DIALOGURI FĂRĂ NOTE | SARI SCHORR: “Conexiunea prin muzică mi se pare cea mai sinceră”
Concertul de închidere a ediţiei de anul acesta a Braşov Jazz & Blues Festival (14-17 august) se anunţă a fi unul cu adevărat memorabil, întrucât va fi susţinut de apreciata cantautoare americană de Blues-Rock SARI SCHORR, a cărei forţă vocală este comparată de mulţi fani cu cea a lui Janis Joplin şi Tina Turner, confirmată nu doar în turneele cu propria trupă, dar şi in frecventele colaborări cu muzicieni precum Joe Louis Walker, Buddy Guy, Walter Trout, Edgar Winter, Taj Mahal sau Eric Burdon.
Este suficient să amintim că Sari Schorr, încă de la albumul ei de debut, A Force of Nature, şi-a compus singură piesele aproape în totalitate, că exact acum 10 ani a fost inclusă în New York Blues Hall of Fame şi că, în 2023, LP-ul pe care l-a înregistrat cu Robin Trower, Joyful Sky, a ajuns #1 în Billboard Blues Chart, pentru a ne face o idee despre valoarea acestei artiste, definită printr-un mix unic de creativitate şi talent performativ remarcabil.
Cu toate astea, am încercat, totuşi, să mai aflăm câteva detalii chiar de la ea, mai ales că, dincolo de prezenţa pe scenă sau în studio, Sari Schorr este o militantă activă pentru cauze umanitare, sub egida Amnesty International sau a propriei organizaţii non-profit, Matters, implicându-se voluntar în proiecte de pe întreg globul.
Sari, mi-ai spus că te afli zilele acestea în Anglia pentru o serie de înregistrări. Ne poţi spune la ce lucrezi? Pentru că a trecut deja ceva timp de când ne-ai promis un nou album şi nu prea ne-ai dat veşti pe partea asta.
Ei bine, pentru prima oară în viața mea, lucrez la două albume în același timp. Cel pe care îl pregătesc de aproape doi ani este un proiect amplu și îl înregistrez acum împreună cu partenerul meu de compoziție și, totodată, producătorul meu de multă vreme, Henning Gehrke [prima colaborare a reprezentat-o LP-ul lui Sari Schorr Never Say Never din 2020 – n.r.], care a lucrat cu Udo Lindenberg și cu alți artiști minunați. După cum ştii şi tu, am început sa lucrez la acest album mai demult, însă Henning a trecut prin niște tragedii personale, iar asta a încetinit procesul.
Din păcate, când eu și trupa eram deja în Germania, pregătiți să finalizăm albumul, cu vreo şase luni în urmă, tatăl lui a murit, iar la următoarea sesiune de înregistrări, cumnatul său a murit și el. Firesc, i-a fost foarte greu atunci lui Henning să revină într-o dispoziţie creativă, mai ales că este un caracter foarte emoțional și am știut că are nevoie de timp, așa că, în această pauză forţată de împrejurări, am început să lucrez cu un tânăr chitarist extrem de talentat pe nume Jamie Walker și am decis să compunem câteva piese împreună.
Sincer, nu mă așteptam însă deloc să ajung să-ți pot spune acum că piesele au fost atât de bune încât m-am angajat să fac un album întreg cu Jamie și cu partenerul lui, Luke Paget, ca producător [Walker şi Paget sunt fondatori ai trioului de Rock din Manchester, The Feud – n.r.], dar totul a venit foarte natural, la fel ca albumul pe care l-am facut cu Robin Trower.
A fost o energie atât de pozitivă în studio și el s-a dovedit a fi atât de creativ, încât eu am fost cea care i-a propus: ‘Uite, asta e ceva special. Hai să facem un album împreună.’. M-am gândit atunci că, în paralel cu finalizarea albumului meu solo – pe care, apropo, casa de discuri îl consideră foarte puternic şi plănuieşte o campanie de promovare de cel puțin patru sau cinci luni înainte de lansare -, ar fi bine să fac ceva care să apară mai repede, astfel încât să îmi satisfac fanii, care așteaptă de la mine de mult timp un nou disc.
