OST | Rechini, cortine de duș, exorcizări și… multă muzică
La jumătatea anilor ’70, compozitorul american John Williams i-a interpretat regizorului Steven Spielberg tema principală a filmului Jaws, folosindu-și doar două degete în registrul grav al pianului.
„Cred că glumești”, i-a spus Spielberg, însă odată interpretate de orchestră, cele două note au reușit să ne facă îngroziți de rechini, deși sunt șanse mai mari să fim omorâți de dopurile de șampanie, de automatele de cafea, de paturi sau de nuci de cocos.
De-a lungul anilor, diverși compozitori de muzică de film ne-au pătruns mințile, experimentând cu muzică simfonică, muzică electronică, sound design, rock și sintetizatoare, modelându-ne frica de dușuri, păpuși, clovni, baloane și mașini de scris.
Cooptarea compozitorului Bernard Herrmann de către regizorul Alfred Hitchcock a dus la crearea unora dintre cele mai influente soundtrack-uri din istoria cinematografiei, mai ales dacă ne gândim la clasicele Vertigo (1958), North by Northwest (1959) sau Psycho (1960).
Inspirat de estetica romantismului, Herrmann folosește motive repetate, își tratează în mod brutal orchestra și extinde palierul armonic pentru a da viață personajelor lui Hitchcock, alternând momentele de respiro cu intervenții violente ale orchestrei. Totodată, inspirat de decizia lui Hitchcok de a filma Psycho în alb-negru, Herrmann limitează paleta sonoră folosind doar o orchestră de corzi, realizând o scriitură în registrul acut în scena crimei din duș.
În acest caz, întipărirea scenei în mentalul colectiv se realizează și cu ajutorul muzicii, iar dacă trasul cortinei de duș ne aduce până și cea mai mică anxietate, atunci ar trebui să îi mulțumim duo-ului Hitchcock-Hermann pentru crearea unei noi fobii în rândul publicului cinefil.
Demn de menționat este și faptul că Herrmann a fost printre primii compozitori care au folosit thereminul pentru a sugera zborul unui OZN, creând coloane sonore nu doar pentru filmele lui Hithcock, cât și pentru pelicule precum The Day the Earth Stood Stil (1951), Cape Fear (1962) sau Journey to the Center of the Earth (1959).
La mare distanță de limbajul lui Herrmann se află rockul progresiv al anilor ’70, o muzică ce inspiră prin complexitate ritmică, melodică și armonică, oferind spațiu de joacă și experimentare muzicienilor.
În anii ’70, atunci când rockul progresiv își atinge apogeul creativ, filmele giallo își lasă amprenta asupra culturii din Italia, îmbinând misterul cu scene de violență și substraturi erotice.
În mod surprinzător, acompaniamentul acestora se realizează adesea cu ajutorul chitarelor electrice și a seturilor de tobe, căci formații precum Goblin însoțesc sângeroasele crime din Profondo Rosso (1975) și Suspiria (1977) cu măsuri compuse, sintetizatoare, arome gotice și solo-uri de mare virtuozitate. Nici Tenebrae (1982) nu se lasă mai prejos, deși coloana sonoră tinde să se apropie de zona muzicii electronice, fără însă a părăsi zona muzicii chitarelor electrice.
Experimentele cu muzica electronică l-au făcut faimos și pe un foarte tânăr Mike Oldfield, care își lansează în 1973 albumul de debut, Tubular Bells, un rollercoaster creativ unde acesta mânuiește fiecare instrument.
La scurt timp după lansare, regizorul William Friedkin se împiedică de album în biroul unui manager și decide să folosească tema principală pe coloana sonoră a noului său film, The Exorcist.
Dacă Friedkin a declarat că hipnotizantul motiv repetitiv al sintetizatorului se simte precum o „mână rece pe spatele gâtului”, atunci este clar că această mână ne însoțește de peste jumătate de secol, transformând experimentul lui Oldfield într-una dintre cele mai influente coloane sonore din istoria cinematografiei horror.
„No synthesizers”, scriau Queen pe copertele primelor albume, dorind să le spună fanilor intrigați de dominația noilor instrumente că toate sunetele de pe discuri sunt oldschool, create de instrumente „reale”.
Dacă muzicienii erau speriați de noile universuri sonore, atunci nu e de mirare că Friedkin a decis să folosească instrumentele pentru a ne înspăimânta și mai tare, oferind o nouă însemnătate experimentelor lui Oldfield.
Revenind la aplecarea lui John Williams către zona muzicii culte, se pare că și regizorul Stanley Kubrick și-a manifestat interesul pentru folosirea compozitorilor clasici în filmele sale, fie că vorbim despre 2001: A Space Odyssey (1968) sau The Shining (1980).
Inspirat de romanul lui Stephen King, The Shining ne prezintă degraderea mentală a lui Jack Torrance, însoțită de muzica unor compozitori est-europeni, precum Béla Bartók, György Ligeti sau Krzysztof Penderecki.
Nefiind compuse în mod special pentru coloana sonoră a filmului, „Lontano” (Ligeti), „The Awakening of Jacob” (Penderecki) și „Muzică pentru coarde, percuție și celestă” (Bartók) capătă o noua însemnătate în rândul cinefililor, acompaniind în mod straniu noile apucături bizare ale personajului interpretat de Jack Nicholson.
Desigur, compozitorii de muzică de film au născocit mereu noi modalități de a ne speria, mai ales dacă ne gândim la cântecele din folclorul copiilor care anunță apariția lui Freddy Krueger în A Nightmare on Elm Street (1984) sau liturghiile ortodoxe redate în sens invers de Stanley Kubrick în Eyes Wide Shut (1999).
Fie că vorbim despre muzică cultă, rock sau sintetizatoare, este clar că universul personajelor din filmele horror ar fi fost mult mai sărac fără prezența artei sunetelor violente, gata mereu de a ne oferi noi fobii.
Text de ALEX MUŞAT | MUZICĂ
