Coregrafa ALEXANDRA MIHAELA DANCS: “Informația exterioară pe care o aduci în corp generează autenticitate”
Prezentat spre finele anului trecut la CNDB, Teatrul Masca şi /SAC @ Malmaison, triluREELu, spectacolul coregrafic conceput de Alexandra Mihaela Dancs și Vlad Benescu, care explorează corporalitatea în era reel-urilor folosindu-se de tehnologiile digitale, a reprezentat fără îndoială una dintre cele mai proaspete, originale şi incitante propuneri din spaţiul artelor performative din ultima vreme, mai ales că duo-ul a invitat în bucătăria de creaţie a acestui puzzle coregrafic-performativ-multimedia (atelierul Let’s get triluREELu! de la CNDB) inclusiv publicul nefamiliarizat cu dansul contemporan.
De la conceptul triluREELu, în care corpurile interacționează ludic în reel-uri hibride 3D pe ritmuri digitale si sonore, am plecat într-un dialog retrospectiv cu multipremiata coregrafă ALEXANDRA MIHAELA DANCS, mai ales că în 2026 se împlinesc 20 de ani de la Reprogramare, performance definitoriu pentru începutul parcursului său în dans, jalonat ulterior de proiecte artistice remarcabile, precum (anti)aging (în colaborare cu coregrafa Mădălina Dan), programul de la CNDB Everything for Endorphins, intervenţia hibridă ALTER (cu actriţa Nicoleta Lefter şi muzicianul Vlaicu Golcea), solo-ul În căutarea dansului sau, bineînţeles, mai recentele colaborări creative cu Vlad Benescu, Luaţi de VAL…s, Tura de noapte şi Somatic Freaks – Revoluţia Proprioceptorilor.
Alexandra, până la triluREELu, cu ce rămâi ca repere în plan artistic din anul care tocmai s-a încheiat?
Chiar vorbeam zilele trecute cu Vlad, partenerul meu pe partea de creație coregrafică încă din 2022, și ne gândeam că a fost un an în care am avut performance-uri în foarte multe spații din București, care mai de care mai diverse.
Aș puncta mai întâi unul pe care l-am avut la Club Control, cu Tura de noapte, un spectacol de teatru dansfonic, pe un text de Mihai Ivașcu și muzica Lalei Mișosniky, care este și ea colaboratoarea noastră deja de câțiva ani, pentru că am vrut să ieșim un pic din zona asta convențională şi ni s-a părut important să ducem spectacolul în acel spaţiu, muzica pe care este croșetat tot performance-ul fiind muzică techno.
Avusesem niște feedback-uri interesante pe parcursul altor reprezentații [pentru Tura de noapte, Alexandra a primit în 2024 Premiul Special al Juriului pentru expresivitate corporală în cadrul festivalului Bucharest Fringe – n.r.], aşa că am pus cap la cap părerile oamenilor și dorințele și visele noastre și astfel am ajuns la Control, iar experiența a fost minunată, ca şi cea de la Amfiteatrul TNB, de altfel, o altă locaţie specială, unde am fost invitaţi să performăm în stagiunea de vară.
Desigur, am avut şi Somatic Freaks, pe care l-am prezentat – în cadrul showcase-ului organizat de Centrul Național al Dansului București – la galeria de artă Galateca, unde spațiul și performance-ul mi se pare că se întâlnesc foarte armonios, iar apoi am aplicat cu Somatic Freaks – Revoluția Proprioceptorilor la platforma Moving Balkans și… am fost selectați, iar asta reprezintă o realizare care contează mult pentru noi ca duo artistic.
Ne-am bucurat foarte tare că vom merge anul acesta cu performance-ul la Novi Sad [unde Moving Balkans Contemporary Dance Showcase va avea loc în perioada 13-16 mai 2026 – n.r.], mai ales că am aflat între timp că au fost foarte multe aplicații, peste 200.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc aici şi de The Body In REEL Time, proiectul cu care am luat la AFCN şi în urma căruia am creat spectacolul triluREELu, de asemenea un reper foarte important al anului trecut, pentru că a fost o producţie absolut insane, i-aș spune, o aventură nebunească… sincer, nu-mi imaginam că o să fie atât de intensă toată perioada de producție.
Într-adevăr, fiind vorba de un spectacol despre cultura reel în care urmăreaţi să transformați experiența digitală într-una fizică, e de presupus că procesul creativ nu a fost unul tipic. Cum aţi lucrat astfel încât să absorbiţi componenta tehnologică și să translataţi bidimensionalitatea ecranului de smartphone în universul 3D al spațiului scenic?
triluREELu este un spectacol cu foarte multe layere, la care s-a lucrat în paralel, într-un mod foarte fragmentat și într-un ritm foarte diferit față de ce credeam eu la începutul parcursului.
De obicei, atunci când lucrez la un spectacol de dans, lucrurile îmi par destul de clare, adică mai întâi este perioada de cercetare în studio, unde te miști, ai unele idei, improvizezi, apare eventual nevoia de alte elemente, precum cele de sunet – mă rog, asta în cazul meu, nu spun că neapărat asta e rețeta -, în fine, cert este că lucrurile au un ritm a lor, merg pe un anume făgaș, cu care eram obișnuită, dar care s-a dat complet peste cap cu triluREELu.
Aici, procesul de lucru a fost cu totul și cu totul nou, adică l-am descoperit la rândul nostru în timp ce ni se întâmpla și a trebuit să ne adaptăm.
Pur și simplu, a trebuit să ne supunem unui alt fel de a lucra, pentru că tehnologia, atunci când apare în ecuație, bulversează, practic, tot. Ideea este că, fiind un proiect AFCN în care banii vin abia după o anumită perioadă de timp, noi nu am putut face achiziții pentru a porni cu toate din start, motiv pentru care am început cu partea de coregrafie și cu cea de sunet și doar ne-am imaginat cum va arăta spectacolul.
