CLIN D’OEIL | DAVY & KRISTIN McGUIRE: “Creăm iluzii care, vizual, te fac să pui la îndoială realitatea”

DAVY & KRISTIN McGUIRE: “Creăm iluzii care, vizual, te fac să pui la îndoială realitatea”

Artiști reputați în domeniul realității mixte, foarte apreciați pentru arta lor imersivă, narațiunile vizuale și proiecțiile digitale, Davy şi Kristin McGuire (Studio McGuire), sunt câștigători ai unor premii prestigioase precum Helpmann și Samuel Beckett Theatre Awards, iar lucrările lor au fost prezentate în aproape 40 de țări, multe sub egida unor evenimente și instituții ca Royal Shakespeare Company, Perth International Festival, National Gallery of Singapore  sau The Barbican.

Mai mult, instalaţiile create de DAVY & KRISTIN McGUIRE pentru branduri celebre (Dior, Mikimoto) au fost expuse în marile capitale ale modei, Paris, Londra, New York şi Tokyo. Îmbinând expertiza teatrală a lui Davy cu experiența lui Kristin din Cirque du Soleil într-un mod intercreativ remarcabil, cei doi, colaboratori ai Ridley Scott Creative Group, creează experiențe vizuale captivante în care zânele prind viaţă ca sculpturi video, tablourile din sufragerie se animă prin video-mapping, iar sirene populează din nou apa râurilor, aşa cum farfuriile ne surprind zâmbindu-ne pe masa de Crăciun.

Cu Davy şi Kristin McGuire, care au fost invitaţi în această toamnă în România, ca speakeri în cadrul Spotlight, festivalul de artă a luminii de la Bucureşti curatoriat de scenograful şi artistul vizual Adrian Damian, am stat pe îndelete de vorbă despre arta lor odată ce au încheiat lucrul la The Enchanted Garden, experienţa imersivă care pune într-o cu totul altă lumină clădirea istorică Chatsworth House din Derbyshire în perioada sărbătorilor din această iarnă.

Vă propun să plecăm în dialog de la formula “mixed reality artists”, cea prin care vă autodefiniţi pe site-ul oficial. Din perspectiva voastră, de fapt ce semnifică arta realității mixte?

Kristin: Cred că motivul principal pentru care ne-am hotărât să folosim această formulare pe site este acela că lucrăm în foarte multe genuri şi medii diferite, iar aceasta părea să fie cea mai acoperitoare, fiindcă noi încercăm să combinăm realitatea digitală și realitatea fizică.

La fiecare câțiva ani, schimbăm însă modul în care ne descriem şi, în momentul de față, pur și simplu spunem că facem artă imersivă, pentru că pare să se potrivească mai bine cu natura proiectelor în care suntem implicaţi.

Îmi aduc aminte că, înainte de mixed reality, vorbeam mai mult despre video-mapping, aşa că s-ar putea ca şi asta cu “realitatea mixtă” să se schimbe în următorii ani, pentru că e foarte dificil să găsim o încadrare despre care să putem spune că ne caracterizează, iar noi am avut mereu această problemă de a explica pe scurt cuiva ceea ce facem.

Davy: Unii oameni vorbesc acum despre light art, dar eu prefer să continui să gândesc în termeni de realitate mixtă, întrucât, în cazul artei noastre, există planuri diferite care se întrepătrund, care se “mixează”. Poate fi vorba despre lumină, dar, la fel de bine, despre cum abordăm noi teatrul sau despre cum ne ducem, uneori, într-o realitate virtuală, chiar dacă nu lucrăm în mod curent cu tool-uri precum VR, AR sau camere video 360.

Până la urmă, ce încercăm noi să facem este să creăm lumi diferite sau să augmentăm unele existente, mai ales cu ajutorul luminii şi a proiecțiilor video. Într-un anumit sens, creăm iluzii care, vizual, te fac să pui la îndoială realitatea şi de asta înclinăm acum să spunem mai mult că facem artă imersivă, pentru că pare a defini un pic mai limpede modul în care încercăm constant să găsim modalități intercreative de a ne exprima.

Să înţeleg că, în fond, este vorba mai degrabă vorba despre un mix între realitate și fantezie decât despre mixarea unor perspective diferite asupra realității?

Kristin: Da, cred că ai rezumat bine, doar că aş mai adăuga aici combinarea fizicului cu digitalul, precum și combinarea diverselor procese creative. Adică realizăm lucruri fizic și, de asemenea, creăm lucruri digital, iar cu fiecare proiect pe care-l ducem la bun sfârşit probabil că dobândim o nouă abilitate de a conferi viață ideii pe care o avem în minte, astfel încât, în esenţă, totul se aşează şi evoluează apoi plecând de la un mix creativ.

Davy: Pe de altă parte, putem privi lucrurile și din perspectiva mixului de genuri, pentru că, de exemplu, nu putem spune că un spectacol de teatru pe care urmează să-l punem în scenă nu are nicio legătură cu tehnologia… ba da, are, deoarece ne jucăm foarte mult cu efectele de lumină, dar nu apelăm la digital, fiind o scenografie concepută mai degrabă într-o manieră tradițională, specifică unei montări teatrale.

