După 28 de ani: Templul oaselor | O grămadă de oase și memoria care nu ne mai aparține
Există filme care nu doar continuă o poveste, ci o dezgroapă. O scot din pământ ca pe o relicvă arheologică și o așază în fața noastră, prăfuită și neiertătoare, invitându-ne să ne uităm direct la ea, fără reflexul confortabil al spectacolului modern.
Templul oaselor este unul dintre acele filme, o revenire într-o lume unde planeta pare să-și fi pierdut nu doar speranța, dar și memoria.
De fapt, dacă e ceva ce filmul ăsta face extraordinar, e modul în care transformă amintirea într-un material de construcție. La propriu. Oasele nu sunt doar rămășițe. Sunt arhivă. În universul filmului, memoria nu e păstrată în jurnale, fotografii sau povești spuse la lumina focului, ci într-un templu care pulsează cu ecoul unei umanități dispărute.
Dacă apocalipsa din primele filme era viscerală, un urlet incendiar care transforma fiecare stradă într-un coridor al morții, 28 Years Later: The Bone Temple funcționează ca o postfață scrisă pe fugă de un istoric deprimat.
Regizoarea Nia DaCosta mută centrul de greutate din acțiune în ritual. Secta lui Sir Jimmy Crystal aduce un alt strat de ironie culturală: când umanitatea se destramă, nu apare libertatea pură, ci hățișul noilor dogme. Oamenii, se pare, au o nevoie irațională de a înlocui ordinea cu o ordine și mai crudă (vedem asta și acum, în unele țări din jurul nostru, nu e nevoie de post-apocalipsă).
Spike (Alfie Williams) e tipologia clasică a inocenței aruncate în vâltoare, dar aici inocența e mai ciudată. Copilul nu a cunoscut lumea dinainte, iar pentru el, normalitatea e ruina. Iar asta, în film, e mai înfricoșător decât orice haită de zombies infectați. Spike nu privește templul de oase cu groază, ci cu fascinație, ca un copil într-un muzeu al naturii.
Și de această dată, Alex Garland a compus prin scenariu un univers în care civilizația nu moare din cauza unei infecții, ci din cauza propriei obsesii de a idealiza sau transforma tragedia în ritual. Cea mai mare spaimă a filmului nu este că lumea se va sfârși, ci că lumea, odată sfârșită, va continua să se comporte exact la fel.
Așadar, După 28 de ani: Templul oaselor (premiera: 16 ianuarie) e un film post-apocaliptic cu zombies, dar care vorbește de fapt despre felul în care memoria devine monument și monumentul devine monstru.
Și, încă o dată, mesajul francizei devine și mai clar, anume că nu virusul a distrus lumea, virusul doar a dat oamenilor pretextul perfect să o facă.
Text de GRUIA DRAGOMIR | FILM
