FRANCESCA TANDOI: “Este important să ai niște eroi și niște visuri, nu doar în muzică”
Pianistă, vocalistă şi compozitoare cu un talent excepţional, Francesca Tandoi, considerată una dintre cele captivante artiste din Jazz-ul contemporan european, a contribuit în mod esenţial la a face anul acesta memorabilă experienţa oferită de Braşov Jazz & Blues Festival, într-un line-up jalonat de artiste remarcabile, precum Sari Schorr, Magda ‘Magic’ Piskorczyk sau Sharrie Williams.
Cu o carieră construită în doar câțiva ani, Francesca a reușit să cucerească publicul de pe toate continentele şi este prezentă ca invitată pe mai mult 20 de LP-uri, inclusiv patru colaborări cu legendarul saxofonist Scott Hamilton, dincolo de cele șase albume de autor, printre care For Elvira, Something Blue, When in Rome sau Wind Dance, acesta din urmă inclus în Top 10 albume al revistei nipone Jazz Life.
La vremea debutului ei discografic, Monty Alexander a spus: „FRANCESCA TANDOI este o pianistă cu un swing de o eleganță supremă. Vocea ei e rafinată, compozițiile de neuitat, iar aranjamentele de o subtilitate rară.”.
Stilul ei sofisticat, cu o tehnică impecabilă și o sensibilitate melodică aparte, a impresionat la Brașov, astfel încât nu puteam rata şansa unui dialog cu artista care cucereşte prin energie, emoție și farmec italian autentic.
Francesca, parcursul tău artistic a început cu peste un deceniu petrecut în Olanda, unde ai studiat la Conservatorul Codarts din Rotterdam şi cel Regal din Haga. Te-ai născut şi ai copilărit însă în Roma, care are la rândul său o şcoală de muzică reputată. Ce te-a determinat să te relochezi?
Ei bine, este adevărat că în Italia avem conservatoare bune, dar tradiția acestora în ceea ce priveşte muzica Jazz nu este la fel de lungă, să zicem, ca în alte țări din Europa.
Cu mai bine de 15 ani în urmă, când mi-am dat sema că ceea ce-mi doresc este să studiez Jazz-ul, conservatoarele din Italia erau abia la început în zona asta, dar ştiam că există unele foarte bune în Olanda, Franța şi Danemarca. Având atunci în Olanda niște prieteni care trăiau deja de ceva timp acolo şi erau foarte mulţumiţi de experiență, m-am gândit: ‘De ce nu? Hai să încerc şi eu.’.
Mă refer aici mai ales la experiența de viață în ansamblul său, pentru că, pe vremea aceea, a urma acolo cursurile de la Conservator era mult mai accesibil din punct de vedere financiar în comparație cu alte școli, deoarece era o școală publică şi, în plus faţă, nu eram obligată să învăț neerlandeza, fiindcă mi se dădea posibilitatea să studiez în engleză, iar asta, evident, mi-a fost extraordinar de util. Din acest cumul de motive, mutarea mi s-a părut iniţial o idee bună şi, după aceea, odată cu trecerea timpului, nu au apărut motive care să mă facă să-mi regret decizia.
De fapt, cum ai ajuns pe calea Jazz-ului? În fond, având un asemenea talent interpretativ, ai fi putut fi atrasă la fel de bine de Prog-Rock-ul, de Synth-Pop sau, mai tradiţional, de muzica clasică.
În realitate, lucrurile au stat foarte simplu, pentru că Jazz-ul a fost prima mea dragoste chiar de dinainte ca eu să încep să cânt. O să-ţi povestesc o întâmplare, care, probabil, ţi se va părea greu de crezut, dar este adevarată. Când aveam vreo 5 sau 6 ani – știu sigur că nu aveam mai mult, pentru că fratele meu nu se născuse încă -, mă jucam cu butoanele de la un mic radio pe care îl aveam prin casă şi tot schimbam posturile, până când am dat peste o muzică pe care nu o mai auzisem niciodată, care, de la primele note, m-a hipnotizat complet.
Mi s-a părut nemaipomenit de frumoasă şi de inspiratoare, iar gândul meu a fost, bineînţeles, ‘Ce fel de muzică e asta?’. Repet, eram doar o copiliţă de cinci ani. Curioasă, cu radioul în braţe, m-am dus la mama cu întrebarea asta, iar ea, ezitând, mi-a răspuns: ‘Cred că e Jazz’, fiindcă niciunul dintre ai mei nu erau deloc pasionați de genul ăsta de muzică.