În opinia voastră, creativitatea este un har pe care-l ai în mod natural sau o calitate care se poate dobândi pe parcursul vieţii?

 Kristin: Este amuzant, fiindcă eu cred că amândoi suntem nişte persoane creative într-o anume măsură și, drept urmare, ne vine foarte greu să ne imaginăm că cineva ar putea să nu fie creativ. De multe ori oamenii ne întreabă ‘De unde vin ideile?’ sau ‘Este greu să ai idei?’, iar noi, invariabil, răspundem: ‘A avea idei este partea ușoară. Cea dificilă este să le pui în practică.’.

Îmi e foarte greu să-mi imaginez o persoană lipsită de creativitate, aşa că, sincer, nu m-am gândit niciodată suficient de mult la tema asta încât să-mi formulez o părere, mai ales că putem vorbi foarte mult despre creativitate inclusiv în cazul inginerilor, de exemplu, deci, în opinia mea, aceasta nu e doar o caracteristică a artiştilor.

Davy: Până la urmă, totul se reduce la rezolvarea problemelor… poate că asta este esența. Iar noi, artiştii, ne creăm singuri probleme pe care trebuie să le rezolvăm, pe când inginerii rezolvă probleme reale, cum ar fi cea de a face apa să curgă de aici până acolo.

Dincolo de asta, eu cred că depinde mult de semnificaţia pe care o dăm creativităţii, mai ales că se face extraordinar de multă artă, într-o gamă de forme de expresie greu de cuprins. Nu e nimic de rău în intenţie legat de ceea ce voi spune acum, însă dai uneori peste persoane care, artistic, și-au găsit o zonă în care excelează ori au succes și atunci păstrează acea direcţie, se cantonează acolo, iar atunci eu nu mă pot împiedica să gândesc în felul următor:

‘Este foarte cool ceea ce fac ei, dar este oare la fel de creativ ca atunci când cineva vine cu o idee nouă sau inventeaza ceva nou?’. Cunosc câțiva artiști, de exemplu, care desenează doar păsări… asta e tot ce fac, desenează păsări. Ei bine, asta e o manifestare reală a creativităţii sau e ceva – îndrăznesc să spun – aproape stereotipic? Pentru că poate fi doar terapeutic sau doar plăcut, dar nu neapărat şi creativ.

Să vorbim de creativitate într-un un caz particular, pentru că la Chatsworth poate fi trăită zilele astea experienţa The Enchanted Garden, unde nu doar că aţi intervenit asupra arhitecturii istorice prin video-mapping, dar aţi creat holografic şi câteva… zâne. Ce mi-aţi spune ca să mă convingeţi să merg de Crăciun tocmai în Derbyshire?

Davy: Mi-ar fi foarte greu să te conving într-un mod personal să faci asta, fiindcă ce am creat acolo a fost în cea mai mare parte în conformitate cu brief-ul pe care l-am primit, adică s-a potrivit foarte bine cu ideea altcuiva şi, drept urmare, simt că nu avem același sentiment de proprietate asupra acelei experiențe ca cel care se naşte în noi în cazul altor lucrări.

Pentru a-ţi recomanda să mergi acolo ar trebui, de fapt, să apelez la argumente care nu au mare lucru de-a face cu munca noastră, în sensul că istoria clădirii, deci clădirea în sine și operele de artă pe care le adăposteşte sunt realmente uimitoare, plus că sunt mulți alți artiști și companii care au contribuit la această experiență de Crăciun. Așadar, cred că sunt multe lucruri de văzut acolo, nu doar ceea ce am pregătit noi.

Dacă ar fi puse în balanţă, mi se pare că provocările creative au fost mult mai substanţiale anul trecut cu Mischief at the Mansion, experienţa de Crăciun de la Harewood House…

Kristin: Da, cu siguranţă. Vorbind însă de ambele proiecte, provocarea creativă rămâne întotdeauna una foarte frumoasă când lucrezi cu o clădire de patrimoniu, fiindcă aceste clădiri istorice sunt în sine atât de complete arhitectural, fiind proiectate în cel mai mic detaliu de oameni uimitori de talentaţi, încât, în orice încăpere ai intra, la prima vedere ai senzaţia că nu poți adăuga nimic pentru a o face mai interesantă sau mai frumoasă… şi atunci întrebarea este ce faci pentru a nu umple acea clădire cu lucruri care, de fapt, nu îi sporesc armonia sau frumusețea?

De aceea, în ceea ce priveşte Harewood House, a fost interesant pentru noi faptul că publicul intră în acele camere și descoperă ce am putut noi anima prin intermediul proiecțiilor video imersive.

Cu alte cuvinte, abordarea noastră a plecat de la cum putem face ca ceea ce există deja să spună o poveste, să prindă viață, dar fără a ne suprapune peste ceea ce transmite ca atare şi fără a introduce prea multe elemente noi în spaţiu.

