“NIGHT OF THE LIVING DEAD” (1990, r: Tom Savini)
Cu 35 de ani in urma si după mai bine de două decenii de la premiera filmului lui George A. Romero, datorită acestui remake semnat de către expertul in F/X Tom Savini, în sălile de cinema americane s-au făcut auzite din nou replicile devenite ‘clasice’ cu trecerea timpului:
“They’re coming to get you, Barbara!… They don’t like being awaken this way!”.
Neavând sens a intra în detalii legate de naraţiunea propriuzisă, binecunoscută fanilor, mai ales că familia Cooper se adăposteşte tot în pivniţa fermei, explozia rezervei de benzină face victimele necesare, iar Ben devine zombie conform aşteptărilor, voi încerca să analizez scurtissim această revizuire inovativă şi ludică destinată generaţiilor MTV, realizată cu binecuvântarea lui Romero, făcând abstracţie de originalul alb/negru din 1968, intrat dintr-o eroare încă din acel an în domeniul public şi expus de atunci parazitării artistice.
Remake-ul lui Savini îşi propune să fie o clară declaraţie concepută în numele celui care a instalat definitiv The Living Dead în panoplia personajelor care au subţiat no man’s land-ul dintre cea de-a şaptea artă şi cinematografia de larg consum: “Whatever I lost, I lost a long time ago and I do not plan on losing anything else.”.
Pentru a explica încrederea pe care realizatorul a investit-o într-o echipă inedită – îl trec la socoteală inclusiv pe Menahem Golan, producătorul aflat într-un acut declin de notorietate după ce, în anii ’80, făcuse bani buni cu Actionerele cu Chuck Norris, Stallone sau Van Damme -, consider că este necesar să îl prezint pe scurt pe legendarul Tom ‘The Godfather of Gore’ Savini, a cărui creativitate este indisolubil legată de producţii precum “Friday the 13th”, “Midnight”, “Maniac”, “From Dusk Till Dawn”, “Killing Zoe” sau “Planet Terror”.
Fotograf pe scenele de război din Vietnam, Savini a dobândit ulterior, pe parcursul a câtorva decenii, statutul de artist-cult polivalent, deopotrivă rutinat în conceperea cadrelor de acţiune, cascador (Romero’s “Monkey Shines”/1988, ”Children of the Living Dead”/2001), operator (jocul video “Friday the 13th”/2017), actor (“Zombiegeddon”/2003, “Dawn of the Dead”/2004), regizor (serialul “Tales from the Darkside”/’84-’88, omnibusul “The Theatre Bizarre”/2011), autor de carte (vă recomand “Grande Illusions”, editura Imagine, 1983) şi, mai ales, pe măsura trecerii timpului, expert şi autoritate incontestabilă în Make-Up şi F/X, format la şcoala lui Dick Smith.
Cu toate că începuse deja să atragă atenţia cu disconfortabilele şi incorecte politic “Deranged: Confessions of a Necrophile” şi “Dead of Night”, ambele filme născute din mintea lui Alan Ormsby în 1974, Tom Savini şi-a găsit drumul ascendent alături de George A. Romero, odată cu “Martin” (efecte speciale, machiaj, cascade, actor… îl interpretează pe Arthur, concubinul enervant al verişoarei Christine), mai ales prin asocierea cu ‘seria Living Dead’ (de la “Dawn of the Dead” din ’78 până la “Diary of the Dead” din 2007)… căruia, în mod evident, îi datorează şi acum enorm.
Astfel se naşte acest prim remake color la “Night of the Living Dead”, în care a încercat să respecte cu deferenţă cât mai mult din condiţiile realizării originalului (locaţie, utilizare figuranţi voluntari din vecinătate), dar şi să îşi omagieze predecesorul prin referinţe diverse, care ne oferă însă şansa de a vedea o Barbara ce evoluează dintr-o femeie speriată şi fragilă într-o super-eroină de acţiune, cu banduliera pe umăr, ce supravieţuieşte într-o lume misogină şi, după cum scria Caryn James în The New York Times, “… this one knows to bring tired zombies back to life.”.
În ceea ce-i priveşte pe zombie, pentru a încerca să modernizeze viziunea lui Romero din perspectiva expertizei profesionale a lui Tom Savini, John Vulich şi Everett Burrell şi-au dedicat câteva luni pentru studii ale patologiei în medicina legală şi analizei filmărilor de arhivă realizate în… lagărele de concentrare naziste.
De altfel, Burrell avea să mărturisească într-unul din interviurile de promovare a filmului:
“We learned that the dead turn a sort of yellow, not grey, as usually portrayed in the movies… we learned that a dying person’s face begins to shrink in and the skull begins to show through, which makes the jaw protrude. By trying different approaches, we learned out the face to get the look we wanted.”.
Ce aduce inedit povestea din 1990 , dincolo de reţeta clasică?
Pentru a valorifica avantajul filmărilor color, prin ambalarea miezului sumbru între cele două segmente ambientale diurnă, Tom Savini nuanţează inspirat coşmarul tributar optzecismului (ex. mâna secţionată ce alunecă de la balcon, crucea cu flori înfiptă în umărul bătrânului zombie), amintindu-ne de abordări precum “The Hand”, din 1981, al lui Oliver Stone sau de “ROTLD” din 1985 (debutul francizei create de John A. Russo), cu ajutorul băieţoasei Patricia Tallman (Sam Raimi’s “Army of Darkness”) ca Barbara, Tony Todd (“Candyman”), convingător în rolul lui Ben atunci când înfige ranga în creştetul moşului dezarticulat de pe gazon şi urlă disperat privind spre cer “God damn you!”, precum şi a interpretului mortului-viu din cimitir, Greg Funk, nominalizat în 2011 la… premiul Oscar pentru Make-Up (“The Way Back”) şi multiplu câştigător de premii Emmy, în aceeaşi categorie, pentru serialele “Dosarele X” şi “Babylon 5”.
Premisa se defineşte treptat, fără tuşe grosiere, de la confuzia generală asupra cauzelor şi modului recomandat de reacţie al cetăţenilor transmise prin intermediul media (“they have lost the ability to communicate and reason”) la starea firească şi credibilă de surprindere a celor din urmă, odată expuşi conjuncturii de o acută anormalitate.
Oamenii simpli nu ştiu la ce să se aştepte şi cum să supravieţuiască, şi este revigorant să (re)vezi un film de ‘groază’ în care protagonistul nu zice, din prima, atotştiutor, ‘Aaah e un zombie, trebuie să îl împuşcăm în cap!’, şi acţionează derutat, neavând nici cea mai vagă idee despre ce i se întâmplă. Dar nu are sens să continui disecţia.
Concluzia? “The dead are reactivated by forces unknown.”… “They’re us. We’re them and they’re us.”.
Prin urmare, nu sunt de acord cu opinia lui Roger Ebert (“The remake is so close to the original that there is no reason to see both.”) şi consider că, din perspectiva diferenţelor de context în care au fost realizate (’68 şi, respectiv, ‘90), chiar merită să fie alăturate ca studiu de caz (estetica vizuală şi sonoră, interpretare feminism, comentariu social, etc.) şi, ca atare, în niciun caz efortul lui Savini, chiar dacă a fost concretizat creativ doar parţial (cineastul susţine că nu mai mult de 40% din ideile sale se regăsesc în montajul final), nu merită a fi ignorat.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
Citește mai multe articole din FILM.
