LUCA BERTI: “Pentru mine, aparatul de fotografiat este o modalitate de a picta cu lumină”
Într-un început de nou mileniu în care preluarea şi prelucrarea imaginilor digitale a devenit un hobby planetar, artistul fotograf Luca Berti continuă obstinat să se exprime, contra curentului, cu ajutorul tool-urilor analogice, experimentând vechi tehnici şi procese care conferă lucrărilor sale o atemporalitate aparte, ce îi defineşte quest-ul de identificare sau redescoperire în societatea modernă a valorilor, stărilor şi simţămintelor estompate odată cu trecerea timpului.
Absolvent al Institutului de Fotografie din Milano, actualmente stabilit în Danemarca, florentinul LUCA BERTI s-a bucurat de succes ca fotograf de fashion şi pop culture între 2000 şi 2012, însă a luat apoi hotărârea să se dedice explorărilor artistice personale, iar proiectul său Man and Nature, centrat pe documentarea mediului rural din ţările scandinave şi baltice, a evoluat treptat într-unul de viaţă.
Parte din acesta este şi expoziţia Nordic Blue, pe care Luca Berti o va prezenta la Bucureşti în cadrul ediţiei aniversare – a X-a – a Bucharest Photofest (10-19 octombrie), ce promite a fi memorabilă pentru pasionaţii artei fotografice, prilej potrivit pentru a purta un dialog despre modul în care se raportează la timp prin intermediul artei sale .
Luca, în 25 de ani de carieră artistică, te-ai specializat în fotografia analogică. Cum se explică această fidelitate într-o lume în care digitalul evoluează cu o viteză uimitoare şi devine tot mai tentant?
Ei bine, trebuie să spun că eu sunt un suflet bătrân. M-am născut şi am crescut în Florența, chiar în centrul orașului, într-un vechi palat din anul 1400 situat în apropiere de vechiul pod, iar mobilierul și picturile din imobilul în care părinții mei au locuit și încă mai locuiesc sunt toate cumpărate de străbunicul meu. El a fost un farmacist înstărit care a inventat un medicament împotriva migrenelor la începutul anilor 1900 şi a început să colecționeze atât tablouri din perioada Renașterii, cât şi lucrări contemporane epocii lui.
În acest fel de ambient mi-am petrecut eu primii ani din viaţă şi m-a influențat profund, făcându-mă să privesc încă de-atunci mereu înapoi, spre trecut. În plus, când am început eu să fac fotografii, în 1998, viziunea “digitală” nu prea exista… cel puțin nu pentru mine.
Spun asta pentru că, la Milano, atunci când am început Institutul de Fotografie în 2000, aveam un Nikon, dar voiam să-mi cumpăr un aparat format mediu şi l-am întrebat pe directorul şcolii unde lucram ca asistent pentru a-mi plăti studiile ce mi-ar recomanda să cumpăr, iar acesta m-a sfătuit să-mi iau unul digital, pentru că acolo e viitorul… doar că eu nu aveam nici măcar computer. Aveam să-mi cumpăr primul calculator abia în 2007. Atunci i-am spus: ‘Nu, nu vreau să cumpăr digital. O să-mi iau un Pentax 6×7.’. Asta am făcut și încă am acel aparat… cu el am început să fotografiez pe format mediu, apoi am achiziţionat un Linhof 4×5.
De asemenea, pe măsură ce a trecut timpul, mi-a devenit tot mai limpede că trebuie să rămân pe alb-negru, pentru că acest gen de fotografie mă interesează şi nu cea color. Dincolo de asta, îmi place partea din proces asociată camerei obscure, care nu există în digital, iar pentru mine camera obscură înseamnă practic jumătate din munca mea de realizare a unei fotografii şi nu-mi pot imagina că aş putea face jumătate din ce-mi propun să fac zi de zi în fața unui computer. Aș detesta asta şi chiar m-aș opri! Mai bine m-aș apuca de pictat decât să fac fotografie color și nu analogică. Sincer, digitalul nu-mi transmite nimic. Da, este uimitor ce poți face cu el, doar că mie, personal, nu-mi place.
De fapt, cum a început povestea ta de dragoste cu fotografia? În ce circumstanțe ai decis să transformi o pasiune comună în zilele noastre într-un element central al existenței tale?
