BRANDO DE SICA: “Suntem aventuroși ca cineaști, iar asta e frumusețea meseriei noastre”
Intrarea în linie dreaptă a competiţiilor pentru Dracula Film Festival (29 octombrie – 2 noiembrie 2025), care va comunica nominalizările şi invitaţii speciali ai acestei editii până la finele lunii septembrie, reprezintă un bun prilej de reconectare cu spiritul festivalului prin intermediul unui dialog cu unul dintre cei mai interesanţi cineaşti care au trăit experienţa DFF, Brando De Sica, mai ales că acesta a fost puternic influenţat la început de carieră de mentorul său David Lynch, care a dispărut dintre noi în ianuarie.
Câştigător la Sitges al New Visions Award cu lungmetrajul Mimì – Il Principe delle Tenebre, pe care l-a prezentat în 2024 în cadrul DFF cu un impresionant succes de public, BRANDO DE SICA, cineast născut la Roma, dar absolvent al faimoasei USC, a debutat profesional ca asistent al lui Pupi Avati şi colaborator al lui Matteo Garrone la scenariul pentru Tale of Tales.
A regizat şi produs primul său mediumetraj, La donna giusta, în 2014 şi apoi şi-a consolidat notorietatea, deopotrivă prin producţii precum The Error, scurtmetraj având-o pe Catrinel Menghia (Marlon) în rolul principal, prezentat la Cannes în 2015, sau videoclipuri, ca cele cu Naomie Harris, realizate în 2021 pentru fashion designerul Michael Kors.
Mimì – Il Principe delle Tenebre, pe care autorul său l-a definit drept “o baladă a visătorilor”, este un coming-of-age din spaţiul goticului contemporan, spus vizual într-o formă extremă, în care subiecte sensibile, caracteristice tinerilor adulţi, sunt tratate în tonalitate Horror, astfel încât am avut o bună bază de plecare pentru a încerca să schiţăm profilul acestui storyteller original.
Brando, mixul dintre referinţele la convenţiile cinematografiei cu vampiri şi aluziile meta din Mimì este unul cu totul aparte. Cum sau din ce s-a născut povestea acestui adolescent bullied din cauza malformaţiei piciorului, care se vede acceptat de o subcultură juvenilă a vampirilor?
Ei bine, datorită faptului că modul în care îmi vine o idee în minte este foarte abstract, Mimì a fost rescris de multe ori, pentru că, inițial, trebuia să fie un jucător de hochei şi până la urmă a devenit livrator de pizza, plus că eu credeam la început că va fi un scurtmetraj, dar s-a transformat în lungmetraj.
De fapt, scenariul a fost scris cu 10 ani înainte de a filma Mimì, dar au apărut atunci niște probleme cu producătorii, așa că procesul s-a oprit şi abia după mult timp am reușit să-mi recuperez scenariul și să-l realizez cu Indiana, o altă companie de producție. Ideea îmi aparţine însă şi mi-a venit auzind povestea atletului Oscar Pistorius, care, pentru a-şi ucide soţia, și-a montat mai întâi protezele pe picioarele amputate, după care s-a îndreptat cu arma spre baia în care se ascundea aceasta, a tras prin ușă și a omorât-o. Ce m-a impresionat atunci a fost faptul că aceleaşi picioare care i-au servit să câştige medalia olimpică de aur şi l-au făcut astfel fericit, au fost cele care l-au dus apoi şi în infernul crimei.
De asemenea, am mai avut în minte și filmul Ordet [drama The Word din 1955, câştigătoare a Leului de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia – n.r.], al lui Carl Theodor Dreyer, povestea unui om de care toată lumea râde pentru că este convins că e Iisus, dar el crede atât de mult în asta încât devine Iisus și face o minune, înviindu-și fratele mort, iar filmul Reality [drama premiată la Cannes în 2012 – n.r.], al lui Matteo Garrone, a fost la rândul său o sursă de inspirație pentru mine.
Aceste influenţe nu explică, totuşi, latura “vampirescă” a poveştii tale.
Tocmai eram pe punctul să ajung la filmele despre Dracula și la cartea lui Bram Stoker, pentru că, încă din copilărie, eu m-am îndrăgostit de acest personaj. Aveam doar câţiva ani când tatăl meu mi-a pictat un tablou înfăţişându-l pe Dracula și am fost foarte impresionat de acea imagine.