Efectiv, totul s-a structurat mai întâi în capul nostru şi a fost nevoie să dezvoltăm un limbaj comun prin care să comunicăm pe subiectul ăsta cu toți cei din echipă, cu Cristi Iordache și Alex Maxim de la multimedia, cu Lala Mişosniky de la sunet, cu Mihai Ivașcu, consultantul nostru pe partea de dramaturgie, deci am început… foarte analog.
De exemplu, știam din start că vrem să purtăm televizoare pe spate în spectacol, iar asta a presupus un întreg research apropo de cum facem acei rucsaci şi am lucrat efectiv cu bormașini și cu tot felul de alte instrumente care n-au nici o treabă, de fapt, cu tehnologia avansată, pentru a putea ajunge ca în final să avem tehnologie în spectacol.
Pe de altă parte, Vlad și cu mine ne-am scos telefoanele și am început să baleiem arhiva noastră de reel-uri salvate, pentru că, știiind că o să lucrăm la acest spectacol, începusem de pe la începutul primăverii să tot adunăm reel-uri pe coregrafie şi pe mișcare, iar după aia a urmat un proces întreg legat de cum să stai să le accesezi când ai nevoie, căci nu poți să intri tot timpul în arhive și să scrollezi, pentru că pierzi mult timp.
Le-am descărcat, le-am sistematizat şi le-am pus pe căprării, le-am descărcat muzicile şi am scris toate titlurile pe hârtiuțe, astfel încât am făcut un puzzle imens la CNDB şi, atunci când ne-am apucat de lucru, la începutul verii, eram cu covorul din studioul de dans plin cu mii și mii de hârtiuțe pe care le vedeam, dar nu puteam încă să le cuprindem ca să avem o imagine de ansamblu… ăsta a fost modul nostru de a lucra la început, dupa cum spuneam, unul foarte puţin digital.
Înainte de a vă defini nevoile de tehnologie, trebuia să știți însă unde vreți să ajungeti. Care sunt parametrii culturii reel la care ați ales să vă raportați? Fiindcă interpretarea funcțiilor acesteia poate varia, de la capacitatea de a reflecta trenduri sociale și norme culturale până la faptul că e perceptibil ca un nou mediu de transmitere a cunoașterii…
Am plecat la drum cu titlul, cu triluREELu, adică am știut că vrem să facem un spectacol despre reel-uri și că ne propunem să dăm spectatorului senzația de scroll, dar apoi, într-adevăr, a fost dificil să ne alegem o anumită plajă, tocmai fiindcă e atât de vastă povestea asta cu social media și cu reel-urile.
Da, am discutat mult despre ce vrem să vorbim… dacă să vorbim despre corp, despre, nu știu, body shaming ori dacă să ne ducem în zona de influencing cultural, de turism sau, poate, de activism, în fine, doar că asta ni s-a părut a fi cam prea mult.
Vlad era fascinat însă de zona de suprapuneri corp-imagine din reel-uri și i se părea că e ceva de explorat acolo, aşa că, totuşi, noi aveam deja unele idei despre cum vrem să folosim tehnologia şi, prin urmare, am știut din start că ne dorim monitoare TV pentru a ne juca cu părți din corp, dar chiar și în acest caz ne-a fost greu până să ajungem la felul cum am vrea corpurile noastre reale suprapuse pe imaginile acestor corpuri, adică am trecut prin tot felul de alte variante.
Mergând cu explorarea în această direcţie, am ajuns cumva la partea de ego și la nevoia de a ne face atâtea reel-uri pentru a fi băgați în seamă, văzuți, adorați și așa mai departe. Atunci am hotărât, de fapt, că tot ce apare în spectacol ca imagine va fi generat de noi, cu noi mișcându-ne sau dansând, ca să intrăm un pic în zona asta de hrănire a ego-ului, pentru că, altfel, cred că ne-ar fi fost foarte greu să alegem ceva extrem de specific.
Mai mult, ne-am dorit ca spectacolul să nu pară că vrem să acordăm o importanță specială doar unor anumite aspecte legate de cultura reel şi am încercat să aducem în spectacol inclusiv lucruri care au fost virale sau care au avut un fel de explozie pe online la un moment dat, precum referința cu The Backpack Kid cu dansul floss, pentru că am ajuns să stăm non-stop cu ecranul de telefon în față, iar reel-urile astea au devenit parte din viața noastră curentă, la fel ca băutul cafelei… de fapt, au devenit un mod de a comunica.
Revenind la procesul de lucru la spectacol, unul fragmentat şi amestecat pe foarte multe layere, acesta a reprezentat pentru mine un soi de antrenament mental pentru a vedea cum pot găsi coerență în ceva lipsit de coerență şi autenticitate în ceva creat ca artificiu. În momentele de început, aveam senzația că mi-am deschis mii de sertărașe în cap și că nu le pot accesa în ordinea în care îmi doresc, dar, ușor-ușor, am început să le gestionez, adică să pot sări dintr-un lucru în altul și să am eficiență la repetiții.
Cu alte cuvinte, a fost o experienţă total diferită față de procesele de lucru de dinainte de triluREELu, în care mă adânceam foarte mult într-o idee și săpam şi căutam acolo, în ea… aici totul a fost făcut cu treceri foarte în viteză dintr-una în alta, de la mișcare până la imagine şi sunet.
Faptul că spectacolul face parte dintr-un proiect mai amplu, The Body In REEL Time, sugerează că preocuparea voastră nu e doar conjuncturală. De fapt, cum ați devenit interesați în a explora reel culture în plan coregrafic?