Pe de altă parte, eu îmi doresc să lansez un album nou doar atunci când simt cu adevărat că am ceva de spus, pentru că, numai atunci când eu însămi am convingerea că piesele sunt atât de bune, le pot cere celorlalţi oameni să-și rupă din timpul lor prețios ca să asculte ceva ce am creat pentru ei.
Ei bine, acum, pentru prima dată în cariera mea, simt că am un material pe care vreau neapărat să-l împărtășesc cu lumea.
Vom asculta unele dintre aceste piese noi la Brașov Jazz & Blues Festival?
Da, cu siguranță! De fapt, chiar în dimineața asta am lucrat la setlist-ul pentru trupă și da, am inclus câteva piese noi acolo, alături de unele despre care ştiu deja că fanii si le-ar dori, întrucât, după concerte, atunci când îi întâlnesc la standul de merch, îi întreb adesea care sunt piesele lor preferate și, ca atare, am deja o idee destul de clară despre ce-ar vrea oamenii să audă.
Așadar, vom cânta și din cele mai vechi şi mai cunoscute, dar și dintre cele pe care le înregistrez zilele astea şi de care sunt foarte mândră.
Când ne-am văzut ultima dată, în vara lui 2023, erai pe punctul de a finaliza lucrul la albumul cu Robin Trower, Joyful Sky. Cum decurge procesul creativ în tandem, ţinând cont că şi acum colaborezi cu un alt muzician, cu Jamie Walker, la compusul pieselor?
Ce întrebare minunată… și mi-aș dori să știu răspunsul! Sincer, pare magie, fiindcă e uimitor cum şi cât de bine se leagă lucrurile, fiindca îi aud pe băieți chiar în clipa asta, când vorbim, înregistrând părţile de chitară în studio… ei înregistrează piese care, practic, acum două săptămâni nu existau!
Iată cum se naște arta, pur și simplu, atunci când simți că ai ceva foarte puternic de spus. Mie, cel puţin, asta îmi crează un sentiment copleșitor de recunoștință, adică simt cu adevărat că muzica pe care am creat-o este un dar şi mă consider norocoasă că am reușit să accesez această energie.
Sigur că fiecare îşi are propriul stil de lucru, dar în cazul meu procesul funcționează cam așa: Jamie vine cu o linie melodică, cu o progresie de acorduri pe care a pus-o la punct împreună cu Luke şi, doar ascultând-o, îmi vine imediat o idee. Da, atât de simplă e metoda noastră.
Auzind acea progresie armonică, la un moment dat, spun ‘Stop!’, merg la microfon și încep să improvizez… şi din primele două-trei încercări apar toate ideile de care avem nevoie. Toate! Inclusiv cele pentru versuri, adică atunci când ascultăm înregistrarea a ce-am improvizat, constatăm că, în mare parte, cuvintele sunt deja presărate acolo… nu este un text complet sau coerent, bineînțeles, dar cele mai importante cuvinte există deja.
De exemplu, pentru piesa la care lucrăm acum, pe care am numit-o Running Wild, aceste cuvinte au apărut încă de la prima înregistrare, după ce ascultasem doar 30 de secunde din melodie, deci textul e rezultatul inspirației inițiale.
Abia dupa aceea lucrăm la structura piesei, la rafinarea melodiei, şi, odată ce avem forma generală, eu mă retrag ca să termin de scris versurile, apoi mă întorc la băieți și le arăt ce am scris, iar dacă există o parte de care nu sunt sigură sau ei au o idee mai bună pentru un vers sau altul, atunci îl definitivăm împreună.
Când lucrezi cu oameni pe care îi respecți și pe care îi placi, se creează un mediu foarte sigur şi asta îmi permite să creez fără frică, iar atunci când mă simt în siguranță, ideile îmi vin în mod natural.