Probabil că l-am gasit fascinant şi pentru că tatăl meu este actor [Christian de Sica, cu peste 100 de roluri în filmografie, este câştigător al premiilor David di Donatello şi Globul de Aur în Italia – n.r.] și obișnuia să se îmbrace foarte elegant, în smoking, pentru a merge la televiziune sau pe platoul de filmare, iar eu, cu ochii mei de copil, îl vedeam ca pe un soi de Dracula. Plus că, de la o vârstă fragedă, am început să citesc foarte multă literatură Horror… toate cărțile lui Edgar Allan Poe, toate cărțile lui H.P. Lovecraft, toate poveștile întunecate ale lui Guy de Maupassant și, bineînțeles, clasicul lui Bram Stoker.
Dupa aceea, pe la șase sau șapte ani, am descoperit cinema-ul prin intermediul producţiilor Horror, pentru că, din câte îmi amintesc, primele filme pe care eu l-am văzut, în secret, au fost Horror of Dracula, de Terence Fisher, și The Night of the Living Dead, de George A. Romero, iar asta s-a întâmplat pentru că tata și unchiul meu erau amândoi cinefili și adorau filmele de groază… în special unchiul meu, care a decedat, Manuel De Sica, care era un compozitor de muzică extraordinar [a fost inclusiv nominalizat la Grammy pentru OST-ul de la The Garden of the Finzi-Continis, al lui Vittorio De Sica, premiat cu Oscar în 1972 – n.r.] şi avea o imensă videotecă de casete VHS, care erau în vogă pe atunci, și discuri laser.
Îl ascultam mereu vorbind despre Christopher Lee, Peter Cushing, Terence Fisher, Bela Lugosi sau Tod Browning, aşa că îmi doream foarte mult să văd şi eu filmul ăsta cu Dracula, doar că mama nu voia să mi-l arate, pentru că eram foarte, foarte mic. Pe ascuns, am pus totuşi mâna pe o casetă VHS și, bineînțeles, era Horror of Dracula cu Christopher Lee… a fost ca și cum aș fi deschis cutia Pandorei! A fost o revelație pentru mine. Astfel am descoperit şi m-am îndrăgostit eu de cinematografia Horror.
Crezi că aceasta ar fi avut aceeași forţă de impact asupra ta dacă accesul ar fi fost neîngrădit și nu un fruct interzis? Privind în urmă, de ce crezi că te-au fascinat din prima astfel de povești?
Cred că e vorba de importanța pe care o au fricile, mai ales când ești copil, în a-ți dezvolta si întări curajul. Depăşindu-ţi frica, câștigi mai mult curaj… acesta se dezvolta în interiorul tău. De altfel, există o carte frumoasă scrisă de psihologul Bruno Bettelheim [The Uses of Enchantment, 1976 – n.r.] despre importanța basmelor și modul în care acestea, atunci când sunt citite unui copil mic, îi prezintă conceptul de frică, iar aceasta poate deveni un remediu, un leac.
În basmele fraților Grimm, de exemplu, avem de-a face cu pierderea părinților, care este o teamă pe care o au toți copiii, la fel ca frica de necunoscut şi ce rele poate ascunde acesta. Multe dintre aceste poveşti sunt despre a fi singur, a-ți pierde părinții, a merge în locuri nefamiliare și a te lupta cu răul, cu ce este întunecat în viaţă… asta ni se întâmplă când creștem şi devenim adulţi, nu-i aşa?
Personal, întotdeauna am considerat că filmele Horror, cele cu-adevărat reuşite, au valoare terapeutică și sunt foarte bune pentru dezvoltarea psihologică a unui copil. De aceea Mimì al meu are toate aceste elemente prinse în miezul său, fiind și o scrisoare de dragoste adresată filmelor cu care eu am crescut, cele produse în Anglia de Hammer, dar și peste ocean de Universal, în anii lui Carl Laemmle.
Dincolo însă de asta, mi-am dorit ca Mimì să fie o poveste despre căutarea propriei identități, despre evadarea din realitate și importanța viselor… de fapt, este o poveste coming-of-age care a devenit un film Noir, iar în al treilea act s-a transformat într-un Horror. Privind în jur, am fost inspirat şi de faptul că această nouă generație pare şi mai dezorientată decât a mea în privinţa identităţii, fiindcă, dacă te uiți pe TikTok sau pe Instagram, tinerii de-acum își creează personaje care au devenit scuturi pentru a-i proteja de o lume în care, din păcate, vedem corupţia şi cinismul crescând pe zi ce trece, iar ei, prin fantezie, pot evada din această realitate incomodă, aşa cum făcea pe vremuri Rimbaud, de exemplu. Fantezia, în cazul lui Mimì, ca și în Madame Bovary, cartea lui Flaubert, devine însă fatală, pentru că el se află în căutarea identității sale, dar, în final… aceasta se evaporă.
