Într-o Românie în care încrederea se doboară mai repede decât arborii, „După cioate” – documentarul semnat de Mihai Dragolea și Radu Mocanu, merge dincolo de activism. Ce începe ca o investigație despre nereguli forestiere se transformă într-o confruntare directă cu violența și absurdul unui sistem în care legea protejează adesea pe cel care taie, nu pe cel care apără.
» Interviu de DONA TEŞCOVSCHI
Selecționat în competiția internațională a Festivalului de Film de la Cracovia, filmul spune cu luciditate și umor amar povestea unor regizori care ajung să trăiască ceea ce încercau să documenteze. „După cioate” intră în cinematografele din România pe 28 octombrie, distribuit de Culoar Films.
Am stat de vorbă cu cei doi regizori despre activismul vizual, etica imaginii, umorul care salvează și despre ce mai rămâne din intenția artistică atunci când primești pumni în loc de aplauze.
Un film care pornește dintr-un fenomen de haiducie digitală
Ce v-a determinat să începeți acest film și care a fost momentul în care ați realizat că povestea nu mai e doar despre activism, ci și despre voi?
Radu Mocanu: La vremea respectivă exista un interes mare pentru fenomenul tăierilor ilegale, nereguli forestiere. Apăruse un tip de activism local, inedit – oameni din sate care documentau nereguli forestiere locale și le făceau publice. Unii dintre ei au câștigat notorietate în mediul online și nu numai, erau preluați de media națională, internațională, erau primiți în audiențe ministeriale, parlamentare, vocea lor se făcea auzită și erau luați în seamă. Despre noi s-a vorbit abia după ce am fost atacați și bătuți în timpul filmărilor. Cred că era important să documentăm cum agresorii aveau să scape, cum dosarul urma să se piardă prin sistem.
Mihai Gavril Dragolea: Da, eram interesați de acest fenomen de „haiducie digitală” – oameni care mergeau cu telefonul în pădure, în live, după hoți de lemne. Părea o formă de activism de la firul ierbii, autentic românesc. Și chiar a fost, până când s-a stricat. După incidentul violent, când am fost atacați în pădure în timp ce filmam, am simțit că filmul se transformă într-o poveste meta despre doi oameni care încearcă să facă un film. Aproape un hangout movie à la Jim Jarmusch, în care acțiunea dispare, dar rămâne reflecția. Iar prin faptul că eu plantam arbori din 2019, după o serie de tragedii din familie, lucrurile s-au legat altfel.
Când devii parte din propria anchetă
Cum se rescrie un documentar când devii parte din propria investigație?
RM: Incidentul din pădure a redirecționat complet povestea. Am păstrat protagonistul care ne-a dus în acel loc, dar am renunțat la multe filmări cu alți activiști – nu mai era loc pentru mai multe fire narative. Tipul de documentar pe care l-am abordat presupune de la bun început o scriere din mers, iar în acest proces montajul a jucat un rol foarte important.
MGD: Pentru mine, momentul ăla a schimbat tot. Când filmez, mă simt ca într-un joc video; ești în realitatea personajului pe care-l filmezi, fără să mai ai conștiința propriei persoane. Asta s-a spulberat cu doi pumni în cap. Am avut noroc că n-am leșinat, am fost lovit în pomeți, am auzit cum îmi trosnesc oasele. Apoi, când am întors camera spre noi, a fost ciudat.
Eu am intrat într-un rol – pentru că n-ai cum să n-o faci când e camera prezentă. M-am jucat pe mine ca și cum m-aș vedea din exterior. Și partea „investigativă” a fost un absurd total. Am mers la audiere cu avocatul, iar polițistul părea mai preocupat să nu-l filmez sau să nu se auto-incrimineze persoane audiată decât să afle ce naiba s-a petrecut.
Intenția artistică nu te apără de bâte și topoare
Ce rămâne din intenția artistică într-o situație de viață și moarte?
RM: Pleci mereu la drum cu niște idei, dar de cele mai multe ori trebuie să le adaptezi din mers, mai ales când lucrezi cu realitatea și neprevăzutul. Documentarul te obligă să fii flexibil, să renunți la planul din capul tău și să accepți ce se întâmplă în fața camerei.
MGD: În astfel de momente, intenția artistică devine complet irelevantă. Țin minte că, în timp ce ne atacau cu bâte și topoare, îmi tot rulau în minte știrile despre pădurarul ucis în Maramureș în 2019. Eram furios că o să mor încercând să fac un film. Ideea de a muri pentru o „intenție artistică” mi s-a părut, în secunda aia, cel mai stupid mod posibil de a pleca din lumea asta.
Imaginea pierdută și puterea documentului
Ați pierdut o parte din materialele filmate. Cum s-a schimbat relația voastră cu imaginea după acest moment?
RM: Imaginile pierdute sunt doar din ziua atacului. În rest, tot materialul s-a păstrat. Dar acel moment ne-a forțat, fără să vrem, să trecem din spatele camerei în fața ei.
MGD: Subscriu. Nu s-a schimbat esențial povestea, dar poate că materialul devenit public atunci, cu Tibi amenințat și bătut, e chiar mai puternic. E un document al agresiunii, al realității crude. La fel cum e înregistrarea STS pe care mă aud eu sunând la poliție, e la fel de puternică, deși e doar audio. Relația cu imaginea ține mereu de context: de ce o folosești și ce vrei să spui cu ea.
