Moartea Domnului Lăzărescu | După douăzeci de ani!
Dacă ne-ntoarcem în timp, conform criticilor și altora mult mai avizați decât mine, anul 0 al noului val de film românesc începe odată cu Marfa și Banii, în 2001, în regia lui Cristi Puiu, care ajunge pentru prima dată la Cannes, destinație care va deveni obișnuită pentru acesta.
Trei ani mai târziu, în 2004, câștigă Ursul de Aur la Berlinale pentru scurtmetrajul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, ca mai apoi să se întoarcă la Cannes cu ceea ce mulți numesc primul lungmetraj care a pus cinematografia românească pe harta internațională și care câștigă premiul Un Certain Regard – Moartea Domnului Lăzărescu.
Odată cu reintrarea lui în cinema și mai ales pentru că l-am văzut de două ori într-o singură săptămână pe ecran mare, m-am gândit că ar fi potrivit să scriu și eu câteva rânduri.
Eram în liceu când l-am văzut prima dată și multe zile după îmi tot repetam în minte: „Lăzărescu Dante Remus”.
Poate eram prea mic să-mi dau seama de referința clară pe care o făcea la Infernul lui Dante Aligheri, comparându-l cu infernul prin care trece Lăzărescu în lupta sa inegală cu sistemul medical din România, dar țin minte că încă de atunci imaginea bătrânului Lăzărescu (interpretat memorabil de Ion Fiscuteanu), plimbat din spital în spital, în camerele acelea verzi și austere, și neputincios în fața medicilor, și-a găsit un loc într-unul dintre sertarele amintirilor mele care au rămas cu mine toată viața.
Pe alocuri comic, dar niciodată vesel, filmul are un ton foarte sincer, fără perdea și pornește de la o poveste intimă din viața unui pensionar care locuiește cu pisicile sale, abandonat de lumea din jurul său.
Estetica în care Puiu alege să filmeze este una apropiată chiar de un film documentar, cu mișcări fluide de cameră, care te poartă pe rând prin apartamente, scări de bloc, ambulanțe și spitale. Simți că ești acolo, martor la oroarea prin care trece Lăzărescu și nu poți să faci nimic decât să asiști.
Am citit într-un interviu că Puiu a spus că optează pentru cadre lungi pentru că vrea ca spectatorul să fie pus față în față cu adevărul, iar tăieturile sunt niște minciuni în care te poți refugia.
Mi s-a părut o afirmație foarte interesantă și un unghi din care n-am mai privit lucrurile până atunci.
Alte două mari atuuri ale filmului despre care aș vrea să vorbesc în încheiere sunt scenariul și actorii.
Puiu, împreună cu Răzvan Rădulescu au construit un fundament foarte solid, pe baza căruia filmul a putut să crească și să ajungă în forma lui de acum. Totodată, dacă ne uităm la distribuție, am putea fără probleme să o numim un all-star cast și chiar și atunci poate n-ar fi suficient.
Una peste alta, pelicula a trecut cu brio testul timpului și cred că va rămâne și peste alți 20 de ani unul dintre filmele de referință ale cinematografiei românești.
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