Ne-am dat seama că petrecem amândoi foarte mult timp pe social media şi că reel-urile au devenit o parte a existenței noastre, adică aveam multe momente din zi sau din săptămână în care ne arătam unul altuia ce am mai salvat sau ce a mai trimis nu știu cine, iar asta ni se întâmplă frecvent nu doar între noi, dar și cu prietenii.
Nu mai vorbim între noi, nu ne mai întrebăm: ‘Hei, ce mai faci?’ sau ‘Ce ți s-a mai întâmplat?’, ci ne trimitem reel-uri și reacționăm cu tot felul de smiley faces sau inimioare, deci nu ne mai obosim decât foarte rar să zicem: ‘Wow! Îmi place ce văd aici!’ sau ‘Ia uite ce chestie!’.
Această formă de video a devenit foarte prezentă în viața noastră, inclusiv datorită faptului că, prin intermediul lor, am ajuns să prindem sau să absorbim fără să vrem informații la care altfel nu am fi fost deschişi, adică, până la urmă, reel-urile reprezintă și o portiță spre zone care nu îți sunt la îndemână sau pe care nu le accesezi din diverse motive. Nu stai să cauți special ceva pe Google, dar vezi întâmplător un reel cu nu știu ce coregraf sau nu știu ce expoziție și, poate, îți stârneşte curiozitatea un pic, te aduce în contact cu lucruri pe care nu le cunoșteai și s-ar putea dovedi foarte interesante și benefice.
Atunci ne-am zis că zona asta a reel-urilor poate că nu e chiar cea mai îngrozitoare, chiar dacă există o teamă, mai ales a părinților, care sunt speriați că ai lor copii nu fac altceva decât să stea non-stop cu nasul în ecrane, și am încercat cu The Body In REEL Time să găsim un echilibru, adică să vedem și care ar putea fi părțile pozitive ale culturii reel, care poate fi o unealtă foarte bună de cunoaștere, nu doar de fast entertainment.
Consumată cu cap și, evident, responsabil, cultura asta reel reprezintă, cred eu, un instrument pe care l-am putea folosi în beneficiul nostru și nu împotriva noastră.
Din perspectivă coregrafică, mai putem vorbi totuşi de autenticitate în condiţiile în care corpul este supus remodelării digitale?
Mi-e greu să apreciez dacă am răspuns la întrebare cu triluREELu, dar, până la urmă, corpurile sunt niște containere care arhivează memorie corporală, tot soiul de tipare fizice, și cred că, cel puțin pentru mine, a fost important să îmi pun corpul în tot felul de situații de mișcare în care altfel n-aș fi ajuns, pentru că, de obicei, caut mișcarea în interior, deci acolo văd eu ce pot genera ca formă, estetică, energie, atmosferă.
Participarea la atelierele de dans în procesul de lucru la acest spectacol, de exemplu, când alegeam coregrafii din reel-uri pe care încercam să le reproducem sau să le aducem amprenta noastră personală, a fost foarte interesantă inclusiv ca exercițiu de a înțelege mișcarea, fiindcă priveşti imaginea unor corpuri care se mișcă în tot felul de estetici, ritmuri și limbaje, iar tu încerci să le pătrunzi mecanica, să o înțelegi și să ți-o apropii… este un cu totul alt mod de a lucra faţă de procesele de cercetare în care cauți cât mai adânc în tine însuţi, fără vreun stimul exterior, pentru că vrei doar să vezi ce e cu tine și cu corpul tău.
Aici, abordarea a fost diferită – vedem un reel, extragem din el ce ne trebuie și ducem mişcarea un pic mai departe, trecem apoi la următorul și tot așa – şi cred că acumularea asta poate duce, la rândul său, spre autenticitate… da, de ce nu?
Adică, până la urmă, informația pe care o aduci în corp din exterior și toți stimulii ăştia care te bombardează neîncetat generează ceva, dar este un “ceva” care trece tot prin tine, adică tot filtrul tău individual, intim, este cel care acţionează. Pe scurt, eu sunt de părere că, pe măsură ce aduci tot mai multă informație în corp, cresc şansele ca, la un moment dat, să apară și autenticitatea.
Vorbim de stimulii provocaţi de reel-uri, dar, încă din 2023, preocuparea ta a fost și pare a fi în continuare legată mai mult de propriocepție și tehnicile somatice, deci de lucrul în profunzimea persoanei reale și nu a identității digitale. Cum poate co-exista în tine simultan și un “somatic freak” și un “body in reel time”?
Într-adevăr, proiectul Somatic Freaks aduce în discuție căutarea echilibrului într-o lume din ce în ce mai dezechilibrată din toate punctele de vedere și, practic, facem asta având nu foarte mulți stimuli exteriori, ci doar un aparat de reechilibrare în tandem care ne condiționează mișcările, pe când la triluREELu vorbim despre corpuri supuse unui real bombardament de stimuli de toate felurile.
Sunt două lucruri opuse, dar, totuşi, pe undeva, acestea se întâlnesc şi, din 2022 încoace, de când am început să lucrez cu Vlad, avem o anume coerență în căutările noastre, adică am atins zona asta somatică încă din perioada de lucru la primul performance, Luați de VAL…s, care a pornit de la pasiunea amândurora pentru surfing, dar şi de la faptul că amândoi trecusem prin niște accidentări fizice destul de serioase până să ne cunoaștem.
Am discutat mult despre cum am reușit să trecem de ele și să ne reeducăm corpurile pentru a deveni funcționale şi astfel am ajuns să ne propunem unul altuia tot felul de exerciții și de practici inspirate de tehnicile și metodele somatice care făceau parte din bagajul nostru individual.
Prin urmare, ne-am jucat și am atins cumva această zonă înainte ca Somatic Freaks 1.0 să existe, pe când repetam pentru Luați de VAL…s, doar că materialul pe care l-am dezvoltat nu și-a găsit locul în spectacol, fiindcă nu servea întregului în acel moment.