De ce TikTok nu e cinema
Într-un context în care totul se filmează, ce face diferența între o înregistrare de pe social media și un documentar de cinema?
RM: Diferența principală o face locul în care se consumă înregistrarea. Cinemaul presupune prezența unui public, iar experiența este trăită în comun de mai mulți indivizi versus video pe Facebook sau TikTok, unde totul se consumă individual. Dacă ne întoarcem la începuturile filmului, prima proiecție publică a fraților Lumière, într-un restaurant din Paris, arăta un tren intrând în gară și muncitori ieșind dintr-o uzină – o experiență comună, trăită colectiv.
În schimb, kinetoscopul lui Edison oferea imagini în mișcare unui singur privitor, care își lipea ochiul de aparat. Cam așa funcționează și social media azi: fiecare stă singur în fața propriului ecran. Ambele medii ajung în spațiul public, dar pe căi diferite. Iar aici intervine etica – care te ghidează în procesul acesta de a încerca să transmiți cât poți de onest și nealterat o realitate.
În cinema, în cazul filmului documentar, poți oferi context, poți lăsa privitorul să-și formeze singur o opinie și să devină parte activă a experienței. Pe rețelele sociale, în schimb, algoritmii creează camere de ecou unde oamenii văd doar ce confirmă convingerile lor. Cinema-ul rămâne un spațiu autentic al întâlnirii, pe când rețelele sociale reprezintă un spațiu virtual al alienării, în care fiecare se uită la feed-urile lui, unde fiecare rămâne prizonierul propriilor credințele, un loc lipsit de dezbatere.
MGD: Da, filmul te obligă la o relație reală cu ceea ce vezi, la un subtext din care să rămâi cu ceva. Pe Social Media nu există profunzime, doar un consum continuu de stimuli serviți după rețete de algoritmi. Nimic care să te atingă cu adevărat.
Limita dintre realitatea crudă și normalizarea violenței
Cum negociați limitele între a arăta realitatea crudă și a nu exploata durerea?
RM: În cazul nostru, imaginile crude au ajuns în spațiul public și în presă – unele dintre ele le-am preluat și noi. Nu am fost primii care le-au făcut vizibile, dar am considerat că trebuie să existe și în film. Nu pentru a șoca, ci pentru că fac parte din realitate. Violența e o componentă a naturii umane, chiar dacă ne place să credem altfel. Nu mai trăim în păduri, dar în mulți dintre noi mai există o doză de sălbăticie.
MGD: Durerea e o parte a vieții – și e o parte foarte importantă. Dacă nu te doare, poate nici nu contează. Iar dacă realitatea include durere, n-ar trebui să o cosmetizezi doar ca să fie mai ușor de privit. Ca documentariști, cred că datoria noastră e să arătăm ce trăim, nu să oferim o versiune „domesticită” a realității.
Între activism și tragi-comedie
Ce înseamnă „activism vizual” pentru voi?
RM: Bineînțeles că mi-aș dori ca acest film documentar să poată genera conștientizare și o schimbare, dar nu cred că o poate face de unul singur. Cred că filmul documentar joacă adesea acest rol prin însăși natura sa. Este una din menirile sale, de a fi implicat în societate, de a naște dezbatere, de a ridica întrebări.
MGD: Eu mă distanțez de eticheta de „film activist”. După cioate e, mai degrabă, o tragi-comedie.
Publicul care trebuie provocat, nu confirmat
Ați simțit că există un public pregătit pentru astfel de povești? Cum poate o campanie de comunicare să ajute un documentar să nu rămână o știre de o zi?
Radu Mocanu: Cred că avem nevoie de astfel de povești care propun o perspectivă sinceră și directă asupra realității – ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim și să decidem cât de responsabili vrem să fim. Faptul că media națională a preluat cazul nostru a fost contat enorm – nu a trecut neobservat, nu am fost abandonați de tot.
Știrea aceasta a avut ecou la vremea ei, evenimentul a apărut într-un raport destinat senatului american, în care se exprimau îngrijorări legate de regresul democrației și libertății de exprimare din România. Așadar, am ajuns – fără să ne propunem – și la știri, și într-un raport peste ocean, dar și în săli de cinema, la proiecții prin țară sau festivaluri internaționale.
Mihai Gavril Dragolea: Cred că avem nevoie de astfel de povești pentru că ele demontează mituri. O campanei de comunicare ne ajută să ajungem la mai mulți oameni și să vorbim cu ei direct, prin film și prin discuțiile de după film. După cioate începe ca un film angajat, aproape eco-activist, și se transformă treptat într-o comedie, apoi într-un road movie. Lumea nu știe exact la ce să se aștepte, și tocmai asta îmi place – e un rollercoaster.
Mie-mi plac și discuțiile de după film. La Alpin Film Festival, de exemplu, am avut o discuție după film cu un reprezentant WWF, care ne-a spus lucruri pe care nici eu nu le știam. De pildă, că suprafața forestieră a României e, de fapt, în creștere. Iar dacă am include și vegetația forestieră de pe râuri, am depăși pragul de 30% impus de UE. Lucrurile nu sunt niciodată alb-negru. Sunt în zona gri. Așa că haideți la film, nu ca să vi se confirme ceva, ci ca să nu mai fiți atât de siguri pe voi. Să acceptăm că există opinii diferite, realități complexe și că nu avem răspunsuri universale la nimic.
» Interviu de DONA TEŞCOVSCHI | Filme
