„Golan” | Debutul regizoral al lui Harris Dickinson surprinde prin empatie, umor și emoție
Cunoscut pentru rolurile din Triangle of Sadness sau Babygirl, actorul britanic Harris Dickinson și-a făcut anul acesta debutul în regie. Și nu oricum, ci direct în competiția de la Cannes dedicată regizorilor la primul film: Un Certain Regard.
Pentru rolul principal, Dickinson l-a ales pe Frank Dillane (Nick Clark din Fear the Walking Dead) și pe bună dreptate: englezul a plecat de la Cannes cu premiul pentru Cel mai bun actor. Pentru fanii lui Dickinson trebuie totuși să precizăm că apare și el în film, în rolul singurului prieten pe care Michael îl are, dar care ajunge să îl trădeze.
Urchin/Golan este un film surprinzător de matur: o poveste atentă, caldă, dar și tăioasă despre oamenii fără adăpost, cu un personaj carismatic și plin de haz.
Un film care îmbină drama cu momente de umor negru și cu secvențe aproape onirice, reușind să pună pe jar prejudecățile celor „care au” față de cei „care nu au”. Departe de clișee și melodramă, Golan oferă o privire autentică asupra vieții celor care trăiesc la marginea societății — fără să îi judece, fără să îi romantizeze. E cinema în forma sa cea mai sinceră.
Frank Dillane îl joacă excelent pe Mike, un tânăr care a trăit mai bine de cinci ani pe străzile Londrei. Cerșește, fură, supraviețuiește din ce pică. Un om marcat de dezorientare și foame afectivă: este când plin de o energie debordantă și greu de urmărit, când vulnerabil într-un fel care îți rupe sufletul.
Nu e un personaj „simpatic” în sens convențional – e dezordonat, impulsiv, greu de citit – dar tocmai asta îl face uman. Îl urmărești și nu poți decât să te întrebi: cine este omul acesta? Ce l-a adus aici? Și poate și mai important – cum poate cineva să revină dintr-un asemenea hău?
Dillane reușește ceva extraordinar: să te facă să ții la un personaj care, pe hârtie, nu ar trebui să fie ușor de iubit. Iar când un actor reușește asta, e clar că ai în față un film special
Singurul lui „aliat” din stradă este Nathan (într-un cameo excelent al lui Dickinson), care, ironic, îl și fură. Ca să se răzbune, Mike comite un gest serios de violență și ajunge după gratii, fără să pară prea afectat de consecințe.
După eliberare însă, lucrurile par să se miște în direcția bună: primește un pat într-un hostel, un job într-o bucătărie de hotel și reușește pentru o vreme să stea departe de droguri. Ascultă meditații, încearcă să fie responsabil, chiar îi cumpără un mic cadou ofițerului de probațiune și vorbește entuziast despre visul lui de a deveni șofer de lux.
Însă totul începe să se clatine în momentul în care trebuie să participe la o întâlnire de „justiție restaurativă”, în care să se întoarcă față în față cu victima lui.
Ce ar trebui să fie un exercițiu de vindecare se transformă într-o situație prin care Mike pur și simplu nu știe să navigheze. Dickinson arată cu multă finețe cum acest tip de dialog emoțional e complet străin pentru cineva crescut fără repere sau sprijin.
Mike nu reușește să își ceară iertare, nu înțelege tonul „calm” al mediatorului și pleacă cu sentimentul vag că a ratat ceva important, dar tot nu știe exact ce.
Lucrurile se rup treptat: jobul din bucătărie se duce de râpă, noul loc de muncă e precar, iar dependența de droguri pândește la colț. Are o relație promițătoare cu o tânără care pare gata să-i ofere stabilitate, dar nu e clar dacă Mike poate primi așa ceva.
Când pare că se pune pe picioare, Mike evită cu grijă oamenii din fostul lui anturaj. Când îl vede pe Nathan într-un magazin second-hand, fuge instant. E ca și cum viața veche ar fi o boală contagioasă. În ședința de reconciliere, când i se arată cum acțiunile lui i-au rănit pe alții, nu simte iluminare, ci mai degrabă furie.
Filmul, care va avea premiera pe 12 decembrie 2025, evită însă lecțiile moralizatoare: nu există un mesaj „pozitiv” obligatoriu, nici o salvare garantată.
Ceea ce face filmul cu adevărat memorabil este modul în care alternează subtil scenele realiste cu secvențe aproape poetice, care sugerează o lume interioară bogată, dar sfâșiată.
În esență, Urchin este despre șansa pe care nu o primește aproape nimeni, dar pe care toți o merită: șansa de a fi văzuți, ascultați, înțeleși. Dickinson reușește să transforme un portret individual într-o meditație asupra compasiunii, iar asta îl ridică deasupra multor filme sociale obișnuite.
Text de MONICA FELEA | FILM