Ulterior, am fost invitaţi în programul de mini-rezidențe artistice din mansarda Alinei Ușurelu, care se încheia cu un fel de festival unde oamenii își prezentau lucrările sau, mă rog, punctul în care ajunseseră cu cercetarea lor, şi, pentru că am avut la dispoziție un timp extrem de scurt, am zis să ne apropiem de acel material somatic care n-a avut loc în Luați de VAL…s.
Așa s-a născut performance-ul Somatic Freaks 1.0, care nu mergea însă până acolo unde s-a dus mai târziu Somatic Freaks – Revoluția proprioceptorilor, fiind pur și simplu o analiză în timp real a lucrurilor pe care le percepeam fizic la nivel intern, combinată cu verbalizarea acestor detalii.
Apoi, oarecum firesc, fiind așa de pasionați de echilibru prin sporturile pe care le practicăm [surfing, snowboarding, slackline – n.r.], ne-am zis să mergem şi mai în adâncime, mai ales că eu aveam deja de câţiva ani dorința de a face o instalație performativă care să plece de la un corp aflat în permanent dezechilibru şi îmi imaginam tot soiul de suprafețe care să-mi pună propriul corp în această situație.
Era vorba de un solo care nu s-a materializat până când l-am întâlnit pe Vlad, care a venit cu ideea de a construi un aparat de echilibrare în tandem, care, practic, provine din circ, practic, o Rola Bola imensă. Am pus astfel împreună visul meu de câțiva ani şi ideea lui de a construi acest “monstru” şi astfel, în 2024, s-a născut Somatic Freaks – Revoluția proprioceptorilor.
Cum aţi ajuns de la Somatic Freaks la triluREELu într-un interval de timp, totuşi, relativ scurt?
În perioada în care cream spectacolul Somatic Freaks – Revoluția proprioceptorilor la Recul, care este o hală industrială din care o parte a fost transformată în teatru, am avut la dispoziție acolo tot soiul de echipamente tehnice, printre care niște televizoare foarte mari, care i-au dat lui Vlad ideea de a face un spectacol despre reel-uri şi corpuri suprapuse cu imagini.
Eu nefiind foarte la curent cu zona asta multimedia, am lăsat ideea la dospit, am continuat cu procesul de lucru la Revoluția proprioceptorilor, am avut premiera și a venit momentul în care ne-am întrebat… ce urmează?
Şi pentru că Vlad găsise deja un titlu pentru ideea lui, triluREELu, eu am zis atunci: ‘Ok, hai să-l facem, dar cum putem integra tehnologia într-un performance?’. Cum putem lucra cu aceasta inclusiv fizic, nu doar să avem niște imagini care să împacheteze spațiul sau să creeze o atmosferă? Ne doream ca tehnologia chiar să însemne ceva, să devină un subiect în performance-ul nostru.
În afară de asta, conceptual, eu înclinam mai mult spre ce înseamnă corpul dansatorului în această multitudine de informație care ne vine pe calea reel-urilor, pentru că feed-ul meu e plin de tot felul de video-uri scurte cu dansatori şi coregrafi din toată lumea şi mi s-a părut că ar fi interesant să vorbim în triluREELu și despre coregrafie, despre dans, despre mișcare.
Atunci mi-am pus toate aceste întrebări despre cum rămânem autentici şi ce mai înseamnă să fii autentic atunci când există atât de multă informație care, vrei, nu vrei, te influențează… adică, pur și simplu, vezi bucăţi de coregrafii și ceva din informația aia parcă a rămas cu tine, iar în studio îți vine să le încerci pe propriul corp.
Cu alte cuvinte, pe mine mă interesa mai degrabă să văd cum pot da scroll prin fizicalitatea mea, cum pot învăța și copia coregrafii, cum mă pot inspira din ce văd, dar în același timp să-mi păstrez amprenta personală.
Nu în ultimul rând, a mai fost și o curiozitate legată de… ‘Hai, Vlad, cum dansăm împreună în spectacolul ăsta?’, pentru că, întotdeauna, noi cam de la asta am plecat după ce am creat o anumită situație, indiferent că ne gândim la Luați de VAL…s sau la Somatic Freaks.
Referitor la Somatic Freaks, care este semnificaţia completării titlului în 2024 cu Revoluția proprioceptorilor? Reprezintă o îngustare a căutării voastre din perspectiva celui de-“al șaselea simț” somatic sau subliniază valoarea informației primite prin sistemul proprioceptiv?
Am făcut completarea pentru că propriocepția are foarte mare legătură cu echilibrul, adică ne dă informații despre cum se află corpul nostru în spațiu, de exemplu, atunci când ne lipsesc stimulii vizuali. Senzația este că te duci mult mai adânc în interiorul corpului și ajungi să percepi la un nivel foarte micro ceea ce se întâmplă muscular şi articular, la nivel de cum se transmite impulsul în corp şi de unde se generează o mișcare pentru a-ți recăpăta echilibrul, iar noi, în timp ce eram pe aparatul de echilibrare, am avut multe discuții despre cum percepem prima mișcare şi unde apare primul impuls în corp pentru reechilibrare.
A fost interesant, cred eu, că am dus căutarea şi mai departe, pentru că Somatic Freaks – Revoluția proprioceptorilor a însemnat nu doar instalația performativă durațională, cea în care suntem în tandem pe aparatul de echilibrare timp de trei ore, dar și un spectacol de numai o oră, care, dincolo de această componenta de căutare a echilibrului pe Rola Bola, avea și o parte în care eram ascunși în două burlane de ventilație din aluminiu, flexibile, lungi de zece metri fiecare, pe care le mișcam cu ajutorul corpurilor noastre fără să vedem nimic în spațiu, deci eram somatici… până la extrem.
