„The Story of 1900. A Jazz Suite”, o experiență muzicală multisenzorială. Ediție limitată
Interviu cu muzicianul Ștefan Stoianovici și artistul video Andrei Cozlac, realizat de Costinela Caraene
Pe 14 august 2025, se lansează turneul național The Story of 1900. A Jazz Suite – nu atât un concert cu o suită pentru sextet de jazz și recitator, cât o experiență muzicală imersivă, care transportă publicul, la propriu, cu toate simțurile, în miezul lumii lui Novecento, create de Alessandro Baricco.
Un concert-concept, așadar, în care jazz-ul contemporan, organic și design-ul video special intră în dialog, într-o autentică manieră jazzistică și creează un univers în care publicul ajunge ca în marile acvarii-tunel, trăind plenar, cu toate simțurile, povestea lui „1900”, pianistul de pe ocean.
Cu ocazia repetițiilor de la București, în echipă completă, am purtat un dialog cu creatorii acestei experiențe, compozitorul și muzicianul de jazz Ștefan Stoianovici (București), de două ori premiat pentru compoziție de jazz (2022 și 2024), și artistul video Andrei Cozlac (Iași), dublu-premiat de UNITER (Premiul special pentru video mapping – 2019 și Premiul pentru video design-ul spectacolului Plugarul şi Moartea – 2022).
Pentru foarte mulți, nu este nici un secret postura mea de coordonatoare a acestui proiect dar surprinzătoare și pentru mine a fost, încă o dată, postura de om care trăiește aievea miracolul așezării impecabile a pieselor de puzzle, într-o echipă în care profesioniștii au structuri (în primul rând umane) atât de compatibile, încât m-am întrebat dacă această construcție, acest concert-concept al anului, nu era pur și simplu menit să se întâmple și să se întâmple exact în formula asta, exact la momentul ăsta, cu începere exact din vara aceasta.
Așadar, The Story of 1900. A Jazz Suite… Making of
Costinela: Ștefan, Andrei, lucrați, pentru prima dată împreună la construcția unui concert-concept – The Story of 1900. A Jazz Suite, o suită de pentru sextet de jazz și recitator, pe structura poemului simfonic, cu o componentă complementară de video-design. Ați mai avut vreun proiect similar? Și dacă da, ce anume îl face pe acesta unic ?
Ştefan: Spectacolul Novecento e cel mai similar proiect în care-am lucrat. De altfel, de la povestea lui Alessandro Baricco a pornit și proiectul actual.
Andrei: Eu și Radu [n.r. Marțin], colegul meu alături de care am intrat în acest proiect, am mai lucrat, cumva, ca medii care se-ntâlnesc (tipul ăsta de univers sonor, cu vizual), de exemplu la Infinite Connections – Brâncuși he[ART]beat, apoi când am colaborat cu Ana-Cristina Leonte și Alexandru Arcuș la Jazz in the cave sau Artist in Church, dar nu în stilistica și nu în raportarea pe care o avem aici. Care nu-i neapărat narativă, are doar mici interludii de text.
Chiar vorbeam cu Ștefan, la un moment dat, la începuturi, când ne-am temut un pic să nu semene concertul cu spectacolul Novecento, dar după ce am pus muzica și vizualul împreună mi-am dat seama că, de fapt, se schimbă polaritatea, în sensul în care, dacă în spectacol actorul trăgea după el muzica și toată construcția, aici, deși există și o componentă narativă (avem punctul ăsta comun care este actorul Vlad Udrescu), el este episodic, l-aș numi, de fapt, un intermezzo între părți, între actele compoziției muzicale.
Ştefan (completează): Inserții dramaturgice în cadrul concertului.
Andrei: Exact, ceea ce mi se pare extrem de valoros. Iar eu și Radu n-am mai lucrat cu tipul ăsta de intervenții (adică de ambientat, de creat situații). Am mai avut experiențe, ca medii, repet, dar nu în stilul ăsta, unde există un fir roșu, o poveste, un text, dar totodată o compoziție muzicală, care vine cu un alt tip de încărcătură.