Am participat însă și la session-uri cu alți compozitori unde nu m-am simțit atât de confortabil și mi-a fost foarte greu să mă exprim liber, pentru că, într-un asemenea mediu, începi să te judeci singur şi, de fiecare dată înainte să împărtășești o idee, te gândești:
‘Oare e destul de bună? Dacă celorlalţi nu li se va părea că funcţionează, vor avea o părere mai proastă despre mine?’.
Cu Jamie și Luke e însă întotdeauna o adevărată bucurie să lucrez, datorită faptului că sunt pozitivi, mă încurajează și nu mi-e teamă să încerc lucruri noi, ceea ce înseamnă că rămân deschisă la orice idee posibilă… şi chiar dacă o idee care apare dintr-un impuls de moment nu e genială, nimeni nu te judecă, e doar: ‘Ok, hai să mai încercăm o dată.’.
La fel s-a întâmplat și cu Robin Trower. Când l-am întrebat: ‘Ce anume ţi-ai dori să fac pe piesa asta, cum să interpretez?’, el mi-a spus: ‘Doar dă-mi-o pe Sari Schorr. Atât vreau!’… şi acest tip de abordare mi-a oferit posibilitatea să încerc să fiu cea mai bună versiune a mea.
Până la urmă, este o lecție extraordinară ce se dovedeşte a fi valabilă în orice domeniu al vieții: înconjoară-te de oameni care te ajută cu-adevărat să descoperi cea mai bună versiune a ta, iar când ai în preajmă astfel de oameni și te simți în siguranță, fără judecăţi sau negativism, atunci cu siguranţă dovedeşti că ai această capacitate. Și, din acel punct, devine posibil ca tu să oferi mult mai mult.
Există însă o diferenţă de nuanță între a te simți în siguranță și a te simți confortabil, în sensul că prima trimite la existenţa unor temeri deja instalate. De fapt, care sunt fricile lui Sari Schorr?
Cred că problema constă în faptul că am în mine o doză de perfecționism, iar perfecțiunea, în realitate, nu are loc în artă, pentru simplul motiv că nu există. Arta ar trebui să fie o expresie a ce şi cum simți într-un moment sau altul şi, în felul ei, poate aspira la perfecţiune doar atâta timp cât e sinceră.
Prin urmare, frica mea este să nu pierd această perspectivă – de a încerca să creez ceva autentic și cu integritate – și să las perfecționismul să se insinueze şi să câştige tot mai mult teren.
În clipa de faţă, sunt mult mai bine în privința asta, pentru că am căpătat mai multă încredere în mine însămi, dar, mai ales pentru cei mai tineri, nu e simplu să rămâi pe drumul tău când permiți prea multor influențe exterioare să intervină… de exemplu, casele de discuri care îți spun ce vor și la ce se așteaptă, iar asta nu e întotdeauna în acord cu viziunea unui artist, sau promoterii, care au o imagine foarte clară despre cum ar trebui să fii ca artist, pentru că vor să te vândă într-un anumit fel.
În fond, astea continuă să fie temerea principală, că arta mea ar putea fi compromisă, fiindcă mereu trebuie să găsesc o cale de a naviga printre cerințele industriei, ale oamenilor de marketing și promovare, în timp ce eu vreau să rămân fidelă propriei viziuni artistice.
După cum spuneam, din fericire, acum am un anumit nivel de succes care îmi permite să fiu mai încăpățânată și să spun:
‘Eu sunt artista! Apreciez opinia voastră, dar așa simt că trebuie să mă exprim acum.’ şi, pe de-o parte, cred realmente în valoarea a ceea ce creez, iar, pe de altă parte, cred că înțeleg ce va aprecia publicul meu.
Altfel, tocmai vorbeam despre asta cu Jamie, pentru că el a semnat cu un label major şi situația nu se schimbă niciodată atunci când colaborezi cu o casă de discuri care adoră să aibă influență și input… acesta, uneori, poate fi de ajutor, dar, de multe ori, vine dintr-o abordare mult prea îndepărtată de arta autentică pe care un artist încearcă să o creeze.