Atunci, de dragul unui fir narativ și al unei structuri dramaturgice, au apărut aceste două cuvinte în titlu, Revoluția proprioceptorilor, sugerând că burlanele astea sunt proprioceptori și ne-am dus chiar până într-acolo încât am făcut și un cântec-manifest pentru a îndemna la conștientizare corporală, fiindcă, în fond, tot proiectul nostru a fost, în primul și în primul rând, despre societatea contemporană în care suntem din ce în ce mai deconectaţi de propriul corp, iar ținta “revoluţiei” noastre era de a îndemna oamenii la mișcare… de orice fel ar fi ea.
Dincolo de manifest, practicile somatice sunt, în esenţă, niște metode terapeutice, menite a ne îmbunătăți stilul de viață şi starea de sănătate. Care pot fi valențele estetice ale unor practici construite raţional? Cum poate deveni o terapie… artă?
Mie mi se pare că, pentru un dansator, practicile somatice sunt nu doar terapeutice, pentru că, practic, ajungi să percepi altfel mișcarea şi de aceea nu cred că am vrut neapărat să transformăm terapia în artă cu Somatic Freaks – Revoluția proprioceptorilor.
Faptul că am avut această idee de a lucra cu un aparat care să ne pună în permanență corpurile în dezechilibru a fost poate cea mai evidentă modalitate de a adresa mișcarea funcțională, pe care, dacă o scoți de pe aparatul de echilibrare și o pui pe o suprafață fixă, nu știu ce valențe coregrafice ar avea.
Pentru echilibrarea noastră ca performeri, în situația aceea, micro-mișcarea, mișcarea somatică, propriocepția, toate sunt însă absolut necesare și se creează o coregrafie funcțională a mișcărilor, unde nimic nu e în plus.
Altfel spus, nu ne-am dus într-o estetică anume, nu am vrut să facem acrobații pe placa aia, ci am vrut să arătăm doar acele mișcări micro, fiindcă eu cred că asta e ceva extrem de prețios, ca spectatorii să poată vedea corpuri atât de prezente și de angajate în mișcarea lor.
Apropo de valoare terapeutică, atunci când am lucrat la Somatic Freaks, am dezvoltat împreună cu Vlad o practică de eficientizare motrică ce a rămas de-atunci cu noi nonstop, adică altfel mă duc și mă aplec să iau ceva de pe jos, altfel mă ridic să iau nu știu ce de pe un raft şi altfel ridic o greutate, iar în condiţiile în care suntem niște oameni care s-au antrenat mult în zona asta, lucrează cu corpurile și sunt foarte conștienți şi foarte prezenți în corp, ideea a fost să oferim publicului acest instrumentar de eficientizare motrică și să îi facem și pe oamenii care asista la ce facem în proiect să devină la fel de “somatic freaks” ca noi.
Care au fost circumstanţele în care s-a coagulat duo-ul vostru creativ? Cum a început, de fapt, colaborarea din care avea să se nască primul vostru performance? Presupun că nu v-ați ciocnit unul de altul la o serată dansantă, într-un un club de noapte fancy…
Culmea e că exact așa s-a întâmplat… ne-am întâlnit față în față la o serată dansantă, într-un club de noapte, asa cum ai spus. Ne știam din vedere pentru că ne intersectasem la o audiție cu niște ani în urmă şi, desigur, mai știam că Vlad Benescu e actor, dar şi dansează.
El a fost bursier danceWeb timp de un an în cadrul programului ImpulsTanz la Viena, dar după mine, fiindcă şi eu am fost bursieră acolo doi ani [în 2010 şi 2012 – n.r.], aşa că, în seara în care am făcut cunoştinţă, am dansat și am vorbit mult despre experiențele care ne marcaseră pe amândoi, dar în perioade diferite, inclusiv cele pe care le-am avut cu diverși coregrafi, cel mai important dintre ei fiind Benoît Lachambre.
Odată ce am descoperit acest teren comun foarte vast, firesc, a apărut şi dorința de a colabora. În perioada respectivă, Vlad își prezenta un spectacol de teatru pe care îl lucrase la Casa Kerim din Parfumului 19 şi a fost propunerea lui să lucrăm acolo, iar Asociația Hearth ne-a primit în spaţiu cu ușile deschise, astfel încât am petrecut destul de mult timp tot încercând lucruri, jucându-ne şi dansând împreună.
Practic, în acele zile din vara lui 2022 n-am făcut decât să ne propunem unul altuia tot felul de exerciții şi de lucruri care ne erau apropiate, fără să avem o miză clară.
La un moment dat, a apărut însă gândul de a face un spectacol şi, odată ce am pornit în construirea acestuia plecând de la ideea de cuplu care trăiește chiar acolo, era clar că spațiul venea cu o încărcătură foarte puternică.
Arhitectura ne-a ghidat pur și simplu, pentru că, în casa respectivă, au trăit Silvia Kerim și Mircea Veroiu și, prin urmare, este o combinație între casă memorială și hub cultural, aşa că ne-am legat de absolut tot ce am putut de-acolo.
Performance-ul începe în curte, apoi spectatorii sunt invitați înăuntru, ca și cum ar fi musafirii noștri, sala de spectacol fiind livingul Casei Kerim, spațiul în care Silvia și Mircea dădeau petreceri pentru prietenii lor… noi am zis că este ca un salon mai de modă veche şi ne-am dus prin tot felul de muzici până am ajuns la vals.