De asta spun că e o provocare foarte frumoasă, pentru că te uiți, de exemplu, la scaunele puse grămadă undeva în pod sau la cele frumos arătate într-o sală sau alta şi te gândești… cum se simt ele aşa, stivuite sau expuse? Ce ar povesti publicului despre cine a stat pe ele timp de o sută de ani, cine a tras vânturi pe ele, cum arată fundurile acelor oameni sau cine le-a apăsat mai tare fiind mai dolofan? În general, ce povești ar putea spune un obiect din acea clădire?

Ne-a incitat să creăm şi să vedem cum putem spune o poveste fără a apela la lucruri care nu aparțin casei sau care nu se potrivesc cu armonia designului acesteia. Este ca și cum ar trebui să gândești, să gândești şi să te tot gândești până când ajungi la concluzia că… ‘Da, asta ar putea funcționa!’ şi cred că în crearea acestei experienţe am plecat în principal de la tendința omului de a antropomorfiza totul.

De îndată ce vedem un chip undeva, îi atribuim anumite trăsături de caracter, aşa cum, în religii precum Shinto, vedem spirite în lucruri… cred că asta am făcut și noi cu Harewood House, pentru că am animat picturile şi am dat viaţă obiectelor, nu doar statuilor, dar şi veselei, de exemplu, făcând farfuriile să zâmbească şi să vorbească.

Asta a fost provocarea artistică, dar mereu există și cea logistică, pentru că nu poți fixa un suport pentru videoproiector într-un perete de clădire de patrimoniu după cum simţi tu nevoia… apar uneori şi acest fel de provocări tehnice, care sunt, de asemenea, destul de interesante de rezolvat.

Aveați în portofoliu un alt experiment site-specific bazat pe proiecții imersive, A Night at the Mansion, din 2019, cu care aţi câştigat premiul ‘Innovation of the Year’ în cadrul Museum + Heritage Awards. Cum rezistați tentației de a folosi rețete deja validate și căutaţi mereu să veniţi cu ceva nou? Care e combustibilul pentru motorul vostru creativ?

Kristin: Cred că este vorba de curiozitate, adică avem ambii o curiozitate înnăscută. Dacă ne raportăm tot la Harewood House, la care vom reveni și anul viitor, cred că ideea de a face același lucru nu ni s-ar părea deloc potrivită.

Așadar, cred că la noi există acolo mai degrabă o abordare de genul… să lucrăm creativ cu unele componente pe care le-am dezvoltat, pentru că asta ne oferă un pic de siguranță şi linişte sufletească, știind că vor funcționa – datorită faptului că privitorului îi vor familiare -, dar, pe de altă parte, simțim că trebuie să propunem într-o mare măsură – poate chiar jumătate din întreaga experienţă – ceva nou şi surprinzător, care să satisfacă deopotrivă publicul și propria noastră curiozitate.

Cred că există în noi o dorință naturală de a explora de fiecare dată şi alte diferite părți ale clădirii, iar ceea ce este frumos la Harewood House este că spaţiul ne este practic încredințat ca loc de joacă pentru imaginaţia noastră, adică au multă încredere în noi, în comparație cu Chatsworth, unde e vorba de un public mult mai mare, de o echipă nouă, iar regulile sunt mult mai stricte în privința a ceea ce putem face. La Harewood putem să ne asumăm riscuri pentru că cei de-acolo ne permit să ne jucăm şi atunci noi considerăm asta o oportunitate de a dezvolta idei noi.

Davy: În ce mă priveşte, devin foarte deprimat dacă nu creez lucruri noi. Pur şi simplu, mă râcâie atunci când se întâmplă chestia asta, adică mă deranjează îngrozitor sentimentul că intru într-o rutină, iar a face prea mult același lucru este ceva care îmi creează probleme în mod inerent. Întotdeauna, o mică parte din mine începe prin a-mi spune: ‘Nu o să poți face asta încă o dată’ şi caut să ajung cât mai repede la ‘Okay, hai să o facem din nou pentru a o perfecționa, dar apoi să trecem la altceva, complet nou, pentru că este mult mai interesant’.

Pe de altă parte, cred că, probabil, devenim mai pragmatici pe măsură ce îmbătrânim şi spun asta nu neapărat într-un sens negativ. Cât de mare este proiectul? Putem să-l gestionăm şi, dacă da, cum o vom face? Ce sacrificii va trebui să facem în raportul cu efortul depus?

Toate detaliile astea legate de managerierea timpului şi de a fi realist în privința a ce poți face cu un anume buget, de fapt, sunt lucruri foarte plictisitoare, dar, până la urmă, ni le asumăm pentru a ne putea reîntoarce la jocul creativ.

Există schimbări majore în abordarea voastră artistică faţă de acum 15 ani, să zicem, când aţi creat instalaţia teatrală The Icebook, primul video mapping din lume pe format de pop-up book, urmată în 2011 de spectacolul de teatru multimedia Howl’s Moving Castle?

Kristin: Cred că atunci eram mult mai naivi şi, poate, un pic mai idealişti, astfel încât eram dispuși mai mult să ne asumăm riscuri și să fim ceva mai îndrăzneți… ceea ce, acum, ni pare o abordare nu tocmai safe sau poate că nu mai avem noi energia necesară, nu știu, dar, oricum, e limpede că privim lucrurile cu mai multă maturitate.