Fotografia nu a fost, poate, un mediu potrivit pentru mine de la bun început şi abia un pic mai târziu, pe parcurs, am descoperit în ea ceva de interes. Tatăl meu era fotograf amator, care făcea multe poze alb-negru și lucra nițel chiar şi în camera obscură, şi din direcţia aia am realizat în cele din urmă că fotografia era un instrument care îmi oferea posibilitatea să exprim lucruri pe care nu le puteam exprima altfel.
Nu pot să pictez, nu pot să desenez, așa că, pentru mine, aparatul de fotografiat este de fapt o modalitate de a picta cu lumină şi, o spun din nou, de a exprima lucruri pe care altfel nu le pot formula, la fel cum un muzician se folosește de instrumentul său.
În ce mă priveşte, aparatul de fotografiat este instrumentul potrivit şi mi se pare mai natural să îl folosesc decât vopselurile din pictură, dar, în schimb, încerc – cel puțin în ce lucrez format mare – să mă apropii cât mai mult posibil de pictură și de acel tip de fotografie care se făcea în anii 1800.
De fapt, eu sunt înclinat să merg din ce în ce mai mult înapoi în timp, pentru că acum fotografiez și pe 20×25, plus că experimentez tehnici care nici măcar nu mai sunt legate de camera obscură, pentru că folosesc lumină UV, cum ar fi “salt prints” [procesul de imprimare cu sare, creat în anii 1830, care implică sensibilizarea hârtiei cu sare şi azotat de argint şi expunerea la lumină – n.r.]. Pentru mine este un pas înainte către un trecut pe care, cumva, îl visez. Este un trecut pe care nu l-am trăit… cel puțin din câte știu eu.
LUCA BERTI
Relația ta personală cu timpul este de natură subiectivă, emoțională, sau mai degrabă e una detașată, din postura unui observator al trecerii sale?
Dincolo de fotografie, pentru mine, trecutul nu este doar estetic, ci ține și de anumite valori şi de lucruri care au dispărut complet din viața modernă sau care sunt din ce în ce mai greu de găsit în prezent. Aceste lucruri pe care le caut sunt mai ușor de găsit la țară şi de aceea îmi concentrez proiectul meu de viață, experiența mea personală ca om și ca artist, în mediul rural.
Dorința mea e să descopăr locuri cât mai puțin contaminate de modernitate, pentru că, dincolo de arhitectura rurală care îmi place și de acele situații idilice care, la fel, mă atrag, acolo găsești și valori care au dispărut din societățile urbane moderne, iar asta o face, în ceea ce mă priveşte, nu doar o misiune importantă pentru o persoană cu preocupări umaniste, ci și un spaţiu esențial de descoperit ca ființă umană, fiindcă îmi dă speranță pentru viitorul care va veni.
LUCA BERTI | Man by boat, Bjørnø (Danemarca, 2019)
Vorbind de spaţiu, ţi-ai petrecut adolescența în Florența, inima Renașterii, şi ai studiat apoi la Milano, la fel, un mediu urban puternic ancorat în trecut. Care a fost factorul determinant pentru a te reloca în nord, la Copenhaga, în căutarea a ceva radical diferit?
Mai întâi de toate, trebuie să lămuresc ceva… pe parcursul meu din tinereţe a apărut în prima fază Berlinul, apoi Copenhaga, abia după aceea Milano și, în fine, din nou Copenhaga, iar în acel moment eu aveam doar 22 sau 23 de ani.
Ei bine, nu a fost o alegere rațională să mă mut în Danemarca, ci s-a întâmplat mai degrabă ca și cum vântul mă împingea în acea direcție, fiindcă am fost atras dintotdeauna, nu ştiu de ce, mai mult de nord decât de sud. Poate pentru că, atunci când eram copil și locuiam în Florența, vedeam toţi acei nordici venind ca turiști în oraș, iar eu locuiam – și încă locuiesc, de fapt – chiar în centrul orașului.
Acești oameni din nord, mai introvertiți comparativ cu ceilalți turiști și cu italienii, mi se păreau, cumva, exotici, iar eu simțeam o anume conexiune cu ei, pentru că, deşi mă născusem în Italia, eram și eu puțin mai închis în mine decât restul copiilor… deci am simțit o inexplicabilă apropiere față de ei, chiar dacă nu-i cunoșteam personal.
