Peisajul artei contemporane a devenit mai sărac în acest început de an, odată cu plecarea dintre noi a singularului cineast, artist vizual şi muzician David Lynch, ale cărui filme inclasificabile – de la Eraserhead şi The Elephant Man până la Mulholland Drive şi Inland Empire – au generat un veritabil cult global în ultima jumătate de secol şi au introdus atributul ‘Lynchian’ în vocabularul uzual al Pop culture.
Reticenţa lui notorie de a discuta despre propria simbolistică alimentând nesfârşite disecţii analitice şi dezbateri aprinse pe marginea esteticii sale, care l-au ţinut constant departe de mainstream.
De altfel, recunoaşterile populiste, onorifice, de felul Leului de Aur sau a Oscarului, au venit în general post-2000, la peste trei decenii de când Lynch a realizat primele scurtmetraje în cadrul Pennsylvania Academy of Arts din Philadelphia. Dar, vorba piticului din Twin Peaks: „That gum you like is going to come back in style”.
Experimentele din studenţie ale lui David Lynch, precum Getting Sick, din 1967, în care a filmat o animaţie proiectată pe un ansamblu pictat cu capete din ipsos, au transformat în obişnuinţă înglobarea în arta lui plastică a unor elemente care să o hibridizeze: materiale, obiecte, imagini în mişcare, sculptură. Schimbarea de focus a avut loc în 1970, când şi-a continuat studiile la American Film Institute din L.A., fiindcă nu trebuie uitat că Eraserhead, debutul său în lungmetraj din ‘77, a început să se contureze în mintea lui Lynch încă din 1972.
De atunci, cinematografia s-a impus ca principala formă de expresie a creativităţii lui aparte, chiar dacă şi-a extins explorările în alte spaţii Pop culture, precum comics-urile în anii ’80 (The Angriest Dog in the World), designul (a prezentat propria colecţie de mobilă la Milan Design Week/ Salone del Mobile, în 1997), literatură (Catching the Big Fish: Meditation, Consciousness, and Creativity, 2006) sau chiar actorie, apropo de rolul legendarului regizor John Ford, pe care l-a jucat în 2022, în The Fablemans, al lui Steven Spielberg.
Suprapus apetitului pentru imaginea în mişcare a fost cel pentru sunetul care trebuia să aducă atmosferei filmelor un plus de ambiguitate, astfel încât legătura lui David Lynch cu producţia şi creaţia muzicală datează, practic, tot de la Six Men Getting Sick, unde loop-ul animat era acompaniat de ţiuitul unei sirene, dar expansiunea viziunii sale artistice înspre cinema a conferit inclusiv acestuia o anvergură sporită.
Complexitatea multiversului muzical al lui Lynch, meloman înrăit ce asculta de la Elvis până la Rammestein, se reflectă dincolo de OST-urile propriilor filme, având în vedere Industrial Symphony No. 1, lucrare creată cu Angelo Badalamenti în 1989, primele două albume ale lui Julee Cruise – Floating into the Night şi The Voice of Love -, pentru care a scris versurile la startul anilor ’90, ineditul LP de Blues scos în 2001, cu Jeff Neff (BlueBob).
Sau cele trei discuri lansate cu muza lui din ultimii ani, Chrysta Bell – The Train (2011), Somewhere in the Nowhere (2016), Cellophane Memories (2024) -, toate înregistrate în studioul lui Lynch din Hollywood Hills, pentru care artistul şi-a asumat postura de producător şi de co-autor al textelor, fotografiilor şi, deseori, al melodiilor.
Cu toate că nu putem face abstracţie de fotografiile cu instalaţii industriale abandonate pe care a început să le facă încă din anii ’70 sau de imaginile erotice vintage, de secol XIX, distorsionate şi manipulate în stilul său inimitabil, abia după Inland Empire (2006), odată cu seria desenelor realizate cu cerneală pe piatră şi acuarelele mustind de umor negru, David Lynch s-a autodefinit într-o măsură mai mare ca artist plastic decât ca realizator de film, în pofida revenirii în atenţia publicului larg cu Twin Peaks: The Return (2017).
Cu o sumedenie de scurtmetraje funcţionând ca liant, pendulând ca tonalitate între Suprarealism (Absurda, 2007) şi Noir (What Did Jack Do?, 2017), conexiunea indisolubilă dintre formele de expresie a rămas însă mereu identificabilă în arta lui David Lynch din secolul XXI prin teme, motive şi obiecte recurente, de la lămpile gândite pentru propriile expoziţii, ce trimit la Blue Velvet, Twin Peaks: Fire Walk With Me și The Elephant Man, sau designul cluburilor Silencio din Paris şi New York, care îşi are originea în Mulholland Drive, până la ambienturile simbolice ce par a-l apropia uneori de Expresionismul abstract – chiar dacă Lynch are puţine în comun cu Rothko, Pollock & Co. -, transpuse vizionar deopotrivă în picturi şi secvenţe de film.
Imposibilitatea de a surprinde esenţa artei lui David Lynch în doar câteva cuvinte este o consecinţă a combinaţei singulare dintre dimensiunile care îi compun multiversul artistic, cea „made in USA” (cu fascinaţia perenă pentru Pop culture şi discursul inspirat de imagistica americană) şi cea de sorginte europeană, detectabilă prin ambiguitatea cultivată a mixului de texturi şi accente existenţiale sumbre care îi caracterizează peisajele transferate din imaginaţie pe pânză sau peliculă, în material, sunet sau obiect. Care, toate întreţesute, în ultimii săi ani de viaţă, ne fac să ne reamintim ceea ce David Lynch spunea despre Van Gogh: „I don’t think it was pain that made him so great, I think painting brought him whatever happiness he had”.
» Text de Ioan BIG | Artă & Cultură