L-ai putea privi ca pe un Pinocchio inversat, aflat tot într-un viaggio iniziatico, doar că în Pinocchio avem o fantomă – o bucată de lemn care vorbește este, practic, o fantomă – care a devenit copil, pe când aici avem un copil care a devenit fantomă. Putem vedea că Nosferatu reprezintă burta balenei… Nando este Geppetto, Carmilla este Lucignolo, iar Giusi, ca “zână”, simbolizează ideea de basm. Regăsim, de fapt, toate arhetipurile și elementele poveștii lui Carlo Collodi, Pinocchio. Dincolo de asta, m-am jucat cu premisa că vampirii nu se reflectă în oglinzi, deci nu există, iar pentru a exista, trebuie să bea sânge, pentru ca acesta conține ADN uman, de care au nevoie… în Mimì apar multe, multe oglinzi, dar la final el nu se mai reflectă în vreuna.
Apropo de raportarea la propriul sine, cum îți definești tu, Brando De Sica, identitatea ca artist?
Pentru mine, este cu adevărat foarte dificil să mă definesc într-un mod clar şi distinct, pentru că, dupa cum bine ştii, provin dintr-o familie faimoasă de actori și regizori, care îi cuprinde nu doar pe bunicul meu, Vittorio De Sica, pe tatăl meu, Christian De Sica, sau pe vărul meu, Andrea De Sica, dar și pe unchiul meu, Carlo Verdone [multipremiat în Italia cu Globul de Aur şi David di Donatello ca scenarist, actor şi regizor – n.r.]. Din acest motiv, aș putea spune că, prin acest film, mi-am căutat la rândul meu propria identitate şi, cumva, mi s-a părut firesc să mă întorc la prima mea dragoste, cinematografia Horror. Am făcut acest lungmetraj cu adevărat din suflet, punând în el ceea ce îmi place şi ceea ce simt, şi de aceea cred că e un film care mă reprezintă în multe feluri. Altfel, nu mă pot descrie… las asta în seama criticilor și a publicului.
Ca artiști, cred că ne punem mereu întrebări în mod inconștient și a face filme este terapeutic. Prin scenariu și prin arta lui Mizuno Senko, ai parte, de fapt, de o sesiune de psihoterapie, iar atunci când scrii, multe idei pornesc de la imagini, care, la rândul lor, provin din coșmaruri, din vise cu ochii deschiși… imagini ale unor situații care îți apar în minte sau pe care le vezi în realitate.
Apoi, dacă ai noroc, acele situații se potrivesc și poți lega toate punctele, astfel încât, în cele din urmă, te va duce la o poveste. Este exact cum David Lynch a descris procesul creativ în frumoasa lui carte, Catching the Big Fish, iar eu am fost foarte influențat de Lynch, pentru că, încă de când eram tânăr, pe lângă horror-urile Hammer de care mă atașasem, m-am îndrăgostit deopotrivă de Eraserhead, serialul Twin Peaks și Blue Velvet, precum și de Lost Highway, Mulholland Drive și, în special, The Elephant Man, care a rămas unul dintre filmele mele favorite.
Peste câțiva ani, când am plecat în SUA, pentru că am studiat și mi-am luat diploma acolo [la University of Southern California – n.r.], l-am avut pe David Lynch profesor și am urmat un curs al său despre cum să dezvolt ideile, în urma căruia am devenit prieteni. Mulțumesc pentru asta și Isabellei Rossellini, care este o prietenă foarte bună a familiei mele, dar și a mea, personal. Ea știa de pasiunea mea pentru David Lynch și mi-a făcut la un moment dat un cadou nemaipomenit de frumos, un tablou pe care acesta l-a pictat pentru ea [Rossellini şi Lynch au fost împreună î perioada 1986-1991, devenind apropiaţi în timpul filmărilor la Blue Velvet – n.r.], care se numește Chicken Kit.
David obișnuia să realizeze acest fel de “kit” înainte de fiecare film pe care urma să-l regizeze, astfel încât există kit-ul cu pește, kit-ul cu rață, iar eu îl am pe cel cu pui [lucrări de artă fotografică realizate de cineast în timpul filmărilor la The Elephant Man, Dune şi, respectiv, Blue Velvet – n.r.]. L-am vizitat de câteva ori acasă pe David Lynch și au fost unele dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, pentru că astfel am avut posibilitatea să cunosc mai îndeaproape unul dintre cei mai frumoși, inteligenți și buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. El m-a învățat Meditația Transcendentală. David era cu adevărat minunat!