Cu trecerea timpului am devenit mai sensibili, dar și mai chibzuiți, adică ne asigurăm că totul este făcut cum trebuie și, de asemenea, nu ne mai consumăm în serii interminabile de nopţi nedormite din cauza proiectelor, aşa că am putea zice că suntem acum și nițel mai conservatori.

Davy: Cred că o mare parte din munca noastră a fost foarte bine primită și a avut succes, dar, pe parcursul timpului, au existat lucrări care nu au fost realizate așa cum cred că ar fi putut fi sau ne-am fi dorit să fie, iar sentimentul cu care rămâi după aceea nu este unul tocmai plăcut. În ansamblu, aș spune că lucrurile au decurs bine pentru noi, dar, pe de altă parte, nu putem trece cu vederea aceste proiecte care au eșuat sau nu au fost realizate la fel de bine ca altele, așa că încercăm să facem tot ce putem pentru a atenua acest lucru.

Eu, de exemplu, încerc să-mi termin treaba mult mai repede decât aș fi făcut-o înainte, pentru că vreau să mă asigur că nu se va termina totul într-o panică de ultim moment, iar ceea ce ne-am propus să nu funcționeze.

Sunt multe lucruri pe care, atunci când eram mai tânăr, le abordam cu mai multă îndrăzneală, gen: ‘Da, pot să fac asta. Este în regulă.’, dar acum conştientizez nevoia unui echilibru între a păstra acea atitudine, pentru că este o energie realmente grozavă, și a mă întreba: ‘Vreau să fac un atac de cord? Probabil că nu.’.

Rămânem un pic la partea cu îndrăzneala, fiindcă am impresia că Howl’s Moving Castle a fost pentru voi atunci un proiect-kamikaze, în sensul că avea un grad de complexitate mult mai mare faţă de lucrări precum Pinboard sau The Icebook. De exemplu, cum aţi pregătit interacțiunile live dintre actori și proiecții?

Kristin: A fost extrem de dificil, pentru că, pe atunci, ceea ce făceam noi era o practică foarte puţin obișnuită. În lumea teatrului, un actor se pregătea pentru a avea o prezență scenică care să țină cont doar de elementele de decor și de ceilalți performeri, dar nu şi pentru spectacole în care un rol principal îl jucau videoproiecțiile, care presupun din partea lui un pas în spate, iar conștientizarea asta nu exista la momentul respectiv… într-un context în care producătorii teatrului ne-au dat doar trei săptămâni ca să montăm piesa şi, cu toate că le-am spus că avem nevoie de videoproiectoare încă din prima zi, acestea au sosit abia cu o săptămână înainte de premieră.

A fost cel mai stresant proiect al nostru, aşa cum l-ai caracterizat, un proiect absolut kamikaze, fiindcă, după cum spuneam, la vremea aceea nu era comun să se lucreze în teatru cu videoproiecții, iar totul s-a petrecut pe repede înainte. Multe dintre ideile pe care le-am avut s-au materializat literalmente doar cu Davy la computer, în condiţiile în care ar fi fost nevoie de o întreagă echipă de producție vizuală pentru a face toată treaba.

A fost exact unul dintre acele proiecte care au adus cu sine o mulţime de sentimente negative şi o grămadă de nopți nedormite… care fac parte dintre cele la care mă refeream adineaori.

Davy: Dincolo de asta, cred că a contat şi faptul că era un pic altceva faţă de tot ceea ce mai făcusem noi, în sensul că eu și Kristin mai realizasem împreună un mic spectacol, intitulat Silent Movie, dar care nu semăna conceptual cu Howl’s Moving Castle, pentru că se baza în esenţă foarte mult pe propriile noastre interacţiuni cu proiecțiile, iar privitorul avea senzația că traducem ceea ce știam deja să facem, noi înşine fiind performerii.

Evident, fiind şi creatorii spectacolului, înțelegeam cum să “dansăm” cu o videoproiecţie, să interacționăm cu aceasta, pe când la un show precum Howl’s Moving Castle actorii nu sunt neapărat pregătiți în acest sens, deci nu sunt în mod obligatoriu buni în ceea ce fac, iar asta face procesul realmente dificil.

Până la urmă este o împerechere a unor lumi diferite, cea a teatrului tradițional, care este organizată într-un mod foarte structurat şi foarte creativ, dar, de asemenea, extrem de specific, şi cea din care venim noi, în care modul în care lucrăm nu se bazează neapărat pe scenariu.

Cu alte cuvinte, teatrul are o abordare procedurală diferită de a noastră şi găsirea căilor de comunicare dintre ele a fost dificilă, iar din perspectiva punerii în scenă abia pe parcurs ajungi să îți dai seama, indiferent de tabăra de care aparţii, că ai considerat la începutul procesului că e ceva normal sau simplu ca celălalt să facă un anumit lucru, dar, bineînțeles… nu este deloc așa.