Și, cumva, sincer, pentru mine proiectul ăsta e cel mai complex. Vorbesc despre nivel de complexitate sonoră, poveste și nuanțe. Așa cum îi spuneam și lui Ștefan, am prins nuanțele, ele mă ajută foarte mult să înțeleg. Nuanțele ne-au ajutat pe amândoi, și pe mine și pe Radu, să ne racordăm.
Costinela: Fiecare dintre voi a pornit de la textul Novecento al lui Alessandro Baricco (mă rog, Andrei, Radu, voi poate l-ați citit pentru prima dată, Ștefan îl cunoștea, de la experiența cu spectacolul). Pe de altă parte, fiecare dintre voi are propria modalitate de expresie. La tine, Ștefan, e complet diferit față de cum ai făcut cu muzica la Novecento. Ai simțit un alt tip de libertate? Pentru că muzica e total diferită la The Story of 1900. A Jazz Suite, e foarte contemporană, e complet altceva. Cum ai simțit tu povestea, muzical, de data asta?
Ștefan: În primul rând am pornit cu o altă abordare (logistică, de structură) înainte de a mă uita la text și am vrut ca în proiectul ăsta să inversez rolurile dramaturgiei și al muzicii, iar textul să fie un pretext pentru muzică.
Mai am o lucrare construită printr-un proces similar, care încă nu s-a cântat – o cantată pentru tenor și orchestră, compusă după un text al lui Dostoievski, numit Visul unui om ridicol, și acolo am făcut asta prima dată, cu ajutorul profesorului meu, compozitorul Dan Dediu.
Am avut procesul ăsta în care redus mai întâi textul la un libret, fără să mă gândesc la muzică. Adică am citit textul – oricum există niște fraze cheie care te inspiră în momentul când citești, și le-am subliniat pe acelea.
Acesta a fost primul pas. Apoi le-am reformulat. Și după ce le-am reformulat și le-am structurat în acte, am început să mă gândesc la cum ar suna muzica. Dar și cu provocarea să o fac cât mai… jazz contemporan. Cam asta a fost.
Costinela: Iar la voi, Andrei? A spune o poveste vizual este ceea ce faceți în mod normal. Dar având în vedere că aici era vorba de muzică?
Andrei: Noi am văzut mai întâi filmarea spectacolului Novecento. După care am citit textul lui Baricco, integral. Deci ne-am format cumva o bază solidă, ceea ce… ne-a încurcat. Pentru că ne tot raportam la spectacol; când lucram la video-design, în Iași, am ascultat preludiul și demo-urile compuse de Ștefan pentru acest proiect, apoi am văzut iarăși spectacolul și am realizat că nu prea ne ajută, din contră, ne încurcă, pentru că deja construim pe ceva ce s-a construit.
Și atunci am schimbat… Pentru că ce făceam noi era să încercam să ne conectăm în stilul în care știm noi s-o facem foarte bine când lucrăm la un spectacol de teatru: adică să ne conectăm la el și să înțelegem textul, intenția dramaturgică, intenția regizorală. Ori aici tocmai asta NU trebuia să facem. Și cumva mi-am adus aminte de prima noastră întâlnire în online, din cadrul procesului de lucru Iași-București, București-Iași, în care am zis că totul trebuie să fie așa, ca o ceață, ca o amintire, ca o senzație.
Și din momentul acela ne-am realiniat cu prima noastră discuție, în care stabiliserăm că elementul vizual aici trebuie să vină ca o senzație și ca o simțire, ca o, cum să zic eu, ca o stare, nu neapărat ca o imagine care narează, ci o imagine care reprezintă o stare. Apoi am așteptat să ajungem și la București, să lucrăm și efectiv împreună, la scenă (muzică și vizual), tocmai ca să mă încarc și eu cu starea asta și să o transfer.
