Vinul nu e doar o băutură
Vinul nu e doar o băutură, e un pretext. Un motiv să mai stai puțin la masă, să mai torni „doar un pic”, să mai asculți o poveste care începe cu „nu ți-am spus niciodată asta, dar…”. Vinul e social by design. De-asta doare un pic când afli că se bea din ce în ce mai puțin. Și nu, nu doar pentru că tinerii fac dry January și își monitorizează somnul cu ceasuri mai scumpe decât mașina mea. Ci pentru că, pur și simplu, nu ne mai vedem.
Elliot, poetul paharelor bine umplute, o spunea mai plastic: vinul apropie oamenii, leagă prietenii și dezleagă limbile. A fost mereu un liant social, un acompaniament al mâncării și al conversației. Problema e că direcția în care mergem ca societate pare să fie exact opusul: mai puține mese împreună, mai puține seri pierdute fără scop precis, mai mult offline… pardon, mai puțin offline. Și, surpriză, mai puțin vin.
The Economist a pus recent punctul pe dop: scăderea vânzărilor de vin reflectă o lume mai singuratică și mai atomizată. Sună ca un diagnostic pus la rece, cu stetoscopul pe pieptul unei cine de duminică ce nu mai are loc. Vinul suferă nu pentru că e prost, ci pentru că contextul în care strălucea — mesele lungi, prieteniile, întâlnirile fără grabă — se subțiază.
Gândiți-vă puțin: când ați băut ultima dată o sticlă bună complet singuri, într-o marți, în fața laptopului? Exact. Vinul nu e genul de băutură care se simte bine în izolare. Berea merge la meci, spirtoasele la petreceri zgomotoase. Vinul cere timp, mâncare, oameni. Și, ideal, discuții inutile, dar savuroase. Faptul că tot mai mulți oameni mănâncă singuri, în fața ecranelor, explică mai mult decât orice campanie anti-alcool de ce vinul pierde teren.
Nu e vorba doar de sănătate, deși Gen Z e mai atentă la corpul ei decât eram noi la BAC. Datele arată că nu beau neapărat mai puțin alcool, ci altfel. Mai experimental, mai fragmentat. Un sake aici, o bere craft dincolo. Ce lipsește e ritualul. Cina aia trasă de păr până la miezul nopții, cu o sticlă care se golește încet și o a doua care apare „din greșeală”.
Statisticile sunt destul de deprimante încât să-ți toarne cineva un pahar doar ca să le digeri: mai multe gospodării de o singură persoană, mai puține mese împărțite, mai multă singurătate declarată. Și, interesant, oamenii beau mai mult când sunt fericiți, nu când sunt triști. Alcoolul, pentru majoritatea, nu e o pătură sub care să plângi, ci o masă la care să râzi. Dacă masa dispare, dispare și vinul.
Antropologii vorbesc despre o „eroziune a vieții împreună”. Sună abstract, dar se simte foarte concret când deschizi o sticlă și nu ai cu cine s-o împarți. Sigur, industria încearcă să se adapteze: degustări-maraton, vin în doze mici, sticle de 187 ml pentru seri solitare. Vin la cutie, vin la doză, vin „pentru tine”. E practic, dar și un pic trist. Alexis Dubus a întrebat-o perfect, la Edinburgh Fringe: chiar am ajuns atât de jos încât vinul la doză ni se pare normal?
Poate că soluția nu e să bem mai mult, ci să ne vedem mai des. Să ne așezăm la masă fără un scop clar, fără un deadline, fără un story de postat. Vinul nu va salva lumea, dar a ajutat mereu la ținut-o laolaltă. Și poate că, înainte să mai smulgem niște vii sau să mai inventăm un ambalaj „pentru singuratici”, ar fi bine să ne reamintim ceva simplu: vinul e o conversație lichidă. Dacă nu mai vorbim unii cu alții, normal că rămâne în pahar. Așa că data viitoare când deschideți o sticlă, chemați pe cineva. Oricine. Vinul își va face treaba. Restul depinde de noi.
Citește mai multe articole din EAT & DRINK.