Referitor la ce spunea Kristin, într-adevăr, cred că, personal, mi-am asumat prea multe responsabilități şi aș fi putut solicita sprijin în această privință, dar pe atunci nu realizam ce înseamnă cu adevărat să fii creative director şi nici să-mi imaginez că, dacă voi zice că am nevoie de ajutor, probabil că exista cineva care ar fi încercat să găsească o modalitate de a-mi uşura treaba.

Simțeam că îmi asum mai mult decât era necesar, fără a fi capabil să spun: ‘Dar poate că acea persoană se pricepe mai bine la asta decât mine, așa că de ce să o fac eu?’. Pur şi simplu, cred că nu știam atunci care era rolul meu, înțelegi?

Da, a fost o misiune sinucigașă, pentru că am integrat încă de la început tehnologia de acest gen în repetiții, dar, incontestabil, am învățat multe din acel proiect. Noi fiind abia ieșiţi din facultate, deci nu foarte experimentaţi, atunci când ni s-a oferit oportunitatea de a face acest proiect mare în Londra n-am ezitat nicio clipă… la vremea aceea, ne aruncam cu capul înainte în orice.

O poveste poate fi dezvoltată vizual în nenumărate moduri, datorită combinațiilor posibile de instrumente, de la cele tradiționale – sculptura, actorie, pictura, papercutting – până la new media. În procesul vostru creativ, cum se face conexiunea dintre ideea sau povestea imaginată și formele de expresie artistică?

Kristin: Presupun că noi suntem destul de diferiți de mulţi dintre oamenii care apelează în arta lor la diverse tehnologii, fiindcă am deseori impresia că o mare parte dintre ei sunt interesați, în primul rând, de tehnologia în sine și abia apoi se gândesc ce ar putea face cu ea… poate că nu acesta e adevărul, dar asta este impresia mea. În schimb, noi avem întotdeauna mai întâi o viziune, o idee sau un concept și doar după aceea ne gândim la ce fel de tool-uri s-ar dovedi potrivite pentru a o implementa într-un anume sistem. Uite, de exemplu, pentru spectacolul de teatru la care lucrăm în perioada asta, ne-am dat seama că, pur şi simplu, nu avem nevoie de nicio tehnologie.

Prin urmare, numai după ce avem o idee creativă ajungem să ne întrebăm cum o punem în practică şi, drept urmare, ajungem să ne definim nevoile şi mixul de instrumente și tehnologii care ne-ar permite să o materializăm.

Urmează apoi un proces iterativ care îţi este şi ţie familiar ca event designer, fiindcă îţi pui problema că, dacă vei folosi un anume instrument, prin limitările acestuia, inevitabil acesta va schimba ideea iniţială, iar în joc mai intră şi bugetul, care, bineînţeles, influențează la rândul său transpunerea acesteia. Asta e partea mai puțin interesantă, dar aș spune că ideea vine întotdeauna prima şi, în multe situaţii, apare ca o consecinţă a curiozităţii care ne caracterizează pe amândoi.

Referitor la idei sau concepte, într-un context legat de instalaţia voastră din 2013, The Hunter, spuneaţi că “we produce work that is more human and nostalgic; we try and contain a traditional aesthetic and keep the magic alive”. De ce aţi introdus şi nostalgia în ecuaţia creativă?

Davy: Ne este foarte greu să definim în cuvinte ceea ce facem, pentru că, deseori, ne propunem să cream ceva amuzant, dar alteori apar stări precum nostalgia, tristețea, melancolia, singurătatea, dorul… acestea îmi vin câteodată în minte atunci când am un moment de reflecție sau când sunt pe punctul de a le trăi și, de fapt, sunt sentimente frumoase, oricât de ciudat ar putea să pară. Eu le consider contemplări frumoase care fac parte din viață, dar pe care, adesea, vrem să le evităm sau ne fac să ne simțim inconfortabili.

Sigur că toate astea nu pot descrie într-un mod adecvat o experienţă ca A Night at the Mansion, de exemplu, dar cred că aceste lucruri, sublime într-un fel, ne inspiră cu adevărat. Până la urmă, umorul sau ironia sunt strâns legate de toate aceste sentimente asociate melancoliei.

Dacă animi o statuie sau un tort care spune o poveste despre o relaţie, aceasta va conţine implicit o doză de melancolie. Practic, umorul este în acest caz o modalitate foarte bună de a include în propunerea pe care o facem publicului şi o serie de emoții triste menită a nuanţa sentimentul de bucurie, dar într-o formă atenuată, pentru a le face mai accesibile şi a nu copleși privitorul.

Kristin: Desigur, nici eu nu aș descrie A Night at the Mansion ca proiect în ansamblul său plecând de la nostalgie, dar, totuşi, sunt şi acolo destule momente care nuanţează experiența trăită de public, precum acela în care am făcut statuile să-și amintească, ce a reprezentat, de fapt, monolitul trist… deci înglobăm astfel de elemente chiar și atunci când trebuie să creăm o experiență de Crăciun. În privinţa Chatsworth House, de asemenea, am fost foarte dornici să o facem să fie foarte emoționantă şi, de exemplu, aveam de creat o proiecție spectaculoasă pe fațadă, numai că solicitarea producătorilor a fost ca aceasta să fie una foarte veselă şi plină de bucurie, iar prima reacţie pe care am avut-o în sinea mea a fost… ‘Oh, nu putem face asta!’.

