Depeche Mode: M | Despre moarte și eternitate
Nu mai fusesem niciodată la un concert live proiectat într-o sală de cinema. Nu că aș fi avut ceva împotrivă, dar nu s-au legat niciodată lucrurile și nici nu a fost vreun concert anume la care să zic „da, trebuie neapărat mers”. Până acum ceva timp, când, la invitația unui prieten, am fost să văd „Depeche Mode: M”. Și nu oricum, ci în sala de la IMAX. Aproape două ore de muzică Depeche Mode, pe un ecran uriaș cu imagini de la concertele trupei din cadrul turneului Memento Mori, din Mexic. N-avea ce să nu fie bine. Și nu numai că a fost bine, dar a fost ceva cu totul special.
Ar trebui să plecăm de la ideea că în urmă cu doi ani, când trupa a fost în România pe Arena Națională, am fost acolo, printre oamenii de pe gazon pe care ploaia și fulgerele nu i-au îndepărtat, ba chiar dimpotrivă, au făcut ca evenimentul să fie cu atât mai special.
Deci, cumva, eram familiarizat cu structura show-ului și în capul meu, experiența să vezi pe cineva live nu va putea fi niciodată egalată de vizionarea într-o sală. După ce am văzut documentarul ăsta, aș zice că e mult mai strâns decât credeam.
Filmul, regizat de Fernando Frías de la Parra, are mai mult decât dimensiunea unui documentar-concert. Vorbește despre moarte și renaștere, în contextul în care este primul turneu al trupei fără cel de-al treilea membru, Andrew Fletcher, care s-a stins în primăvara lui 2022.
Alegerea Mexicului ca spațiu central nu e întâmplătoare: cultura locală a morții, ce are la bază respectul față de trecerea în neființă și marcarea acesteia ca o nouă etapă completează perfect mesajul trupei despre fragilitate și speranță. Imaginea este impecabilă, de la lumini la cadrele largi care compun un adevărat spectacol în sine. Filmul nu sapă prea adânc în ce e în spatele scenei.
Nu există interviuri cu Gahan sau Gore, nu se vorbește despre trecerea în neființă a lui Fletcher și nu se pune accentul pe nimic altceva în afară de muzică. Și ea e personajul principal.
Frías reușește să prindă nu doar energia publicului mexican, ci și o tandrețe neașteptată între Dave Gahan și Martin Gore, doi artiști care, după decenii de colaborare, par mai uniți ca oricând și care duc mai departe numele de Depeche Mode cu eleganță și putere.
Aflați într-o moment de tranziție al trupei, după pierderea lui Fletcher, cei doi par să performeze atât pentru zecile de mii de oameni aflați în fața lor, dar și pentru el, care îi privește de acolo de undeva de sus și e mândru. N-am simțit vreun moment o tristețe absolută în încercarea de a capta un moment de tip tearjerk, ci mai degrabă am simțit concertul ca pe un tribut adus muzicii pe care cei trei au reușit să o compună împreună ca trupă și care i-a adus acolo unde sunt ei acum.
Pentru fanii Depeche Mode și nu numai, e o experiență ce nu trebuie ratată.
Text de ȘTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