Titlul final al spectacolului a venit până la urmă din faptul că noi interacţionam cu tot felul de lucruri pe care le găseam prin casă, inclusiv cu o oglindă foarte mare, care era acoperită atunci cu o cârpă neagră lungă, lungă, lungă… cu care am început să ne jucăm în toate felurile posibile. La un moment dat, Vlad, căruia tocmai îi povestisem de pasiunea mea pentru surfing şi îi făcusem capul mare cu valurile, mișcarea şi corpul, a luat acea cârpă, a întins-o pe diagonala camerei și a început s-o scuture… ‘Păi, ăsta e un val!’. Eram deja cu valsul, am avut atunci şi valul, aşa că titlul Luaţi de VAL…s a venit firesc.
Odată ce am avut numele, ușor-ușor, s-a conturat și materialul coregrafic, dar a trebuit să treacă toată vara ca să ne dăm seama ce vrem să facem, de fapt, în acel spațiu.
A urmat Tura de noapte, care este un spectacol de teatru-dansfonic, după cum îl numeai, centrat tot pe dinamica unei relații de cuplu şi creat de voi în 2024 tot la Casa Kerim. Poate fi interpretat acest performance ca o continuare a căutărilor voastre în aceeaşi direcţie?
Nu, pentru că a pornit de la ceva radical diferit, fiind pentru prima dată când am avut un text ca punct de plecare, dar este adevărat că, în faza în care ne-am apucat efectiv de lucru, au existat unele asemănări, pentru că, sigur, aveam textul, care e un dialog între două personaje, dar la început nu știam cum o să arate spectacolul.
De exemplu, nu aveam de unde să știm din primele momente că, până la urmă, nu îl vom livra în timp real pe scenă, adică abia după câteva repetiții, făcute pentru că am simțit nevoia să pornim la drum de la corp şi de la mișcare, ne-am dat seama că ar fi luat prea mult timp ca să învățăm replicile și după aceea să definim cum ne mișcăm în timp ce le spunem.
Atunci, ca să grăbim un pic lucrurile și să vedem ce fel de mișcare, ce vocabular şi ce estetică ar funcţiona, am zis să ne înregistrăm, pur și simplu, iar vocile noastre să constituie, de fapt, coloana sonoră a spectacolului. Am făcut asta, dar când am început să ne mișcăm în timp ce ne ascultam vocile… ni s-a părut foarte stranie această disociere, adică aveam senzația că ne ducem un pic într-o zonă foarte mimetică, că ce se aude, se și vede.
Noi voiam să ne îndepărtăm însă de zona asta de pantomimă şi atunci am început să explorăm tot felul de zone muzicale, până când, surprinzător pentru noi, am constatat că cel mai bine merge muzica techno.
Ne-am filmat atunci câteva minute improvizând pe vocile noastre înregistrate și cu acest beat de techno în fundal şi ne-am dat seama că asta e direcția. Mihai Ivașcu, care este autorul textului, a fost foarte încântat de propunere și, drept urmare, ne-am dus pe această zonă techno așa, până în pânzele albe, cu Lala Mișosniky, cu care lucrasem muzica și pentru Luați de VAL…s.
Ca vocabular de mișcare, am apelat la lucruri care n-au intrat în alte spectacole, dar și la practici corporale de-ale noastre, unele somatice, dar după ce am avut câteva zile în care am discutat despre cum ne mișcăm, ce mai au corpurile noastre de zis împreună sau ce ne mai stârnește curiozitatea și vrem să cercetăm un pic mai adânc.
În final, în Tura de noapte, fizicalitatea este una extrem de fragmentată, sacadată, ezitantă și “milimetrică”, adică ne activăm corpurile de parcă cineva s-ar uita cu lupa și ar vrea să vadă multe detalii în timp foarte scurt și simultan… din punct de vedere fizic, spectacolul este pentru noi un tur de forță.
În vocabularul tău curent de performer şi coregrafă, cuvântul mișcare pare a fi esenţial. Unde crezi că se trasează linia între mișcare și dans, dacă aceasta există, în ceea ce văd eu ca spectator?
Da, e o discuție şi, într-adevăr, am observat că destui coregrafi se feresc de cuvântul dans pentru că, poate, lucrările lor propun o mișcare ce nu e neapărat percepută în sensul clasic, împământenit, de dans, asta în condiţiile în care foarte multă lume, atunci când spune că va merge sau că a asistat la un spectacol de dans, se referă la coregrafii clare, la niște dansuri care pot fi încadrate, pentru care există referințe sau repere predefinite.
În același timp, dincolo de coregrafie, dansul contemporan poate să însemne doar mișcare în timp și spațiu. Pot să pun un frame pe niște trecători pe stradă și, pentru că acei oameni își folosesc corpurile, ceea ce văd să însemne dans pentru mine, mai ales dacă în momentul acela ascult nu știu ce muzică în căști şi informațiile se combină.
Uite, ca exemplu, recunosc faptul că-mi plăcea foarte mult să mă uit fără sonor la meciuri de fotbal… ascultând muzică clasică. Mi se părea fascinant, pentru că erau coregrafii întregi acolo!
Ca să revin la fondul întrebării, cred că mișcarea este ceva mult, mult, mult mai larg, care include dansul, dar pentru anumite persoane – publicul care nu e atât de obișnuit cu zona dansului contemporan, să zicem – s-ar putea ca mișcarea să nu fie percepută ca dans, adică niște corpuri care se mișcă pe scenă să nu le sugereze neapărat dans.
Spuneai că explorările tale referitoare la mișcare sunt în interior. În schimb, căutarea poveștilor legate de dans se consumă în exterior și, în privinţa asta, sursele de inspiraţie sunt foarte diferite. De exemplu, Tura de noapte are un fundament dramaturgic, textul lui Mihai Ivaşcu, ALTER pleca de la poezia Angelei Marinescu, iar Lulu’s Room era împănat cu referinţe cinematografice. Privind la lumea din jurul tău, ce te poate sensibiliza suficient astfel încât să te motiveze să concepi un performance pe o anumită temă?