Care sunt, de fapt, fazele procesului tău creativ?
În scrierea primei versiuni a poveștii, plec de la ceea ce îmi spune o anume imagine care apare în subconștientul meu. Din care, apoi, se nasc alte imagini care au legătură cu aceasta, pe care le notez, iar procesul continuă astfel cu lucrul pe text și rescrierea scenariului, în care adaug tot mai multe detalii, pe măsură ce intru în profunzimea personajelor mele.
Nu scriu într-o manieră intelectuală, adică eu scriu din inimă, ce-mi dictează sufletul, și abia la finalul procesului de realizare a filmului, atunci când ajung la mixajul final și la corecțiile cromatice, îmi dau seama ce mi-a ieșit. Asta nu înseamnă că aș lucra într-un mod naiv, fiindcă știu încotro mă îndrept, dar toate simbolurile mi se dezvăluie doar la sfârșitul operațiunii, în momentul în care termin filmul.
De exemplu, picioarele deformate ale lui Mimì sunt un simbol al căutării propriului echilibru. De fapt, dacă Mimì ar alege să rămână cu picioarele pe pământ, ancorat în realitatea cotidiană, capul lui nu ar mai fi în nori și nu ar dispărea spre final în spațiul abstract. Cred că cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem, indiferent că suntem bărbați sau femei, este să ne găsim balansul, să ne găsim sinele, ca să zic așa. Eu am făcut-o și m-au ajutat foarte mult cursurile de yoga, precum și meditația pe care m-a învățat-o David Lynch, pentru că acum simt că sunt pe cale să îmi găsesc echilibrul și adevărata identitate.
Odată cu acest film, cred că putem vorbi de un Brando de dinainte de Mimì și de un Brando de după Mimì, așa că abia aștept să fac următorul film.
Să vorbim însă despre identitatea ta din perspectivă estetică. Dincolo de David Lynch, cum s-a format sistemul tău de referințe artistice?
Ei bine, nu mă pot considera un autor, pentru că asta înseamnă să ai un stil personal clar definit, iar eu nu pot spune că am unul, cel puțin în această fază a carierei mele, însă poate că altcineva va ajunge să spună asta identificând o anume o estetică în filmele mele viitoare. Pe de altă parte, eu cred că este important ca stilul să vină din poveștile pe care le spun și, drept urmare, nu vreau să impun același stil în toate lucrările mele, fiindcă atunci ar fi vorba exclusiv despre mine or nu acesta e rolul cinema-ului.
Ce vreau eu să fac e să descopăr mereu forme noi și să experimentez cu o estetică nouă a sunetului și a imaginii prin intermediul a ceea ce fac. Îmi place cinematografia Horror și sunt sigur că voi mai face filme de groază, noir sau thriller-uri, dar… cine știe? Poate mă voi căsători, voi avea copii și astfel se va naște în minte dorința să realizez o comedie sau un musical sau poate chiar o soap opera și, atunci când intri pe astfel de teritorii, estetica ta trebuie să se schimbe și să se adapteze.
Sidney Lumet a rezumat asta foarte bine: trebuie să găsești stilul filmului în povestea în sine, plecând de la personaje.
Mie îmi plac filmele centrate pe personaje și vreau să văd totul cu ochii personajului meu, fie acesta femeie sau bărbat, nu contează, și să mă avânt cu el în acea aventură pe care o trăiește. Întotdeauna mă gândesc mai întâi la personajul pe care îl creez și abia apoi la situația în care ar putea ajunge acesta și niciodată invers. Pentru mine, întreg constructul narativ este determinat de personaje, nu de concepte mărețe. Poate fi o aventură, o poveste de dragoste, un thriller politic sau o comedie burlescă, nu are importanță, dar eu devin personajul.
Plecând de la abordarea metodică a personajelor, îmi nuanțez sau schimb mereu unghiurile de filmare, montajul, sunetul, cromatica și compoziția vizuală, deoarece mi se pare fantastic pentru un cineast să ai posibilitatea de a experimenta fără vreo îngrădire. Eu îmi propun să experimentez continuu cu diferite medii, stiluri, genuri și povești, pentru că asta mă entuziasmează realmente. În fond, suntem aventuroși ca cineaști, iar asta este frumusețea meseriei noastre și sper să rămân mereu la fel de curios și de entuziast în ceea ce privește activitatea mea.
Cred că entuziasmul este esențial în acest domeniu foarte, foarte dificil și că trebuie să ai multă pasiune și dragoste pentru ceea ce faci ca realizator de filme.
Interviu de IOAN BIG | FILM
Foto header: Gioele Vettraino
