vera Rubin, cu nuclee Olympus care promit o performanță de cinci ori mai mare în procesarea locală a datelor. Intel a răspuns cu procesoarele Panther Lake, promițând că laptopul tău va deveni un agent autonom care nu mai are nevoie de conexiune la cloud pentru a gândi.

Această dezvoltare a puterii de calcul a deschis calea pentru noi generații de roboți gata de muncă. Celebrul Atlas de la Boston Dynamics nu mai este un experiment de laborator, ci un sistem pregătit pentru liniile de asamblare auto. În același timp, startup-uri precum Unitree au lansat modelul G1 la un preț de 16000 de dolari, mai ieftin decât un autoturism, făcând roboții umanoizi accesibili întreprinderilor medii. Până și aspiratoarele au evoluat: Roborock Saros Rover folosește picioare pentru a urca și curăța scările – unul dintre ultimele teritorii neexplorate de aspiratoarele-roboți în casele noastre.

De la mașini la locuințe, prinde contur un ecosistem invizibil. Viitorul mobilității este acum definit de software (Software-Defined Vehicles). Mercedes-Benz a integrat modelul de raționament Alpamayo de la Nvidia pentru navigație cognitivă, în timp ce volanele pliabile de la Autoliv și Tensor se retrag în bord atunci când vehiculul preia controlul autonom.

Acasă, tehnologia a devenit o piesă estetică de mobilier. Samsung a îmbinat digitalul și analogul, prin concepte retro precum casetofonul și pickup-ul AI OLED, îmbinând designul vintage cu ecrane flexibile. IKEA a extins casa inteligentă prin dispozitive Matter-compatible extrem de ieftine (iluminat smart 25 de lei), în timp ce ecranele OLED LG Wallpaper de doar 9mm grosime dispar practic pe perete. Chiar și managementul deșeurilor a fost smartificat, cu aparate precum Clear Drop care compactează plasticul în cărămizi pregătite pentru reciclare.

Criza sensului într-o lume dezîntrupată

Această eficiență extremă creează însă un paradox. Teoria lui Karl Weick despre sensemaking explică cum oamenii au nevoie de indicii senzoriale (sunet, vibrație, atingere) pentru a înțelege și acționa în lume. Într-o fabrică digitalizată sau într-o casă condusă de algoritmi silențioși, aceste repere dispar. Suntem martorii unei dezîntrupări a experienței, unde suntem observatori detașați ai unor fluxuri de date pe care nu le mai putem simți. Acest fenomen a fost un punct central în cercetările art-science-tech realizate de Marginal în România în ultimii ani.

În 2023, am colaborat în cadrul proiectului DIGI-SENSE cu Universitatea Johannes Kepler din Linz, Austria, proiect condus de Dr. Claudia Schnugg, pentru a cerceta exact acest gol, propunând explorarea performativă ca metodă de a reconstrui sensul (sensemaking) în mediile digitale. Rezultatul este o viziune unde arta nu este doar o experiență estetică externă, ci cercetarea prin intermediul simțurilor devine un instrument critic de navigare și întelegere a lumii.

Proiectul Cyber-Body-Systems, extensia românească a DIGI-SENSE, a investigat impactul tehnologiei asupra modului în care ne raportăm la spațiu. Folosind experiențe imersive, senzori EEG (electroencefalogramă) și captarea mișcării, echipa proiectului a urmărit folosirea corpului uman ca instrument de navigare a spațiul digital. Este o încercare de a recupera simțirea în lumea virtuală prin mișcare, transformând datele abstracte într-un limbaj senzorial.

Tehnologie, umanitate, lume vegetala: despre politica neînțelegerii

În 2025, Marginal a extins acest demers prin Hush Glitches, un proiect de cercetare artistică având la bază gemeni digitali (digital twins) – reprezentări virtuale a unor obiecte, procese sau sisteme fizice, actualizate cu date în timp real, pentru a simula comportamentul și a facilita luarea deciziilor -, aplicată în domeniul ecologiei.

Proiectul reconstruiește digital specii rare sau dispărute din flora endemică a României, precum Garofița Pietrei Craiului (Dianthus calizonus),Colilia (Stipa danubialis), Vinețica (Centaurea pontica) sau Mușchiul de turbărie (Sphagnum divinum).

Cercetarea s-a materializat într-un performance în care dansatoarea poartă încălțăminte dotată cu senzori care măsoară în timp real presiunea, lumina ambientală, umiditatea și temperatura, pentru a influența, în baza acestor date, un ecosistem digital unde plantele reacționează în moduri ghidate de acuratețea științifică.

Plantele nu au mimat mișcările omului, ci au urmat cicluri biologice de fototropism sau degradare, forțând dansatoarea să descopere cum propriul corp se poate adapta la nevoile lor, pentru a le ajuta să se dezvolte armonios. Practic, proiectul a folosit aceeași infrastructură senzorială precum inovațiile de la CES, însă nu le-a aplicat oamenilor, ci plantelor.

Într-o lume care vrea să traducă totul în date (de la ritmul cardiac monitorizat de Withings Body Scan 2 până la starea de spirit a gamer-ilor, captată de căștile Razer Project Motoko), Hush Glitches propune o politică în care nu orice neînțelegere sau ruptură de comunicare trebuie reparată cu orice preț. Reacțiile plantelor nu au fost emotive, nu fost pedagogice, nu au fost user-friendly. Exact contrariul promisiunii de la CES, unde orice sistem trebuie să fie intuitiv.

Eroarea (sau glitch-ul) din proiect nu a mai fost una tehnologică, ci umană. Nu a fost o eroare tehnică, ci un eșec de sens. În limbajul teoretic al sensemaking-ului lui Karl Weick, proiectul explorează ce se întâmplă când indiciile există, datele curg, dar nu se leagă într-o poveste adaptată la sistemul de cunoaștere umană. Tehnologia funcționează impecabil, dar lumea rămâne de neînțeles. O perspectivă pe care multe demonstrații de la CES (și multe utilizări cotidiene ale tehnologiei) o evită elegant.

Iar de aici ajungem la o altă obsesie a anului 2026: sustenabilitatea măsurabilă.

Dashboard-uri, scoruri de impact, natură tradusă în KPI-uri. Hush Glitches răspunde printr-un gest aproape ironic: datele sunt colectate, dar nu sunt prezentate direct spectatorilor. Fundamentarea științifică a reacțiilor biologice ale gemenilor digitali și statisticile despre dispariția speciilor coexistă cu o experiență senzorială care nu oferă catharsis, care nu încearcă să salveze nimic prin interacțiune. Doar să constate distanța, ca un prim pas pentru schimbarea care vine din oameni, nu din afară.

Până la urmă, astfel de proiecte pun sub semnul întrebării o presupunere de bază a tehnologiei contemporane: că orice poate fi tradus, iar tot ce este tradus poate fi controlat. CES 2026 a fost plin de sisteme care promit armonie între corp, mediu și mașină. Cercetarea artistică uneori sugerează contrariul: poate că viitorul nu aparține interfețelor mai bune, ci acceptării faptului că anumite forme de viață – și de inteligență – vor rămâne definitiv intraductibile.

Text de ANDREI TUDOSE

Foto header: Alina Uşurelu | Proiectul “Hush Glitches” (Marginal), 2025