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând liniște și contemplare, deci nu e vorba doar despre nişte petreceri de sezon, aşa că, sincer îţi spun, mi-a fost foarte greu cu acest proiect la început, însă, din fericire, colaborăm nemaipomenit de bine cu un compozitor extrem de talentat, căruia i-am spus că trebuie să creăm o coloană sonoră care, în esenţa sa, trebuie să emoționeze.

Bineînţeles că după ce am trimis primul sample de muzica la Chatsworth House ni s-a atras din nou atenţia că trebuie să fie ceva vesel – şi mai vesel, de fapt -, dar eu am continuat să îi spun compozitorului: ‘Nu, lăsăm muzica așa cum este, pentru că, atunci când o vom combina cu imaginile, vom obține echilibrul perfect între reacţia de tip “Wow!” și o lacrimă în colţul ochiului.’.

Prin urmare, observaţia ta e justă, deoarece creaţiile noastre, dincolo de a fi emoționante, sunt şi melancolice într-o anume măsură, chiar și în cazul comenzilor de lucrări care au menţionat în brief-ul de design indicaţia de a gândi ceva vesel, unde mereu încercăm să introducem această componentă şi se pare că oamenii o apreciază.

În cazul comenzilor pe care le primiţi, indiferent că e vorba de Courvoisier, Pilchuck Glass School sau Night to Light Festival din Singapore, care sunt criteriile în baza cărora vă decideţi să transformaţi ideea din brief-ul creativ într-o lucrare de artă vizuală?

Davy: În primul rând este vorba de instinctul nostru, care reacţionează deseori la vibe-ul celor care ne abordează. Uneori poți simți dacă anumite persoane ne apreciază abordarea, dacă sunt cu adevărat interesate sau înțeleg ceea ce facem noi.

Kristin: Într-adevăr, probabil că un rol important îl joacă intuiția noastră într-o primă fază, dar, altfel, există și criterii destul de tangibile. E vorba de câtă libertate creativă avem, cât de mult sau de profund cunoaște potenţialul client munca noastră și ne dorește pentru ceea ce noi facem realmente bine… cred că, în fond, astea contează.

Dacă vine la noi o firmă precum McDonald’s, să zicem, și ne cere să-i facem foarte, foarte repede ceva extrem de vesel, atunci, probabil, vom lua în considerare acea propunere numai şi numai dacă ne plătește extraordinar de bine, fiindcă, altfel, nu este ceva atractiv pentru noi.

De asemenea, evităm proiectele bazate excesiv pe spirit colaborativ, pentru că, ştii şi tu cum e, atunci când se amestecă în procesul de preparare prea mulți bucătari, felul de mâncare rezultat nu te mai reprezintă şi nu mai simţi că tu eşti cel care l-a creat.

Dincolo însă de orice altceva, cel mai mult ne interesează libertatea creativă. Sunt descurajată dacă brief-ul este prea specific și nu conține nimic care să aibă un pic de umanitate sau care să ne dea posibilitatea să creăm o călătorie emoțională, fiindcă mă trimite imediat cu gândul la lucruri pe care noi nu ne dorim neapărat să le facem.

În privinta ideilor şi poveştilor care vă incită să le dezoltaţi vizual, pare că există în voi o latură de Dr. Jekyll și una de Mr. Hyde, fiindcă zânuţele voastre holografice puse alături de o dioramă dark precum Psycho sugerează o anume dualitate creativă. De fapt, cum aţi ajuns la Hitchcock?

Davy: Cred că pe atunci noi abia începeam să ne punem la punct tehnica paper cut şi, ca atare, lucram mult cu hârtie. Iniţial, am ales să construim casa familiei Bates din Psycho doar ca experiment, pentru că era foarte evocatoare şi voiam să vedem cum ar funcţiona modul de iluminare a hârtiei, deci cum ar arăta obiectul în sine, iar după aceea am dezoltat povestea în interiorul casei deoarece ne-a oferit prilejul a extinde creativ acel exercițiu. Ca motiv de plecare, eu nu mai știu însă exact de ce am fost atras tocmai de acea casă…

Kristin: Cred că s-a întâmplat pentru că ambilor ne place Edward Hopper şi felul în care acest pictor îşi spune poveştile… probabil că ideea de a crea casa Bates a fost inspirată de una dintre lucrările sale. În opera lui Hopper există o izolare și singurătate a personajelor cu totul aparte, mai ales a acelor femei care privesc pline de dor pe fereastră, iar nouă ne place mult lumina pe care o folosește în acele picturi şi care induce sombrietatea de care pomeneai.