Eu cred că vine tot din interior, adică asta am observat la mine însămi atunci când lucrez la un spectacol. Îmi doresc să zic tot ce am de zis în acel spectacol, după care urmează o perioadă cu ecouri în care nu mai am neapărat ceva urgent de transmis înspre exterior şi atunci cred că nevoia și motivația de a face pasul spre o nouă creație vin dintr-o acumulare.
Nu pot pune exact punctul pe ‘i’ și să spun că am văzut sau am citit nu știu ce, iar asta mi-a declanșat o nevoie de a exprima niște lucruri într-un mod sau altul, ci mai degrabă că aceasta e rezultatul unei perioade în care acumulez… şi nu este o acumulare conştientă, determinată de faptul că aş vrea eu să fac un spectacol pe o anumită temă sau subiect, pentru că e vorba de lucruri care pot ajunge să mă pasioneze sau mă pasionează deja, care nu țin neapărat de artă.
Sunt lucruri care țin de viața mea așa, cu totul, care continuă să se acumuleze, iar când, ușor-ușor, se termină ecoul ultimei creații, apare această urgență de a veni cu încă o discuție pe marginea acestora. În fond, este și o curiozitate legată de propria-mi fizicalitate, de ce mai face corpul meu după tot acest timp scurs de la ultima mea cercetare pe mișcare, în care am mai trăit şi acumulat niște experiențe. Cum mai dansează Alexandra? Ce mai are de spus? În general, când lucrez solo, de la asta pornesc, iar tema apare abia după aceea.
Apropo de lucrul solo, cu ani în urmă… erați mai multe. Dacă-mi aduc aminte corect, în 2009, referindu-te la Lulu’s Room, te întrebai: “Să fie oare vorba despre o lucrare de grup a persoanelor care mă locuiesc?”. Câte Alexandre ați mai rămas de atunci?
Sincer, eu cred că suntem multe în continuare și e foarte bine așa. Îmi aduc aminte că atunci, fiind foarte la început, am găsit această poveste pentru că eram extrem de temătoare şi nu aveam încă suficient curaj să-mi asum cine sunt și ce fac, dar nu ăsta a fost principalul motiv pentru care am scris-o.
În perioada aia, eram fascinată de tot ce însemna zona problemelor mentale, a bolilor psihice, şi citeam foarte mult pe tema asta, aşa că mi-a venit foarte la îndemână ca în lucrul în studio la noul meu solo să mă îndrept, ușor-ușor, spre ideea asta a personalităților multiple. Prin urmare, mi-a picat foarte bine să scriu că nu-mi asum eu rezultatul şi… dacă nu vă place, vorbiți cu celelalte persoane care mă locuiesc, fiindcă nu e vina mea.
Până la urmă avea foarte mult sens discursul ăsta, pentru că, într-adevăr, Lulu’s Room pleca de la o poveste foarte personală și ajungea să aducă foarte, foarte multe voci pe care eu doar le lăsam să treacă prin mine și să se exprime, nu doar verbal, ci și fizic. De asemenea, cred că atunci am început să-mi dau seama care îmi este interesul în zona mișcării, că mă atrage să cercetez mai în detaliu toată zona asta fragmentată a impulsurilor multiple în corp.
De exemplu, în Lulu’s Room, am folosit replici din foarte multe filme într-un discurs care durează 15 sau 20 de minute, deci, pur și simplu, am construit un text coerent, cu început, cuprins și sfârșit, din niște fragmente pe care, dacă le luai separat, îți dădeau impresia unor piese din mai multe puzzle-uri. Peste nişte ani, în triluREELu, toată partea în care se succed foarte multe secvențe de dans, de muzici și de texte din reel-uri, de fapt, a fost același gen de muncă, numai că pe alte straturi.
Lulu’s Room a fost în 2009 şi, după exact 10 ani, în 2019, încă erai… În căutarea dansului, printr-un solo care purta chiar acest titlu. Este diferită Alexandra Mihaela Dancs din prezent față de cea de atunci?
Sunt, da. Profesional, acum sunt într-o fază în care, pur și simplu, mi se întâmplă lucruri unele după altele, pe când în 2019 veneam după o perioadă în care mi-am pus serios problema să mă las de dans.
Atunci simțeam că nu îmi găsesc locul, că nu mai reușesc să spun nimic, în fine, tot felul de probleme existențiale, iar În căutarea dansului a fost încercarea mea de a mă apropia din nou de scenă cu o lucrare solo. În 2017 avusesem un duet, apoi făcusem un solo [Duet în trecere, în colaborare cu Andreea David, şi, respectiv, Teren de Dans – n.r.], după care am avut niște probleme de sănătate și, practic, s-a diluat legătura cu scena, astfel încât, în 2019, refacerea acesteia devenise un soi de urgență și o necesitate. Mă dusesem deja prea mult spre o zonă terapeutică, în care lucram în continuare cu corpul, cu mișcarea și cu dansul, dar nu pentru scenă, ci mai pe zona de cursuri și ateliere, şi mi se părea că aş putea face asta toată viața.
Mi-am dat seama, totuşi, că mi-e foarte dor de scenă și m-am apucat de lucru în spațiul de repetiție pe care l-am primit la Centrul Național al Dansului, iar titlul a venit foarte firesc și natural, pentru că exact asta făceam… de fapt, mă căutam pe mine însămi în relaţia cu dansul.
Interesant cu acest proiect a fost că s-a dezvoltat pe o perioadă de câțiva ani fără ca eu să-mi fi propus asta neapărat, adică am ajuns la forma finală a spectacolului abia în 2022, în urma unei rezidențe artistice pe care am avut-o în Bucureşti, la AREAL, dar după încă o etapă de lucru într-o rezidenţă de la Casa Tranzit din Cluj.
Cu această lucrare solo, În căutarea dansului, lucrurile au venit cumva foarte firesc, iar dansul…. eu cred că o să îl caut toată viața.