Atunci i-am spus hotărâtă: ‘Mamă, vreau să devin pianistă de Jazz!’, iar ea, evident, a început să râdă. Copiii de cinci ani au idei năstruşnice, nu-i așa? Era ca şi cum i-aş fi zis că vreau să fiu astronaut.
Privindu-mă cu indulgenţă, mi-a răspuns: ‘Da, bine, când vei fi mai mare, te vom trimite să iei lecții de pian.’. ‘Ba nu, eu vreau să merg acum!’ Până la urmă, a fost nevoie de câțiva ani ca să-mi conving părinţii că e ceva foarte serios, pentru că ei au continuat să creadă că era o idee nebunească și că pentru mine era doar un moft de moment.
În cele din urmă, totuşi, s-a întâmplat, dar după ce am studiat muzica clasică pentru o lungă perioadă de timp, în care Jazz-ul a rămas însă mereu prezent în mintea mea. Ca instrument, dintotdeauna pianul m-a interesat din această perspectivă, indiferent ce cântam, şi mă gândeam mereu că orice exersez pe el reprezintă, de fapt, doar o etapă în pregătirea mea pentru a deveni performer de Jazz.
Cum au evoluat preferinţele tale pentru diversele exprimări din Jazz? Spuneai, de exemplu, că iubești muzica lui Keith Jarrett, dar ceea ce cânţi ajunge să şi reflecte acest tip de apropiere?
Într-adevăr, nu întotdeauna ceea ce m-a pasionat sau influențat pe parcursul timpului s-a manifestat cu adevărat în piesele pe care le-am compus, iar Keith Jarrett e relevant ca exemplu. Probabil, a fost primul artist de anvergură pe care l-am ascultat cu o mai mare atenție, pentru că, atunci când aveam 20 de ani, Jarrett era extrem de popular în lumea iubitorilor de Jazz, așa că am fost expusă aproape inevitabil la unele dintre compoziţiile sale și l-am văzut performând şi în mai multe concerte.
Artiștii care m-au inspirat sunt însă mult mai mulţi, iar eu am încercat să iau câte puțin din fiecare, chiar dacă unii melomani sunt de părere că, în modul meu de a cânta, se simte mai ales influența lui Oscar Peterson. De fapt, chiar mă gândeam să îi aduc în câteva concerte ale mele un omagiu cu ocazia centenarului [pe 15 august s-au împlinit 100 de ani de la naşterea legendarului pianist şi compozitor canadian, de 8 ori premiat cu Grammy şi desemnat “Pianist of the year” în 13 ani consecutivi, începand din 1950, de către revista Downbeat – n.r.] , pentru că, evident, se numără printre artiştii mei favoriţi.
Revenind la fondul ideii, modul meu de a compune a fost influențat de mulţi, mulţi muzicieni pe care i-am ascultat de-a lungul timpului, dar aceste repere sunt, poate, mai greu detectabile în ceea ce arăt oamenilor pe rețelele de socializare, unde, de obicei, pun accentul pe tehnica mea rapidă de interpretare.
Social media a devenit în zilele noastre un mediu de lucru pentru orice artist, prin care atragi şi câştigi oameni pentru arta ta, însă numai venind la concerte şi trăind experienţa pe viu poţi sesiza varietatea şi multitudinea de nuanțe care ar putea eventual trimite la diferite influențe, precum Keith Jarrett, Chick Corea sau Bill Evans.
Vorbind de compoziţie, dacă primele tale albume, For Elvira şi Something Blue, din 2014, includeau doar două piese ale tale, pe Bop Web din 2024 proporţia se inveresează, fiindcă apar numai două cover-uri, iar restul muzicii îţi aparţine. Cum ai ajuns să crezi că ai putea fi și o foarte bună compozitoare, nu doar o interpretă de excepţie?
Eu am compus mereu… mereu. Întotdeauna mi-am dorit să interpretez propriile mele melodii, pentru că standardele de Jazz au fost cântate de toată lumea de-a lungul istoriei muzicii şi asta nu-mi oferea șansa de a spune ceva nou. Adică, sigur, ca pianistă, eu pot încerca, ceea ce am şi făcut de altfel şi poate că, uneori, am reuşit într-adevăr să aduc ceva nou, însă impresia generală rămâne în fond aceeaşi, că totul a fost deja spus.