Ca să rezum, traiectoria pentru Psycho a plecat de la Hopper ca inspiraţie, a început efectiv cu experimentele lui Davy cu forme de clădiri realizate din hârtie, după care am decis să aducem la viață casa Bates şi am făcut asta plecând de la corpul feminin… a contat aici faptul că eu mi-am început parcursul profesional ca dansatoare și am interpretat multe roluri de femei aflate în prag de moarte de-a lungul acestuia.

Inclusiv atunci când am pus capăt unei prime etape din cariera mea printr-un masterat, tema a fost reprezentarea femeilor moarte în artă, deci s-ar putea spune că sunt cumva fascinată de feminitatea în artă, mai exact de distrugerea feminității, iar femeia înjunghiată în duș din Psycho simboliza la rândul său această idee.

Cu alte cuvinte, dorinţa de a experimenta în design, unicitatea şi capacitatea de evocare a arhitecturii casei, jocul cu lumina și întunericul în spaţiu, corpul feminin, violența şi moartea ca trăsături ale umanităţii, toate s-au reunit aici într-o fascinație a noastră comună.

Din perspectiva estetică, fascinația este comună şi în ceea ce priveşte cinematografia Noir sau Expresionismul? Pentru că în lucrări ale voastre ca Laundromat sau Factory sunt sesizabile asemenea influenţe…

Kristin: Ei bine, personal, eu nu am un simț deosebit al culorii şi atunci sunt mai degrabă fascinată de lumină și umbre. Şi pentru că la fel de pasionat este şi Davy, filmul Noir reprezintă o continuă sursă de inspiraţie, mai ales că temele narative din acest spaţiu cinematografic ni se potrivesc foarte bine, fiind drame psihologice care, de multe ori, nu au finaluri fericite. Plus că apare acolo femeia fatală, asociată de obicei cu un destin tragic…

Davy: … ceea ce reprezintă, de asemenea, o temă foarte interesantă, deoarece tragedia femeii fatale se regăsește într-o multitudine de piese de teatru în care oamenii tind să se auto-distrugă, deci conexiunile între formele de expresie sunt multiple. Poate că cinismul care se manifestă deseori în aceste poveşti nu ne caracterizează, dar este ceva care ne vorbeşte foarte mult, pentru că nu întotdeauna lucrurile funcționează cum trebuie în viața de zi de zi și trebuie să răzbaţi, să ieşi cumva din astfel de situaţii… ei bine, eu cred că, într-un fel, este ceva foarte frumos în asta.

Dincolo de emoție și estetică, o altă trăsătură importantă a stilului vostru de storytelling vizual e aceea că îl scoate pe spectator în afara timpului curent. The Telegraph, de exemplu, caracteriza live performance-ul Vertigo, prezentat în 2021 în cadrul London Mime Festival, ca “a sensuous pole-dance by the former into an image of humanity moving through time and space”. Care este perspectiva voastră asupra timpului?

Davy: În sens practic, mereu mi-ar plăcea să am mai mult timp la dispoziţie, iar într-un sens mai larg al creaţiei noastre, datorită faptului că timpul se numără printre temele noastre predilecte, caut să mă folosesc de posibilitatea jocului cu acesta pentru a-i face pe oameni să intre într-o anumită stare, astfel încât să trăiască o experienţă inedită.

Pe de altă parte, noi folosind deseori narațiunea ca o compoziție a ceea ce se întâmplă în timp – evoluția unui personaj care duce adesea spre ceva terminal -, am putea privi timpul inclusiv din perspectiva faptului că proiectul fiecăruia dintre noi este însăşi viața noastră și, pentru a o încheia cum trebuie, avem un deadline pe care însă nu îl cunoaştem… cumva, asta mă plasează ca artist într-o postură contemplativă.

Kristin: Ca să îţi dau un răspuns din perspectivă personală, mie îmi place lentoarea… îmi place să încetinesc oamenii şi cred ca asta ar putea reprezenta o aversiune a mea față de ritmul alert al lumii moderne.

De altfel, acesta a fost și motivul pentru care am structurat prezentarea noastră de la Bucureşti în felul acela [abordarea talk-ului susţinut de Kristin & Davy McGuire în cadrul Spotlight Festival 2025 s-a axat pe importanţa componentei emoţionale a storytelling-ului în artele vizuale – n.r.], fiindcă o mare parte din arta care se face în ziua de azi dă senzaţia că ne grăbește în permanenţă.

Sunt mereu de văzut atât de multe lucruri uimitoare, încât nu ai timp să le privești pe toate cum se cuvine, iar mie nu-mi place deloc asta şi, drept urmare, probabil am această reacţie de a încerca să-i fac pe oameni să se mai liniștească.

Întorcându-ne în timp, v-ați cunoscut într-o vreme când tu, Davy, erai student la Teatru, iar Kristin la Dans. Cum s-a produs schimbarea radicală de focus, de la performance-ul corporal spre designul multimedia?

Kristin: La universitate, Davy juca în punerile sale în scenă şi, drept urmare, activitatea lui implica frecvente interacțiuni cu videoproiecțiile, în timp ce pentru mine, ca dansatoare, atunci când îmi coregrafiam propriile lucrări, trebuia să îmi concep inclusiv aşezarea luminii… plus că îmi plăcea încă de-atunci foarte mult să lucrez cu alți artiști, fiindcă asta adăuga o dimensiune suplimentară dansului, deoarece, luat ca atare, acesta nu mi s-a părut niciodată a fi de ajuns.