Pentru mine, felul în care arătau şi se comportau pe străzile din Florența era diferit față de oamenii din alte părți ale lumii şi mă simțeam cumva fascinat. Asta a fost una dintre rațiunile pentru care am început să mă mut, treptat. Am fost o vreme la Londra, apoi am încercat să mă acomodez la Berlin, pentru ca, în final, să mă opresc la Copenhaga.
LUCA BERTI | The White Leaves
Acolo, în Danemarca, în 2010, ai avut o expoziție minunată, The White Leaves, despre viața urbană într-o metropolă scandinavă, însă după doar câteva luni ai început proiectul Man and Nature, care este și acum un work in progress, deci într-un timp foarte scurt s-a manifestat la tine o schimbare radicală de abordare artistică…
Da, așa este, este adevărat că am trecut de la oraş mare înspre mediul rural, dar este de asemenea adevărat că şi Copenhaga se schimbase mult faţă de atunci când am ajuns eu prima oară acolo, la începutul anilor 2000, când Danemarca în sine era mult mai naivă, mai candidă și mai săracă. Pe parcurs, a devenit o ţară din ce în ce mai bogată şi odată cu această bogăție a apărut și tot mai multă aroganță, precum și o mulțime de valori inedite, să le spunem aşa, ale vieții urbane prezente în cultură, care nu existau în ’98.
Sigur, nu aș spune despre Copenhaga că era chiar săracă, dar cu siguranţă era mai puțin dezvoltată decât este în prezent şi îmi aduc aminte, de exemplu, că multe apartamente din oraş nu aveau toaletă… da, este adevărat, trebuia să mergi în curtea din spate. Pe vremea aia, prima mea iubită de-acolo încă folosea soba cu lemne în apartament, iar Carlsberg încă producea bere în oraș, așa că mirosul de malț se simțea peste tot.
Toate aceste lucruri făceau Copenhaga, pentru mine, venit din Florența, un mediu foarte atrăgător, doar că, în jurul lui 2010, multiplele schimbări survenite în stilul de viaţă şi comportamente ajunseseră să dea naştere unui sentiment diferit. Acele „frunze albe”… acea inocență care caracteriza acei tineri pe care i-am fotografiat atunci – care pentru mine reprezentau ceva foarte natural si nepătat -, astăzi, dacă mergi la Copenhaga, nu o mai vezi.
Înainte, de exemplu, tinerii purtau multe haine second-hand, nu se fardau şi, bineînţeles, nu aveau telefoane mobile… dar în jurul anului 2010, stilul de viață s-a modificat cumva, iar eu, inevitabil, m-am schimbat la rândul meu. Am văzut însă în Copenhaga, la un moment dat, o expoziție numită The Evening Land, despre epoca de aur a picturii daneze, supranumită de localnici „Guldalderer”, iar această expoziție mi s-a relevat a fi, în esenţă, despre natură, despre peisajul rural ca simbol al purității, armoniei şi frumuseții.
Din moment ce eu însumi eram – și încă sunt – un mare fan al cercetărilor lui August Sander [autorul albumului Face of our Time din 1929, rămas în istorie ca “cel mai important fotograf german de portrete de la începutul secolului XX” – n.r.] asupra naturii umane, în special în contextul vieții la țară, expoziția mi-a arătat că aceea era calea potrivită de urmat în ce mă priveşte.
Apoi, într-o vară, prin 2011 sau 2012, nu-mi amintesc exact, eram în Suedia cu bicicleta și am avut o viziune când am ajuns la o biserică medievală din apropierea orăşelului Uddevalla, pe coasta de vest, unde am întâlnit două fete tinere, adolescente poate, pe care le-am fotografiat. În timp ce le fotografiam, am simțit cu adevărat în mine că, da, sosise momentul să mă îndrept spre rural și să încep acest aşa-zis proiect.
Spun “aşa zis”, pentru că, de fapt, Man and Nature este diferit de un simplu proiect, întrucât un proiect are un început și un sfârșit, or, pentru mine, acel imbold nu a făcut decât să intensifice o pasiune care exista deja în stare latentă şi doar s-a transformat într-o direcţie conştient asumată, într-o cale existenţială.
LUCA BERTI | Girl, Drejø (Danemarca, 2019)
Fiindcă ai menţionat cele două tinere care ţi-au atras atenţia, de fapt cum îți selectezi subiectele de interes? Ce anume te poate face să scoți aparatul cu dorinţa de a fotografia?
