În traducere liberă, Sirāt înseamnă „cale” sau „drum”, dar în scriptura islamică se referă la un pod îngust care leagă Paradisul de Iad. Și cam de aici pornește și povestea noastră, a mulipremiatului film spaniol în regia lui Oliver Laxe.
Undeva în sudul Marocului, un tată disperat, împreună cu fiul său cel mic de nici 12 ani, își caută fata dispărută, despre care crede că a venit la un festival de muzică techno în mijlocul deșertului. Niște boxe, un grup mare de raveri și în rest doar nisip completează tabloul aproape rupt de realitate cu care se deschide filmul.
Muzica bubuie și printre oamenii care dansează își face loc Luis, împărțind poze cu fata dispărută, în speranța că poate cineva o va recunoaște. După o serie de conversații scurte, care toate se termină la fel, cu un „nu, nu am văzut-o niciodată”, Luis dă de un alt grup de tineri care, pe lângă clasicul răspuns, îi mai oferă o informație: un alt festival care va avea loc undeva în deșert, unde s-ar putea ca fata lui să vină.
După ce un grup de soldați pun capăt petrecerii sub pretextul că cei prezenți sunt în pericol din pricina unui conflict armat, două dintre rulotele aliniate pe drumul spre casă fac cale întoarsă și o iau în altă direcție, păcălindu-i pe soldați. Pe urmele lor, în peisaj apare și o rulotă mai mică. Astfel, Luis cu fiul său și cățelușa Pipa, alături de Stef, Jade, Tonin, Bigui și Josh (grupul de tineri care au fugit de soldați) pornesc pe un drum într-o formulă inedită, unii în căutare de muzică, alții în căutarea unui membru al familiei.
LSD, ploaie, lacuri, drumuri periculoase, câini, petreceri și, în general, un sentiment de descoperire sunt doar câteva elemente care completează acest tablou aproape post-apocaliptic care pare o scenă din Mad Max, doar că mult mai actual și mai aproape de noi, oamenii.
Fără să dau prea mult din casă, Sirāt are niște momente șocante care funcționează foarte bine și lovesc exact când trebuie.
Actoria este fără greș, de la copil la tinerii raveri și până la câini, iar locațiile în care Laxe a filmat îi servesc impecabil poveștii pe care alege să o spună.
Singurul lucru pe care l-aș reproșa filmului este acela că uneori, poate pentru că așa a vrut regizorul, se abate puțin de la logică. Sunt mai multe momente în care nu am putut să nu mă întreb „de ce?”, ca mai apoi, răspunsul să vină la puțin timp sub forma unei secvențe și să îmi spun „a, de-aia”. Dar asta nu înseamnă automat că a avut sens sau în contextul scenariului a avut sens.
Per total, filmul e unul reușit, care propune o lume mai greu accesibilă nici echilibrează perfect realul cu metafora, dar nu pierde din vedere și valoarea de entertainment, astfel că poate fi accesibil pentru multă lume.
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