Dealtfel, interludiile noastre vizuale nu-s narative, nu încearcă să transmită o poveste ci, mai degrabă, sunt niște tablouri. Fiecare imagine e ca o lucrare de sine-stătătoare. E ca un tablou vizual care are o dinamică a lui, care e racordat la muzică, dar vorbește despre un ritm al poveștii din interior. Ca un extra-text. Asta mă și interesează, să țină publicul acolo hipnotizat, dar să nu acapareze ceea ce înseamnă universul sonor. Și asta e partea cea mai dificilă, când trebuie să faci un pas în spate ca să se echilibreze totul, pentru că în general vizualul are capacitatea să capteze/să acapareze.
Costinela: Asta era următoarea mea întrebare: e clar că e poveste, dar ea va fi spusă muzical. Care a fost cea mai mare provocare pentru tine, Andrei (și pentru Radu), pe parte vizuală?
Andrei: Asta a fost cea mai mare provocare, pentru că, pentru noi, provocarea nu e neapărat în producție, să stăm la laptop și să lucrăm, ci să aducem toate elementele într-un punct în care devin coerente în relație cu contextul în care le instalăm. Și aici e partea cea mai dificilă, de asta am avut nevoie să lucrăm și împreună, la scenă. Fix pentru efervescența aia.
Costinela: De altfel, spuneați la repetiții că aveți nevoie să auziți muzica și ceea ce v-ar ajuta, legat de viitoarele repetiții muzicale ale band-ului, ar fi doar partea audio.
Andrei: Noi avem, cum să zic, un reflex, creat din scena de VJ-ing, unde puneam muzică la tot felul de concerte, dar și din zona performativă. Avem experiență și din teatru și avem acest reflex de a fi reactivi și, cumva, de aceea aveam nevoie să ascultăm muzica, nu neapărat să vedem ce se întâmplă în spațiu, pentru că muzica este drive-ul, în acest caz. Ăsta este scopul.
Dacă ar fi fost vorba despre un spectacol de teatru am fi pornit de la text și regie. Dar aici tot nucleul este muzica lui Ștefan, iar noi trebuie să gravităm în jurul ei și să balansăm toate lucrurile astea (zâmbește: da, Ștefan, să știi că și trupa e tot în jurul tău, deci tu ești nucleul principal aici).
Și o zic nu în sensul de a minimiza importanța celorlalte elemente, ci în sensul în care noi toți ne cuplăm la compoziția muzicală. Și mi se pare foarte mișto că nu am lucrat fiecare în orașul lui [n.r. – Iași, București], ci ne-am și întâlnit la scenă, am schimbat idei, am și filosofat, ceea ce mi s-a părut foarte tare, am și tras niște concluzii după prima zi, am și pus întrebări… lucruri care țin și de fragilitatea procesului creativ, în care căutăm împreună.
Și cred că asta-i cel mai fain la procesele astea de creație în care ne întâlnim și cumva ne cunoaștem, dar ne cunoaștem și prin ceea ce facem. Da, aveam ceva emoții înainte de a ne întâlni, pentru că e vorba de o rezonanță pe scenă, o chimie care poate să existe sau nu. Lucrurile se complică în momentul când nu există această rezonanță și atunci trebuie muncită.
Trebuie să adaug că, de obicei, trăgeau oamenii de noi să venim, să stăm, să facem, dar aici am venit noi de unii singuri, pentru că ne-a plăcut foarte mult.
Ștefan: Legat de compatibilitate, eu nu am mai avut dubii din momentul în care ne-am văzut la prima ședință de lucru, pe zoom (zâmbește). Am văzut că ne înțelegem. Dar vreau să adaug doar că eu am venit la repetițiile la scenă total pregătit să mă adaptez eu, așa cum se întâmplă când lucrez cu un regizor, sau la muzică de film, sau…
Costinela: Tu ai o traumă legat de asta, noi am mai avut această discuție.