Visul meu a fost întotdeauna să am vocea mea unică şi nu cred că poți să te individualizezi ca artist decât dacă îţi compui propria muzică. Problema a fost însă aceea că, pe vremuri, eu nu aveam prea multă încredere în mine, eram mai timidă, pe când acum sunt mult mai încrezătoare în a-mi prezenta compozițiile publicului.
Atunci când am înregistrat pentru For Elvira, aveam deja compuse o serie de melodii pe care le-aș fi putut include pe disc, dar m-am gândit, totuşi, să continui o bucată de vreme să explorez mai în profunzime lumea standardelor de Jazz, ca să aflu mai multe… aş spune însă că am făcut asta destul de mult până acum și, drept urmare, poate că voi mai scoate un alt album cu asemenea standarde abia peste câțiva ani.
Pe acest parcurs, pandemia ţi-a influențat în vreun fel modul de a te raporta la muzică? Îmi aduc aminte că, în 2022, ai lansat două albume, Hope și When in Rome…
Pandemia mi-a schimbat viața, adică, pentru mine, a fost cu-adevărat un moment de cotitură… a fost ca și cum atunci s-ar fi tras o linie foarte, foarte clară. Cu toate că poate să pară ciudat, r trebuie să spun că, în ceea ce mă priveşte, a fost o schimbare foarte pozitivă, adică pauza forţată pe care am luat-o datorită acestei mari tragedii s-a dovedit a-mi fi de folos, pentru că eram într-un real impas în viața mea.
Mă aflam într-un moment în care nu știam ce să fac mai departe şi, ca atare, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine fără acest respiro… trebuia să mă opresc cumva! Din fericire, în perioada aceea mi s-a propus să predau la un conservator din Italia [Conservatorul Giovanni Battista Marini din Bologna – n.r.] şi, mai mult, cu doar câteva luni înainte de începerea pandemiei, l-am cunoscut pe cel care avea să devină soțul meu, astfel încât, la sfârșitul anului 2020, m-am mutat cu bucurie din Olanda înapoi în Italia, deoarece aveam acum un job care mă pasiona și un soț grozav [contrabasistul Stefano Senni, alături de care Francesca a performat şi în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival în 2025 – n.r.].
De asta spun că viața mea s-a schimbat radical atunci, dar, pe de altă parte, atunci când am revenit în ţara mea, eram destul de “nouă” ca muziciană acolo, fiindcă îmi petrecusem cea mai mare parte din anii tinereţii în Olanda şi nimeni nu mă cunoștea, așa că… a trebuit să o iau de la capăt! A fost un nou început, adică şi din această perspectivă totul s-a schimbat pentru mine, mai ales în acel context neobişnuit creat de pandemie.
Atunci am început să fiu foarte prezentă pe rețelele sociale, iar oamenii s-au arătat extrem de curioși să descopere această femeie care tocmai îşi făcuse apariţia ca din senin în peisajul Jazz-ului italian. Punând toate astea la un loc, cred că acea conjunctură, pe mine m-a ajutat foarte mult.
Au trecut deja câțiva ani de atunci. Mai ai încă incertitudini în viață legate de muzică?
Întotdeauna am avut, dar cred că toată lumea are. Lucrurile merg însă foarte bine, iar în ultimii ani am călătorit mult prin lume și am avut ocazia să cânt în locuri nemaipomenit de frumoase și să colaborez cu artiști minunați.
Mica mea teamă este acum aceea că, într-o zi, totul se va opri, tocmai când sunt pe cale să îmi realizez visul cu adevărat. Tot ce am realizat – şi am muncit foarte mult în ultimii 20 de ani – prinde viață în sfârșit, iar temerea este că s-ar putea termina, dar, evident, este o teamă irațională.
Dacă muncești din greu, atunci vei continui să ai idei noi şi cred că, în calitate de lider al propriei tale formaţii, care reprezinţi imaginea acesteia, trebuie să te dovedeşti capabil să păstrezi atenția publicului și să fi mereu creativ.
Dar ce trebuie să aibă o poveste sau o temă pentru a te motiva să o aranjezi sau să o transformi într-o compoziție?
Cum îmi găsesc inspirația? Destul de curios, dar de cele mai multe ori atunci când compun, pot sta ore întregi la pian cercetând și ascultând multă muzică, iar inspirația poate să nu vină niciodată.
