Ce facem cu golurile din oraș (și din noi) | UrbanEye Film Festival 2025

UrbanEye Film Festival 2025

De câte ori nu am trecut prin București oftând în fața unui loc care „a fost cândva ceva”? O casă părăsită, un teren viran între blocuri, o fațadă fragilă care se încăpățânează să nu cadă. Orașul e plin de astfel de goluri – spații suspendate între ce-a fost și ce-ar putea fi.

Această reflecție stă la baza celei de-a 12-a ediții a UrbanEye Film Festival, dedicat documentarelor despre orașe și arhitectură, care se desfășoară până pe 9 noiembrie la București. Tema de anul acesta explorează atât spațiile urbane în ruine, cât și golurile interioare lăsate de pierderi personale.

Festivalul e împărțit în două părți. În primele zile, vor avea loc o serie de evenimente – întâlniri, ateliere și spectacole – dedicate comemorării celor zece ani de la incendiul din Colectiv, un moment care a deschis o rană adâncă în inima orașului și a noastră. În a doua parte (5–9 noiembrie), festivalul se mută în sala de cinema. Filmele, care se vor vedea la Cinema Elvire Popesco, spun povești despre cum aceste goluri pot deveni spații ale speranței și rezilienței.

Unele arată cum unele comunități se confruntă cu dispariția locurilor lor – ca în povestea celor doi adolescenți din Lowland Kids, care încearcă să-și păstreze acasă-ul în timp ce insula lor din Louisiana se scufundă sub ape.

Altele surprind forța reconstrucției, precum The Architects of Hope: The First Steps in Rebuilding Ukraine, în care o echipă de arhitecți proiectează un viitor pentru orașul lor, în timpul războiului. Fiecare film transformă un gol într-un început – unul în care orașele, ca și noi, pot învăța să respire din nou.

Cu acest gând, am invitat câțiva oameni care locuiesc în București și-l privesc cu atenție să facă un exercițiu de imaginație. I-am rugat să ne vorbească despre acele goluri din oraș care îi emoționează sau îi inspiră, care le dau sentimentul unei absențe, dar și al unei posibilități. Cum și-ar imagina o nouă viață pentru ele? Iată ce ne-au răspuns…

ILINCA PĂUN CONSTANTINESCU, arhitectă

„Modernizarea” ceaușistă a Bucureștiului a fost, de fapt, o ștergere brutală a memoriei urbane. Sub pretextul progresului, regimul a ras cartiere întregi, străzi și piețe, păstrând doar câteva clădiri-monument ca simple decoruri. Dacă te plimbi azi prin fața Casei Academiei, e greu de crezut că, în locul acestei întinderi pustiite și dominate azi de trei clădiri uriașe, a existat până în anii ’80 un cartier plin de viață – cu case în pantă, grădini, școli și copii. Pe strada Meteorilor era și casa bunicii noastre, Olimpia, din care n-a rămas nici urmă, nici măcar o fotografie. Locul a rămas gol de 45 (!) de ani. Așa cum o arată proiectul Uranus Acum, Zona Academiei e locul potrivit o construire intensivă, refăcând trama istorică a străzilor, într-un parteneriat public-privat, cu un amestec de funcțiuni culturale, științifice și comerciale ce ar putea transforma absența în reconciliere.

SIMONA RĂDOI, specialist PR

Cinema Excelsior e golul către care se duc zilnic gândurile mele. Un fost cinematograf ascuns într-un bloc comunist din Piața Chibrit din București, transformat ani la rând în studio TV, plin de lumini și aplauze, iar azi abandonat. Este cinematograful din blocul în care locuiesc. Se vorbește de ani de zile că va fi redat orașului (am avut ocazia să contribui la asta încă din mandatul Clotildei Armand, când am semnalat situația și am propus soluții), dar promisiunile se tărăgănează. De fiecare dată când trec pe lângă el, mă gândesc ce noroc ar fi să revină la viață ca cinema sau spațiu deschis comunității și nu să se stingă, redus la banalitatea unui supermarket ori a unei case de pariuri.

MARIA ZAVATE (ZAVATOS), graphic designer, fotografă

Bucureștiul este plin de gol. Caracterul mozaicat construit în ultimii 150 de ani e șters cu buretele de la o lună la alta. Pe ici pe colo, unele dintre aceste spații pică în mâinile potrivite ale oamenilor care stau bine cu cortizolul. Pe astfel de mâini mi-aș dori să intre bântuitul hotel Dunărea în conversație cu o Gară de Nord restaurată și transformată într-o bijuterie efervescentă. Când ieși din gară, te întâmpină un hotel cu mult caracter dedicat turiștilor și un restaurant cinstit la parter dedicat oamenilor din cartier, cu un meniu care să traverseze 150 de ani de istorie culinară a Bucureștiului.

MARIUS VASILE, fotograf și arhitect

De câțiva ani parcurg un spațiu care, de fiecare dată, îmi transmite senzația unui gol major în oraș. O fractură. Demolările pentru mărețul proiect al Casei Poporului și tranziția către un nou regim au înghețat în timp o suprafață mult prea mare din București. Mutarea în apropiere a făcut ca plimbările mele să devină o rutină de explorare și imaginare despre cum ar putea acest gol să fie umplut cu sens. Scurt exercițiu de imaginație: cum ar fi ca masivitatea construcțiilor să se piardă într-o rețea de păduri urbane iar toate colțurile decupate artificial să devină pline de vegetație și umbră? Poate așa ar învăța orașul să respire din nou.

Text de ANCA VANCU | VIAȚA ORAȘULUI