Ștefan: Da, da, da… E diminuată acum, după experiența cu Novecento, unde Daniel [n.r. regizorul Daniel Simion] m-a lăsat să fac ce vreau. Dar, oricum, am venit aici, la repetițiile cu Andrei și Radu, la asamblarea conceptului de concert și, efectiv, tot procesul de lucru e fix ca la un concert de jazz.
Pentru că tot așa sunt și muzicienii de jazz, complet independenți, adică partiturile de jazz trebuie să conțină cât mai puțină informație, pentru că altfel mai degrabă îi încurci. Cum e la preludiul de la The story of 1900. A Jazz Suite, de exemplu, unde am scris efectiv cam ca la muzică clasică, iar muzicienilor le-a fost cel mai greu. Pentru niște muzicieni de jazz, e mult mai simplu să le spui direct: improvizați cu indicațiile astea.
Chiar mă gândeam că trebuie să găsesc momentele pe care să nu le repetăm deloc. Adică ar fi bine să fie diferite. Revenind, ca să nu divaghez, ce vreau să zic este că exact la fel e și procesul de lucru cu voi.
Andrei: Asta e o chestie mișto, pentru că oamenii cred că noi facem video. Noi nu facem video. Câteodată dansăm, câteodată coregrafiem, mă rog, câteodată facem spații, coregrafic, câteodată regizăm. Câteodată și cântăm și intrăm în band cu voi.
Costinela: E clar că vă conectați unii la alții și răspundeți. Noi am avut experiența asta – n-am anticipat-o, dar am avut-o – cu Novecento, când am văzut că muzicienii, Ștefan Stoianovici și Sergiu Bivol, deși există în spectacol niște teme muzicale clare, se conectează foarte mult la actorul Vlad Udrescu și la felul în care transmite el emoție pe scenă și răspund muzical în acord cu el. Și, de fiecare dată, pentru mine, care am văzut fiecare reprezentație, muzica e mereu alta; exceptând temele principale, muzica e complet diferită. Dar acum se pune problema și de partea vizuală.
Andrei: Noi avem două elemente, unul static și unul fluid, brownian. De cel static avem nevoie ca să menținem un puls. Ritmul pulsului este independent. Arătam, după ce am terminat repetiția, faptul că noi lucrăm într-un stil foarte diferit față de cum se lucrează cu video. Adică noi realizăm composite-ingul LIVE.
Combinațiile de imagini, modul, momentul în care apar, felul în care apar, sunt la latitudinea noastră. Nu e o imagine înregistrată la care noi îi dăm play. E, de fapt, o imagine descompusă pe care noi o compunem pe muzică, în funcție de cum simțim în momentul ăla.
Ștefan: Eu la asta mă așteptasem, inițial. Nu știu dacă vă amintiți, că am și discutat la ședința aceea, pe zoom, „știi, o să improvizăm, o să dureze indefinit, tu să faci un loop de chestii.” Mă rog, eram un control freak. Dar mă așteptam să fie fix așa, să fie Vlad Udrescu în prim plan, iar noi, muzicienii, să ne adaptăm. Și mă gândeam deja la soluții.
Andrei: La secundă. De fapt, așa se lucrează cu video, din păcate.
Ștefan: Dar n-ar fi mers deloc cu genul ăsta de muzică.
Andrei: Uite, asta e o experiență de la Plugarul și moartea, când îmi zicea Silviu Purcărete: „Și acum fă-l să se uite-ncolo și să mai stea trei secunde.” Și i-am zis „N-am cum să-l fac să stea trei secunde. Filmarea atâta durează, atât se-ntâmplă.”
Și atunci am inventat eu niște sisteme din astea (de fapt, nu le-am inventat eu, le-am reluat. Georges Méliès le-a inventat). Adică folosesc niște tehnici de pe la 1930, cu stop, cu pauză [zâmbește].
