Sniperi și tomate, o poveste despre Sarajevo
Prin definiție, explorarea înseamnă căutatul ineditului, dar, inevitabil, încerci să identifici locuri comune. Sarajevo e altfel. Nu seamănă cu nimic de până acum.
Relativ aproape de București și, totuși, diferit. Nu are nici culorile și verva orașelor mediteraneene, nici răceala și zgârie norii occidentale, nici librăriile și cluburile Belgradului, nici măcar mărimea Bucureștiului. Atât Viena, cât și Istanbulul sunt prea departe, deși influențele sunt vizibile de unde aruncă zmeul cel mare buzduganul cel greu de-o parte și de alta a graniței, marcată simbolic în pavaj: „Sarajevo meeting of cultures” cu o busolă împietrită ce indică estul și vestul.
Din loc în loc, minaretele împung cerul, iar oamenii se trezesc din sastiseală, opresc lungile discuții de la nenumăratele cafele bosniace și ascultă chemarea muezinului. Pisicile sunt grase, blânde și vorbărețe, cam ca în tot Orientul. Foarte vorbărețe. Porumbeii sunt obraznici, ca peste tot.
În Sarajevo, cu excepția unor clădiri, centrului vechi și mâncării, „atracțiile turistice” nu pot fi numite astfel. În Sarajevo se face turism de tragedie. Belvedere înseamnă locul perfect pentru lunetiști.
E bine să te uiți pe jos și să ocolești bucățile de trotuar ce par pictate cu trandafiri abstracți. Roșul e de la sânge, iar acolo au murit oameni. La 40 de ani învăț istoria și, sper, citându-l pe Cristian Iohan Ștefănescu, colegu’ de cameră, sarmale și rakija, că poate Balcanii or să fie ceaunul cu sarmale al Europei, nu butoiul cu pulbere.
Pe aici, aproape totul îmi e străin. Nici munții nu-s la fel cu sutele lor de tuneluri și poduri, nici cafeaua, nici prețul țigărilor. Așadar, nimic nu mă pregătise pentru povestea asta.
Miran Karic este un tânăr chef din Sarajevo. Rockstar aici. Jovial, sigur pe sine și amabil. Am stat de vorbă vreo două ore, între două filmări. Ne-a furnizat o sumedenie de informații culinare. Ne-a recomandat restaurante, a dat telefoane, am schimbat mailuri, ne-a trimis către producători locali și oameni de interes inclusiv din țări vecine.
Ei bine, Miran mi-a povestit despre unul dintre acele momente ce-ți rămân înfipte în creier ca un tirbușon: era copil, îmbrăcat tot în alb, pregătit să fie luat în oraș. Strigătul de atenționare al surorii lui întârziase câteva secunde. Dezastrul deja se produsese. Un copil pofticios și o roșie „inimă de bou” (da, a menționat soiul). Altfel de „trandafiri” pictați pe tricoul și pantalonii albi.
A căutat acel gust mulți ani. L-a regăsit la un producător undeva „in the middle of nowhere” mulți ani mai târziu. S-a întors acolo și anul următor, dar nu mai era la fel. Ei bine, doi străini stând de vorbă despre gustul roșiilor din copilăria noastră fac ca distanțele să se compacteze, granițele să se estompeze și diferențele să nu ni se pară atât de mari.
Text de COSMIN DRAGOMIR | PE GUSTUL NOSTRU