În ce mă priveşte, n-aş pune problema în termenii că îmi „văd” subiecții, ci mai degrabă că îi recunosc. Pentru că ei există deja în interiorul meu și abia apoi îi descopăr în exterior.
Altfel, e simplu. Când intru în contact vizual cu un chip ce mi se pare expresiv – iar eu sunt foarte antrenat în privinţa fizionomiilor -, urmez acea primă impresie, mă apropii de subiect și îi cer permisiunea de a-l fotografia, pentru că asta face parte din modul meu de lucru, adică eu nu fac instantanee decât foarte, foarte rar. De obicei, îmi place să mă prezint acestor oameni cu sufletul deschis și îmi doresc permisiunea lor, vreau să fiu acceptat de ei. Nu vreau să creadă că le fur ceva, ci să existe o conexiune profundă cu ei, chiar daca e scurtă, atâta timp cât privesc spre obiectivul camerei. Ei se uită la mine, iar eu mă uit la ei şi, practic, ne întâlnim doar acolo, pe peliculă, însă pentru mine reprezintă o întâlnire, o conexiune cu acele persoane.. asta e energia care mă împinge să fac acest fel de proiecte.
Cu alte cuvinte, nu e vorba despre imaginea în sine, ci e acel moment scurt și specific care, pentru mine, înseamnă, de fapt, o eternitate, fiindcă este un ecou, se repetă… gândeşte-te, fac asta de 15 ani! În realitate, aveam aceeași senzație și atunci când fotografiam tinerii din Copenhaga, doar că ambientul nu mă satisfăcea. Voiam mai mult, voiam să trăiesc experiența purității și a acestei frumuseți unice, care nu este una de tip ‘fotomodel’.
Eu nu fotografiez modele, fotografiez oameni obișnuiți care, prin ei înşişi, caută şi exprimă ceva mai profund decât un fotograf. De asta spun că, pentru mine, nu fotografia ca atare este importantă.
LUCA BERTI | Nordic Blue
Alegeri ai de făcut şi în cazul instrumentarului de lucru. Pentru Nordic Blue, de exemplu, ai apelat la cianotipie, tehnică foto din secolul XIX care e imprevizibilă din cauza dependenței de lumină solară şi necesită mult timp și răbdare. Merită? Simți că o anume tehnică poate contribui esenţial la expunerea a ce-ţi propui să relevi?
Ei bine, da. Într-adevăr, cere foarte mult timp, dar, pentru mine, asta nu e o problemă. De fapt, îmi place să investesc timp în tot acest proces de cercetare, deci nu mă refer doar la scoaterea fotografiilor, ci și la fotografierea propriu-zisă, pe teren.
Referindu-mă însă acum la developarea filmelor, imaginează-ți, de exemplu, că merg în Norvegia, să zicem, și mă întorc cu 500 de negative pe plăci format 10×12… îmi vor trebui foarte, foarte multe ore ca să le developez, mai ales că eu îmi fac singur după aceea majoritatea printurilor. Deci da, este nevoie de timp pentru ceea ce vreau să fac și cum vreau să o fac, dar îmi asum asta pentru că îmi place foarte mult această latură fizică a procesului.
Ca să mă întorc la ce vorbeam mai devreme, la acele imagini la care lucrez acum prin tehnica „salt print” – pe care nici măcar nu am reușit încă să o stăpânesc complet, dar eu tot încerc -, chiar și hârtia nu este una obişnuită, ci e o hârtie pentru pictat acuarele. Este atât frumos să o atingi şi să codezi tu însuți acea hârtie, chiar dacă nu foloseşti direct pensula sau vopseluri cu apă. Mi-ar plăcea cu adevărat să experimentez și mai mult cu aceste tehnici vechi și, uneori, simt că până şi camera obscură alb-negru a devenit, într-un fel, prea modernă pentru mine.
Au fost însă şi prin situații în care ai descoperit pe parcurs că alegerea tool-urilor fotografice nu s-a dovedit a fi cea mai potrivită pentru ce aveai în minte iniţial?
Nu mi se întâmplă asta prea des, poate și pentru că sunt foarte consecvent în alegerea materialelor și a camerelor, precum și a modului în care fotografiez. Există însă altceva ce nu-mi place, legat de colaborările pe care le mai am din când în când, cel mai frecvent cu muzee.