Ștefan: Îi dai freeze.
Andrei: Da, da… Îi dau freeze, dar îl ascund. E în Plugarul și moartea scena când Călin [n.r. actorul Călin Chirilă] – Călin holograma – stă pe scaun și se întoarce, pentru că el acolo intră pe pauză. Tu, când dai următorul key, el pleacă de pe pauză și mai zice ceva. Și sunt tot felul de momente din astea, de trucuri à la Méliès, în care apare, dispare…
Mie mi s-a părut fain când am filmat cu Vlad Udrescu pentru The Story of 1900. A Jazz Suite, pentru că-i spuneam „vino din spate, ca și cum tu vii din imagine, scoți capul din imagine, vii aici în scenă, ne spui ceva și după aceea te-ntorci înapoi în imagine. Și mai ieși câteodată de acolo și mai spui ceva.”
Ștefan: Sparge al patrulea perete, nu?
Andrei: Da. Exact așa se întâmplă la Plugarul și moartea – Călin de pe scenă și Călin holograma intrau în dialog, dar replicile erau fixe. Iar Călin de pe scenă trebuia să se încadreze, cu modul lui de a vorbi, în câteva secunde. Iar ca să-l ajut, acolo unde erau calupuri mari de text, puteam să pun pauză, dar unde erau replici mici, nu puteam. „Ce faci?” „Bine.” „Când te duci?” „Acum.” „Și cât stai?” – pam-pam. La astea nu poți să pui pauză.
Revenind la concertul cu The Story of 1900. A Jazz Suite, o să fie o experiență foarte mișto, diferită cu fiecare locație. Asta mi se pare fain, pentru că, de fapt, cu acest concert noi cunoaștem, ca să zicem așa, baza, structura, forma mare, dar nu știm cum anume va arăta efectiv pe fiecare scenă pe care va avea loc. Pentru că deja aici, unde am repetat [n.r. la Teatrul Apropo din București] e un spectacol, la Iași, la Teatru la Cub, o să fie cu totul alt spectacol, cu altă spațiere, și acolo o să-l punem pe Vlad în mai multe frame-uri, pentru că spațiul e foarte mare și nu putem răspândi muzicienii prea mult pe scenă. La Ateneu sunt ramele acelea pe pereți și o să fie o altă provocare – o să ducem totul în al doilea plan, în „spatele” peretelui.
Ștefan: E bine că vă place proiectul, că altfel n-ați fi avut chef să… [zâmbește]
Andrei: Da, ăsta un aspect de la care pornesc. Să-mi placă proiectul, ideea. E primordial. Firește, poate fi și un challenge intelectual – simt că pot învăța ceva de acolo. Dacă motivația ar fi doar financiară (genul de nerefuzat), dar proiectul nu e neapărat pe structura mea, îl fac și îl fac bine, dar după aceea mă retrag și lucrez ce-mi place.
Cu The Story of 1900. A Jazz Suite, Costinela m-a prins în hook, ca să zic așa, de la prima discuție telefonică. Eram la Alba Iulia, lucram la un spectacol. Și mi-a povestit foarte frumos despre proiect, mi-a zis și de Vlad. Mi s-a părut foarte interesant și am zis că hai să văd despre ce-i vorba.
Ștefan: Deci, de fapt, Vlad te-a prins.
Andrei: Nu, nu, nu, Costinela m-a prins. Mi s-a părut foarte mișto cum a pus problema în prima noastră discuție. Și ce am simțit atunci a fost: iată niște oameni pasionați. Când văd oameni pasionați, văd o formă de autenticitate. Iar în prima noastră discuție, Costinela, vorbeai cu poftă. Eu nu știam neapărat despre ce-i vorba, dar eram și eu acolo. Ceea ce e foarte special. Contaminează lucrul ăsta, în sensul bun. Adică inspiră.