În cazul meu, compoziția apare în minte, pur și simplu, iar procesul este foarte rapid, este ca și cum aș auzi o melodie ce vine de undeva din aer… adică nu trebuie să stau la pian ore în șir.
Practic, totul se întâmplă foarte spontan, fără un motiv anume, atunci când fac ceva total diferit de muzică… de exemplu, mă duceam odată dintr-o parte în alta a Romei și am compus o melodie cu tot cu versuri chiar în timp ce eram la volan. Orice mă poate inspira, dar, evident, în mare parte e vorba de muzica pe care o aud, chiar dacă e doar o melodie pierdută în fundal sau una pe care am ascultat-o cu mult timp în urmă și care, din motive inexplicabile, îmi revine în minte.
Dincolo însă de asta, ceea ce compun reprezintă o coloană sonoră a ceea ce văd. Mă uit la ceva și apoi, în mintea mea, aud o muzică, pe care, atunci când mă aşez la pian, știu exact cum să o duc mai departe, de la început până la sfârșit, adică trebuie să mai lucrez doar puțin la ea pentru a nuanţa unele detalii. În schimb, dacă sunt la pian cu gândul să compun ceva nou, nu se întâmplă nimic şi de aceea spun că la mine totul se petrece foarte spontan.
Ca profesoară de Jazz, care e însă mesajul principal pe care ţii să-l transmiți studenţilor?
N-aş vrea să intru în detalii strict muzicale, dar cred că ceea ce încerc să comunic celor interesați cu adevărat, deci numai celor care îşi propun cu tărie să facă ceva cu muzica sau, de fapt, cu orice altceva în viață, este că trebuie să fii foarte specific în privința a ceea ce vrei cu adevărat. Trebuie să știi cât mai limpede ce vrei şi asta e partea cea mai dificilă.
Ca muzician, trebuie să știi ce sunete vrei să obții, unde te vezi peste 10 ani ca artist şi în ce spaţii ţi-ai dori să cânți… pentru binele tău, trebuie să fii cât mai specific.
Ceea ce fac eu este să încurajez şi să-mi sprijin studenții pentru a-şi defini mai bine visurile, astfel încât acestea să se transforme în obiective personale, iar din punct de vedere muzical, referitor la sound-ul pe care îl au acum, să fie conştienţi că deşi acesta se poate schimba în câţiva ani, a avea niște eroi și niște obiective va rămâne mereu la fel de important, indiferent de felul de muzică pe care îl fac… apoi, trebuie doar să muncească pentru aceste vise și să meargă cu hotărâre mai departe.
Continui să predai, dar asta îţi răpeşte din orele petrecute la pian ca să-ţi lucrezi compoziţiile. Cum ai defini relația pe care o ai acum cu timpul?
Wow, asta e o întrebare foarte interesantă! Ei bine, depinde. Trebuie să spun că atunci când eram mai tânără, mă gândeam că nu pot pierde timpul, că trebuie să fac lucrurile ‘acum’, să-mi realizez visele ‘acum’ și să am succes ‘acum’.
Mai târziu, când toate lucrurile astea bune au început să mi se întâmple, m-am uitat înapoi și mi-am dat seama că tot acest timp de care mă temeam că-l pierd sau pe care îl consideram pierdut… nu era de fapt pierdut. Faptul că mi-am dat seama de asta m-a învățat foarte multe, pentru că am acum 40 de ani, iar lucrurile au început să se lege cu adevărat abia în urmă cu doi ani, să zicem, când mi se părea că deja este foarte târziu.
După aceea însă, gândindu-mă la cum mi-am petrecut eu timpul în jurul vârstei de 30 de ani, am realizat că, în fond, tot ceea ce am făcusem a avut un scop, iar efectele s-au văzut apoi tocmai în dezvoltarea mea, în modul în care a evoluat parcursul meu artistic. Fiecare îşi are propria cale, adică sunt persoane care fac repede multe lucruri şi caută din răsputeri succesul încă de la 20 de ani, dar eu sunt împăcată cu mdul în care a trecut timpul până să ajung, pe propria mea cale, în acest punct.
Mai e ceva. Ca femeie, succesul este uneori legat de frumusețe – nu este neapărat așa, dar frumusețea ajută -, aşa că, uneori, timpul poate speria, dar eu, când mă gândesc cu adevărat la asta, nu am această temere şi cred că timpul îmi este mai mult un prieten decât un eventual dușman.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Paolo Grillo