Atunci când plec să fotografiez, o fac singur de cele mai multe ori și folosesc în deplasările mele bicicleta și cortul, dar au fost situaţii când cei de la muzeu au vrut să vină cu mine şi atunci, desigur, nu vor să meargă cu bicicleta, deci folosim mașina, iar asta, pentru mine, este ceva nenatural. Am permis de conducere, dar nu folosesc niciodată mașina ca să merg să fotografiez, pentru că distruge complet atmosfera, sentimentul de inserare în peisaj, legătura cu oamenii.
Desigur, este foarte eficient din punctul de vedere al timpului, dar nu e nimic mai frumos decât să ajungi într-un loc, la o fermă, să întâlnești oamenii venind cu bicicleta, în loc să apari cu mașina, invadându-le spațiul… pentru că aceasta le ocupă din spațiul lor. Pentru mine, faptul ca îmi folosesc energia pentru a ajunge într-un loc specific, pe care l-am văzut de departe, reprezintă un plus real în muncă, fiindcă se asociază cu ideea de atingere a unei ţinte… adică, până la urmă, am ajuns acolo.
LUCA BERTI
Că veni vorba de muzee, cum ți-a venit ideea de a combina contemporanul și trecutul în seria dedicată trupei de rock Factory 45, în care ai reinterpretat câteva dintre picturile celebre ale lui Krøyer?
Asta s-a întâmplat pentru că sunt încă foarte inspirat de pictură, în special cea din secolul XIX… este perioada mea favorită din istorie, cu Belle Époque, Jugendstil şi calitatea picturii naturaliste, dar şi cu pictori realiști precum Laurits Andersen Ring [L.A. Ring (1854-1933) a fost unul dintre pionierii simbolismului şi realismului social danez deopotrivă – n.r.] din Danemarca, care picta viața rurală direct la fața locului, nu în studio. În orice caz, ideea de a mă inspira din pictură este în mine de când eram copil, pentru că, aşa cum spuneam, am crescut înconjurat de tablouri în casa unde locuiam.
În ceea ce privește Factory 45, lucrurile s-au întâmplat în felul acesta pentru că m-am întâlnit cu muzicienii să discutăm – întrucât ei doreau să fie fotografiați și au fost atrași de stilul meu alb-negru… chiar dacă, până la urmă, au ieșit şi unele poze color – la Bo-Bi Bar din Copenhaga, un local care există încă de la începutul secolului trecut şi al cărui interior a rămas aproape neschimbat din anii ’30.
În acel bar, pe perete, se afla o pictură de Krøyer, unul dintre cei mai faimoși pictori danezi, dacă nu chiar cel mai popular, lucrare care se numea Hip, Hip, Hurrah!, ce înfăţişează o celebrare a unui grup de tineri aflati în jurul unei mese. Ei bine, cât timp am vorbit cu cei patru băieți, mi-a venit ideea că poate ar trebui să încercăm să refacem acea pictură pe care o aveam chiar în fața noastră ca poster pe un perete.
Le-am împărtăşit-o atunci celorlalţi – ‘Hai să încercăm să o punem în scenă’ -, spunându-le să-și cheme şi nişte prieteni, fiindcă erau mulți oameni în acel tablou pe care am încercat să-l recreăm şi am fotografiat scena cu Linhof, pe format 4×5. Era luna ianuarie şi îmi aduc aminte şi-acum că era foarte, foarte frig, dar toate fotografiile pe care din acea serie, chiar și cea în care ei aleargă pe plajă, au fost făcute cu acel aparat în iarana aia rece… a fost o modalitate ludică de a reinterpreta acele picturi.
La nivel de interacțiune cu alte forme de expresie artistică, ai avut și proiecte cu trupe de teatru. Nu ai simțit în aceste cazuri că ești limitat ca artist, lucrând pe subiecte deja bine conturate vizual?
Ei bine, cred că și acesta e unul dintre motivele pentru care nu mai accept comenzi comerciale, dar chiar şi atunci când lucram pe teme impuse, cu reviste de modă din Milano, de exemplu, pentru acestea făceam portrete şi nu fotografie de modă aşa cum e percepută în mod obişnuit. Într-adevăr, ceea ce nu mi-a plăcut la acele sarcini era faptul că nu mă simţeam liber, adică trebuia cumva să conving mereu pe cineva că imaginile pe care le făceam erau bune sau frumoase sau potrivite şi asta nu-mi plăcea.