Costinela: Ceea ce nu poate decât să mă bucure foarte mult. Acum, după ce ați văzut și am văzut cu toții despre ce este vorba, „la ce să se aștepte lumea”, publicul? De fapt, nu, mai degrabă la ce să nu se aștepte publicul când vine la concertul The Story of 1900. A Jazz Suite?
Andrei: E jazz. „Când nu știi ce e, e jazz.”
Ștefan: Cred că e bine să vină oamenii cu așteptări, pentru că or să aibă aceeași experiență pe care am avut-o și noi și or să fie plăcut surprinși când or să vadă că li se dărâmă toate așteptările [râde]. La fel cum am venit și eu la repetiții, crezând că o să se-ntâmple ceva și n-a fost chiar aia.
Revenind la un registru mai serios, eu cred că e un proiect interesant și pentru oamenii care se duc la teatru, și pentru oamenii care se duc doar la concerte. E accesibil și pentru publicul care nu ascultă, de obicei, jazz, eu îmi doresc să le stârnească, poate, unora, pofta de muzică, pofta pentru muzica asta.
Costinela: Pentru că, până la urmă nu știi ce e, e jazz, dar îți spune și o poveste; povestea îți devine cumva clară, până la final.
Andrei: E foarte frumos, noi am stat în poziția privilegiată de a vedea din față ce se întâmplă pe scenă. Și e foarte fain că-ți dă multiple senzații. Că ești și la concert, ești și la o audiție în același timp, că ești și la teatru, și la film. Iar totul e foarte bine dozat, încât experiența este nu haotică, ci coerentă. Unitară. Mi se pare că s-au legat bine lucrurile, iar experiența audio-vizuală, performativă chiar, este multisenzorială.
Dar acum, ca să vă dau și eu din casă, mie și lui Radu nu ne place să facem video decât în momentul în care ne asigurăm că spectacolul, sau concertul, în cazul ăsta, poate fi de sine-stătător și fără video. Pentru că atunci putem funcționa și noi. Când partea de video nu trebuie să salveze ceva sau să acopere putem să lucrăm și noi, pentru că e important să existe o fundație solidă – mai ales în contextele astea de concert sau spectacol – pe baza căreia să construim.
Mi s-a mai întâmplat să facem chestia asta, chiar și în concerte, unde a trebuit să construiesc niște lucruri care să salveze cumva ceva. Și mie nu-mi place când o zonă o confiscă pe alta. Am lucrat în niște spectacole unde fie muzica confisca totul, fie coregrafia confisca totul, fie scenografia… La The Story of 1900. A Jazz Suite e important că există o bază solidă și un nucleu de care vorbeam, Ștefan, muzica lui, care vine cu sensibilitatea lui, o plantează, se racordează toată lumea la chestia asta, tot band-ul, noi, voi, toată lumea, inclusiv publicul.
Ștefan: This is good pressure, pentru mine [zâmbește].
Andrei: Și mi-a mai plăcut ceva: faptul că pot să-i spun lui Ștefan dacă am nevoie să fac ceva anume – acolo, sau dincolo, iar el poate să ne zică, mie și lui Radu, să facem ceva / altceva. Adică putem să ne ajustăm unul altuia niște lucruri fără să ne supărăm. Fără „asta rămâne așa, nu mai schimbăm nimic.”
Ștefan: Da, nu știu care-i treaba cu oamenii care au genul ăsta de work-flow, rigid. Probabil că pleacă dintr-o neîncredere în sine. Și trebuie să se asigure ei că „E capodopera mea, domnule”. Nu știu, poate proiectez acum doar o posibilă asumpție în spatele procesului ăstuia.
