POINT OF VIEW | „Triangle of Sadness” – Spune-mi câți „urmăritori” ai ca să-ți spun cât nu contează
Uitându-mă înapoi, 2022 a fost un an chiar bunicel pentru cinematografie. Am avut ocazionalele blockbuster-uri, câteva filme mai indie și chiar și câteva premiere românești pe care le-aș pune pe lista de favorite. În acest peisaj, chiar la final, ca o cireașă de pe tort, a apărut „Triangle of Sadness”.
Laureat în decembrie cu premiul pentru Cel mai bun film european la European Film Awards 2022, filmul lui Ruben Östlund este o comedie neagră, care funcționează ca o satiră asupra societății din zilele noastre. Fie că e vorba despre lipsa de conținut a așa-zișilor influenceri sau cum pozițiile și raportul de putere se poate schimba atât de simplu, în funcție de context, analiza cinematografică pe care o realizează Östlund lovește unde doare.
Într-o eră profund influențată de normele capitalismului, oamenii ajung să nu mai știe pe ce anume să pună preț, iar banii ajung să cântărească mai greu decât orice sau să nu aibă nicio valoare, în funcție de cine îi are sau nu. Pentru un tânăr model la început de drum, banii sunt un subiect puternic de discuție în relația cu iubita sa, aflată tot în domeniu, dar pentru un oligarh rus venit împreună cu soția și amanta pe o croazieră înseamnă foarte puțin.
Östlund împarte filmul în trei părți, urmărind mai îndeaproape parcursul unui cuplu tânăr care câștigă o croazieră pe un iaht de lux, care ajunge să fie deturnat de pirați, cei doi naufragiind pe o insulă. Deși nu sunt protagoniști în adevăratul sens al cuvântului, firul narativ îi urmează pe îndrăgostiți, punând accent pe cadrele diferite în care aceștia ajung pe parcurs. Să spun că umorul negru este prezent ar fi un understatement.
Filmul este simplu, dar profund original și are la bază un dialog bine scris, chiar dacă uneori scapă în tezism și poate are tendința de a deveni foarte in your face. Primele două părți culminează cu una dintre cele mai grețoase, dar amuzante secvențe din cinematografia ultimilor ani, condusă excelent și cu un climax pe măsură.
Poate singurul lucru de reproșat este a treia parte, în care Östlund alege să vorbească despre ideea de statut și ierarhie. Naufragiați pe insulă, o parte dintre oamenii de pe iaht ajung să capete un cu totul alt rol față de cel pe care îl aveau atunci când lucrurile mergeau firesc, ca în orice societate actuală. Dar când cel care știe să pescuiască devine cel mai important și un Rolex de 200.000 de euro nu mai are nicio valoare, iar numărul de urmăritori de pe Instagram este irelevant, oamenii sunt nevoiți să îmbrățișeze o nouă ordine.
Una peste alta, exact ca și până acum, regizorul suedez a livrat încă un film ce merită văzut și chiar dacă nu a avut la fel de mult tact ca în celelalte dăți, cu „Triangle of Sadness” a făcut pe toată lumea să-nțeleagă ceva mai mult despre societatea în care trăim.
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum Kyra Kyralina de Dan Piţa, Walking with the enemy de Mark Schmidt şi Amintiri din epoca de aur, proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Seagal. În 2018, a primit Premiul Gopo pentru „Tânără speranţă”, pentru rolul din Un pas în urma serafimilor.