Așadar, cred că, deși amândoi am început prin a explora arta prin corpurile noastre într-un fel sau altul, exista un interes inerent în fiecare dintre noi în a face asta ca parte dintr-o combinaţie care sa implice scenografie, sunet și lumină.

Ceea ce a fost şi continuă să fie interesant sau incitant pentru noi la lucrările pe care le realizăm pe bază de hârtie, de exemplu, este că noi înșine performăm în ele, iar acesta reprezintă un alt motiv pentru care trebuie să mai concepem şi altele, fiindcă știm cum să jucăm în propriile noastre creaţii.

Așadar, dorinţa de a concepe noi lumi şi de a spune alte poveşti este încă acolo, nealterată, așa cum şi elementul performativ rămâne încă prezent, însă atunci când lucrezi pentru un client precum Dior, nu te poți gândi să performezi în propria ta lucrare.

Ei au modelele lor şi corpurile lor perfecte, au producătorii lor de materiale și, de obicei, toată treaba trebuie încheiată până ieri, așa că, pur și simplu, nu poți face numai asta. În cazul nostru, aşa au stat lucrurile în ultimii ani şi de aceea am vrut să facem un pas înapoi, să ne întoarce, la creația fizică și să reintrăm creativ în propria noastră piele.

Pentru că eu, sincer, cred că întruchiparea melancoliei, nostalgiei și însingurării este, de fapt, o stare fizică și emoțională foarte interesantă.

Davy: Pentru mine, hârtia înseamnă nostalgie, în sensul că hârtia este lucrul pe care îl ai la îndemână când ești copil. Este unul dintre primele materiale cu care majoritatea copiilor obișnuiau şi, poate, încă obişnuiesc să creeze, fiindcă este foarte maleabilă, reține foarte bine lumina şi poți desena pe ea, aşa că, atunci când o foloseşti ca adult, vine cu un sentiment care îţi aminteşte de copilărie.

Kristin: Pentru mine, hârtia are fragilitate, puritate şi delicatețe, trăsături pe care le iubesc foarte mult şi care, cred eu, se regăsesc în mai toate narativele noastre. După cum spuneam, vrem să lucrăm din nou mai mult cu hârtia, deoarece combinația dintre fizic și digital rămâne punctul nostru forte, USP-ul nostru, dar și pasiunea noastră… într-o lume care devine din ce în ce mai mult dominată de AI.

Ne-am concentrat în ultimii ani un pic prea tare pe producerea de materiale digitale şi, drept urmare, am fost văduviţi de partea de implicare în crearea ambientului fizic, iar noi am realizat că asta ne lipsește foarte, foarte mult. Așadar, vrem să revenim la lucruri de acest gen, însă problema este aceea că asemenea proiecte necesită mult timp… acest timp de care tot vorbim şi care se dovedeşte în privinţa asta a fi extrem de puțin.

Pentru noi, hârtia reprezintă un mediu perfect pentru storytelling, fiindcă ne oferă o suprafaţă albă, imaculată, pe care o putem modela într-o multitudine de feluri. Mai mult, având în vedere că poveştile noastre sunt infuzate într-o bună măsură cu melancolie și fragilitate, ca mediu, hârtia funcționează bine deoarece, așa cum spune Davy, deja poartă cu sine o anumită nostalgie, doar că, din păcate, devine din ce în ce mai puțin relevantă în lumea digitală, dat fiind faptul că are o durată de viață limitată.

Pe de altă parte, colaborați cu Ridley Scott Creative Group, deci aveţi legătură şi cu cinematografia, formă de expresie mereu deschisă creării de noi lumi. Nu a existat tentaţia să experimentați şi în direcţia asta?

Davy: Sigur că scenografia de film ar putea fi o direcţie de explorat interesantă şi chiar se conturează posibilitatea să avem în viitor câteva proiecte în zona asta, însă eu cred că trebuie să fie neapărat ceva care să ni se potrivescă foarte bine, fiindcă aş vrea să simt cumva că fac ceva mai mult la ordinul nostru decât la ordinul unui regizor.

Ca să fiu complet sincer, mi-aș dori ,ai degrabă să construiesc eu o lume și apoi să decid care este povestea din acea lume.

Iar tu, Kristin, la ce lume visezi în 2026?

Kristin: Mi-ar plăcea să fac o lucrare la o altă scară a lui Micropolis [instalaţia publică prezentată de Davy & Kristin McGuire în cadrul Hull UK City of Culture 2017 – n.r.], dar din hârtie albă, iar poveștile din ea ar fi vignete ale unor siluete de persoane însingurate, care să apară în cadrul ferestrelor iluminate.

În metropolele moderne, oamenii se simt din ce în ce mai singuri, iar acest lucru aş vrea să-l exprimăm cumva într-un mod imaculat și detaliat, doar din hârtie albă şi proiecții alb-negru.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Together & Sunspell