Părerea mea este că, și în cazul muzicii pentru orchestră, chiar compozitorul unei lucrări clasice să fiu, nu trebuie să mă aștept ca ea să fie interpretată mereu doar în felul ăla. După ce am scris-o, mai potrivit mi se pare să trăiesc cu premisa că „e doar muzică” sau, nu știu, un produs artistic care este exact ca realitatea, exact ca un om: în fiecare zi, altfel. Nu e așa pentru totdeauna pentru că am zis eu că are sens doar într-un fel anume.
Andrei: Eram la o repetiție cu Alexandru Dabija, venise de la filmări și spunea „Uite, de aia-mi place mie teatrul, că e viu tot timpul. Pe peliculă, ce ai tras, așa rămâne. E la fel totdeauna.
Dar la teatru este totdeauna diferit. Chiar dacă ai aceeași scenă, ai aceeași muzică, niciodată n-o să fie interpretate unu la unu la fel. Există o mică variație, există întotdeauna ceva acolo care se schimbă. Și de asta e viu. Asta îmi place și la The Story of 1900. A Jazz Suite, că o să avem, cu fiecare concert, câte-un concert nou.
Ștefan: Da, la jazz se schimbă toți parametrii.
Andrei: Absolut! Prima mea experiență cu jazz-ul, eram la un CAMP de coregrafie la Sfântu Gheorghe… M-a rugat Attila [n.r. Bordás] „mă ajuți cu niște visuals diseară? Cântă Luiza Zan.” Doar că eu nu mai lucrasem pe jazz niciodată (conținut vizual, ritm). Veneam după drum and base, muzică electronică. Și am transpirat acolo, în jumătate de oră, cum n-am transpirat la niciun concert de muzică electronică. Nu găseam pe unde să intru, de unde să apuc, ce să fac.
Așa a fost prima mea experiență cu jazz-ul. După care n-am mai lucrat cu jazz-ul, dar am învățat să go with the flow. Relax, relax, relax. Iar la următoarea experiență, tot la CAMP, la Sfântu Gheorghe (cu o trupă de improv), am aplicat chestia asta din jazz: Improvise, go! Și am început fără să mă aștept la ceva anume. Am mers pe pura intuiție. Și asta, de fapt, e o chestie foarte reală câteodată, e mai reală decât logica noastră.
În industria noastră există această iluzie că a fi disciplinat sau profesionist înseamnă să le știi pe toate. Și de acolo pleacă o transformare din asta în ego-ul omului („Eu știu, așa trebuie să fie!”). Hai să vedem cum poate să fie și altfel. S-ar putea să descoperi un lucru la care nu te-ai gândit niciodată. La repetițiile de la București, pentru The Story of 1900. A Jazz Suite, eu și Radu am venit cu niște teme făcute, dar și cu multe teme nefăcute, nu pentru că am fost noi puturoși, ci pentru că știam că trebuie să le facem în ritm și într-o anumită stare, nu la calculator, stând acasă și apăsând pe butoane. Și starea aceea am găsit-o cu voi, cu Ștefan, cu band-ul, muzicienii. Și împreună am construit. Și împreună vom tot construi, cu fiecare dintre concertele din vara asta, în fiecare dintre spațiile în care vom merge, toate foarte diferite între ele.
Costinela: Dragii mei, a fost o bucurie să vorbim. E o bucurie să lucrăm. E o continuă surpriză ceea ce s-a construit și se va construi în vara asta cu The Story of 1900. A Jazz Suite. Vă mulțumesc.
Interviu de COSTINELA CARAENE
- Bilete pentru concertul de la Sibiu – 14 august, Filarmonica de Stat, Concerte pe acoperiș
- Intrarea liberă la concertul de la Brașov – 15 august, Brașov Jazz & Blues Festival, Piața Brassai
- Bilete pentru concertul de la Iași – 11 septembrie, Teatrul Național Iași, sala Teatru la Cub
- Bilete pentru concertul de la București – 15 septembrie, Teatrul Apropo
- Bilete pentru concertul de la București – 15 octombrie, Ateneul Român, Sala Mică