În 2026, aniversezi 20 de ani de la primul tău solo, Reprogramare, deci presupun că poţi privi acum în urmă cu o oarecare detașare. A reprezentat acel performance un soi de exorcizare a stomatologiei la care ai renunţat în favoarea dansului?
Nu cred… nu, nu, nu. Reprogramare a fost făcut în 2006, iar eu am continuat să profesez ca medic până în 2008, deci eu nu aveam nimic împotriva stomatologiei. De fapt, inițial, nici nu mi-am dorit să mă las de stomatologie, pentru că în capul meu era că le-aş putea practica pe amândouă până la adânci bătrâneți. Pe toate toate trei, mai exact, fiindcă tot în 2004 am început şi yoga, atunci când am văzut dansatori la ateliere care se încălzeau cu tot felul de posturi din yoga și mi-am zis: ‘Yoga îmi trebuie!’.
Aşa stând lucrurile, în Reprogramare, solo pe care l-am lucrat împreună cu Florin Fieroiu ca mentor, a fost foarte firesc să vorbesc despre aceste două laturi ale mele, precum și despre trecerea de la una la alta.
Dincolo de asta, eu am continuat să lucrez în stomatologie încă doi-trei ani după ce am avut premiera cu Reprogramare, deci am avut o tranziție destul de lungă de la prima mea experiență cu dansul contemporan, care a fost în 2001, când am participat la un atelier pentru neprofesioniști ținut de doi coregrafi francezi, Pascal Allio și Pascaline Verrier, încheiat cu un spectacol la Teatrul Odeon, în deschiderea festivalului DANS. BucurESTi. VEST, organizat de Cosmin Manolescu.
Au urmat apoi trei ani în care nu m-am mai apropiat de dansul contemporan, dar în 2004, având din nou un imbold interior foarte puternic, am dat de câteva ateliere de dans contemporan pentru profesioniști și m-am rugat de fiecare coregraf în parte să mă primească și pe mine, chiar dacă eram o amatoare.
Atunci am început să și lucrez pentru scenă în spectacolele altor coregrafi, iar prima mea lucrare solo a fost, într-adevăr, Reprogramare, dar în toată această perioadă am făcut și dinţi și dans, pentru că mie chiar îmi plăcea stomatologia, îmi plăcea să lucrez şi aveam colegi minunați în cabinet, de la care aveam multe de învățat.
Ușor-ușor au început să apară însă tot mult mai multe propuneri și contexte în dans și mi-am dat seama că exista riscul să nu am timp suficient și nici energie pentru a le face pe ambele fără mari compromisuri într-o parte sau alta. Tranziția s-a făcut foarte lent, deloc impulsiv, deci nu din cauză că am vrut eu să mă las de stomatologie dansul a devenit o constantă în viaţa mea.
Pe site-ul Teatrului Postnaţional Interfonic, în scurta autocaracterizare, spui: “spre armonie încerc să mă duc în tot ceea ce fac”. Armonia înseamnă confort, dar dezechilibrul și conflictul sunt cele care, de fapt, alimenteaza evoluția…
Cred că acolo mă refeream mai degrabă la găsirea armoniei în tot ce îmi alcătuiește viața, adică să nu am conflicte interioare eu cu mine însămi, dar, altfel, dezechilibrul nu mi se pare ceva rău. Nu sunt o persoană care adoră conflictul, însă dezechilibrul e cu totul altceva, pentru că acesta apare mai ales atunci când e vorba de lucrurile noi, de faptul că te pui tot timpul în contexte care îți cer să înveți și să depășești un nivel al cunoștințelor pe care le-ai avut până în acel moment.
De exemplu, pe mine m-a speriat întotdeauna tehnologia multimedia avansată şi o apreciam de la distanță, dar nu înțelegeam neam, darămite să mai și lucrez cu ea… cu greu acceptam să includ o proiecție într-un spectacol de-al meu.
Sigur, e posibil ca asta să se datoreze şi faptului că sunt foarte, foarte puține performance-uri pe care eu să le fi văzut și care să integreze tehnologie fără ca aceasta să fie doar un simplu ambalaj. Cu alte cuvinte, mult timp mi-am zis ca asta e o zonă pe care nu o cunosc, nu știu, deci… nu fac, iar proiectul triluREELu a reprezentat pentru mine un mare șut in direcţia asta, pe care eu una nu aș fi abordat-o niciodata de una singură.
Alexandra, asta ne aduce înapoi în… viitor. Cu ce aţi vrea să vină anul care tocmai a început?
Deocamdată, ne dorim foarte tare să jucăm triluREELu cât mai mult și ne vom pune toată energia în slujba acestui scop, mai ales că există semnale bune din exterior că asta s-ar putea întâmpla, iar cu Somatic Freaks ne bucurăm foarte tare să mergem la Novi Sad, la Moving Balkans.
Altfel, legat de ce urmează la anul, de direcția în care mă îndrept şi ne îndreptăm din punct de vedere al creației coregrafice, nu sunt sigură că vom face o nouă producție, deși, cine știe? Așa am spus și anul trecut pe vremea asta și iată că a apărut triluREELu, iar lucrul la acest spectacol, după cum spuneam, mi-a deschis apetitul către o nouă zonă de explorare.
Colaborarea cu Vlad îmi dă curaj și îndrăzneală: pe de o parte, să mă apropii de zone performative necunoscute, cu toată curiozitatea și încrederea, iar pe de alta, să pun pe tavă, pentru a explora împreună, tot ce mă stârnește din punct de vedere corporal, fizic, coregrafic. Între noi e un ping-pong continuu de gânduri, visuri, intenții și idei pe care le creștem împreună și care, într-un final, ajung să se materializeze.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Epure Edward-Daniel