Pe de altă parte, cu muzicieni, scriitori sau actori mi-a plăcut să lucrez, pentru că puteam să mă joc cu imaginea lor şi, dincolo de asta, este o experiență foarte diferită față de cea când fotografiez fete și băieți, tineri sau bătrâni, de la țară. Aceştia nu se joacă, oricat mi-aş folosi eu imaginația… acolo totul e foarte serios şi sobru. Sigur că şi atunci când fotografiam artişti o făceam cu seriozitate, dar eu, în sinea mea, nu eram serios, mă jucam cumva cu ei și parcă zâmbeam pe dinăuntru.
Când fotografiez fermieri nu zâmbesc, fiindcă acolo sunt implicat profund emoțional într-o realitate mai profundă decât cea socială, curentă, așa că, repet, este o experiență complet diferită.
Să revenim la cianotipurile din seria Nordic Blue, pe care publicul român le va vedea expuse în cadrul Bucharest Photofest. Care este esenţa conceptului? Ce semnifică, de fapt, Nordic Blue?
De fapt, Nordic Blue vine de la albastrul care se regăsește în steagul Estoniei, deci nu a fost titlul pe care l-am gândit eu, ci mi-a fost propus de către Kristel și Toomas de la Dokfoto [The Documentary Photo Centre din Tallinn, în a carui galerie Luca Berti a expus această serie de de lucrări în vara anului 2023 – n.r.], când le-am arătat câteva imagini din Man and Nature pe care le făcusem în tehnica cianotip, dar nu pentru vreo expoziție, ci pentru mine, ca experiment.
Am împărtăşit atunci cu ei aceste fotografii, iar lor le-a venit ideea să facem o expoziție despre acest albastru, fiindcă aduce cu cel de pe drapelul estonian, amândoi fiind patrioți într-un mod frumos, pozitiv, oameni ce simt o legătură puternică cu simbolurile ţării lor, în fine.
Ideea lor a fost să realizam în Estonia o expoziție cu fotografiile mele, dar nu în alb-negru, cum lucrez eu de obicei, ci în tonuri de albastru, iar mie mi-a plăcut ideea de la bun început, așa că am făcut-o. Dar toate aceste imagini nu au fost gândite ca “albastre”, ci ca fotografii alb-negru, iar ceea ce se vede în expoziţie reprezintă de fapt o altă versiune a acestor… ăsta e adevărul.
Îmi place însă mult ideea că poți lua un negativ alb-negru și să-l transformi într-o altă scară tonală, indiferent că e albastru prin cianotipie sau maro cu printuri cu sare sau albumină. Bineînţeles, îmi place și faptul că aceste tehnici sunt foarte vechi, ele existând de aproape 200 de ani… în continuare, asta mi se pare ceva incredibil!
Albastrul sugerează însă, la fel ca și subiectele fotografiilor tale, o anumită melancolie. Ești un persoană melancolică?
Da, chiar sunt. De fapt, aş spune că sunt o persoană fericită, dar cu un suflet melancolic. Dintotdeauna am avut această melancolie în mine şi cred că fotografia este unealta potrivită pentru a o exprima.
Dar această melancolie pe care o simt mereu nu este același lucru cu tristețea, adică e un sentiment mai existențial, mai profund, şi nu e vorba doar despre viața mea, ci despre viață în general. Este vorba de viața pe care o iubesc, pe care o plac, de care mă bucur în general, dar asociat căreia am întotdeauna acest sentiment al trecerii timpului, timpul care trece și te schimbă… timpul care merge înainte, iar eu privesc în urmă.
Timpul nu îmi este dușman, fiindcă simt că face parte din natură, dar, într-adevăr, mă preocupă mult, iar fotografia, într-un fel, este un elixir care extrage un anume moment din timp.
De asta, eu nu vreau ca fotografiile pe care le fac să reprezinte doar un moment, doar o fracțiune de secundă, ci mai degrabă caut să merg în direcția opusă, să am un timp de expunere lung… îmi plac una, două, patru secunde, pentru că acolo timpul devine cumva confuz, nu mai e atât de precis. Iar atunci când faci o fotografie într-un singur cadru, gândește-te cât de mult timp poți încapsula astfel în interiorul acelui cadru… un singur cadru! Asta este frumusețea fotografiei pentru mine, că într-un cadru poți aduna atâtea momente.
Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto – Courtesy of LUCA BERTI