Oamenii din industrie gândesc în termeni de: ‘Cum promovăm asta pe social media? Cum obținem mai multe like-uri și vizualizări pe Spotify, YouTube?’, lucruri care, de fapt, nu au nicio legătură cu arta în sine, așa că lupta mea este să continui să-mi apăr viziunea artistică și să mă asigur că pot face întotdeauna diferența între artă și comerț.
Pe scurt, una dintre cele mai mari temeri ale mele de-acum este că aș putea ajunge să-mi compromit viziunea artistică.
Asta îmi aminteşte de piesa lucrată cu Robin Trower, Flatter to Deceive, şi de noua semnificaţie pe care emergenţa social media a dat-o conceptului de celebritate. În opinia ta, ce a câștigat şi ce a pierdut arta Pop(ulară) prin apariția social media?
Ei bine, cred că pot vorbi în numele multor artiști atunci când afirm că unul dintre cele mai mari inconveniente cauzate de social media îl reprezintă presiunea exercitată asupra timpului nostru și cât de mult ne fură aceasta din timpul pe care l-am putea dedica creației artistice.
Pentru că nu doar eu am auzit casa de discuri spunând: ‘Trebuie să postezi mai des, trebuie să interacționezi mai mult cu fanii tăi online!’ şi cred că fanii sunt destul de inteligenți ca să-și dea seama că, a ne promova pe social media în felul ăsta, nu e ceva autentic, nu reprezintă o modalitate reală de a ne conecta cu oamenii… mă conectez cu fanii mei atunci când împărtășesc muzica mea live, într-un concert, într-un festival.
Când sunt pe scenă cu un public în faţă, acela este momentul real de conexiune, iar despre social media cred că e doar o formă superficială de interacțiune.
Din păcate, aceasta a devenit însă parte din așteptările pe care ceilalţi le au de la un artist şi eu nu mă simt confortabil cu asta, fiindcă e singurul spatiu în care simt că-mi pierd din integritate… pentru că eu, de fapt, nu le spun fanilor absolut tot adevărul, adică nu-mi place să le împărtășesc faptul că am o zi proastă sau că mă lupt cu o piesă nouă sau că nu sunt mulțumită de o înregistrare vocală sau de anumite versuri pe care le-am scris.
Toate lucrurile astea vreau să le protejez de publicul meu, pentru că eu nu fac ceea ce fac pentru a le obține empatia sau sprijinul. Nu vreau să devin eu ca persoană prea importantă în ecuație şi, ca atare, tot ceea ce-mi doresc este să creez ceva valoros pentru ei, așa că, atunci când fac o postare, încerc să le ofer ceva în care să găsească o semnificaţie sau o atracţie, nu să transform acest tip de comunicare într-o terapie personală.
Pentru că sunt probleme reale în lume cu care eu nici măcar nu trebuie să mă confrunt şi atunci, pe ale mele, oricare ar fi natura acestora, prefer să mi le gestionez de una singură și nu să-mi spăl rufele în public sperând că voi primi o îmbrățișare virtuală.
Nu pentru asta am o bază de fani! Nu vreau ca ei să fie acolo pentru mine în felul ăsta, ci îmi doresc ca eu să fiu acolo pentru ei şi vreau ca, între noi, conexiunea să se faca prin muzică, fiindcă, personal, mi se pare că e forma cea mai sinceră de a comunica.
Mai există o componentă a relației tale cu publicul şi anume activitatea ta în plan umanitar. Ai fondat Matters, organizație care-și propune să aducă în atenție cauze umanitare prin intermediul artei, dar ai făcut şi voluntariat după atacurile din 9/11, cutremurele din Haiti sau proiecte sub egida Amnesty International. Vorbind despre folosirea artei ca mijloc de a ajunge la public, cum alegi demersurile în care investești timp și energie?
Acesta e un subiect care mă pasionează profund și trebuie să-i mulțumesc mamei mele pentru că a sădit asta în noi… mă refer la mine, la fratele meu și la cele două surori ale mele, care, cu toţii, de mici, am făcut muncă de voluntariat.
Cred că primul pas pe care l-am făcut în direcţia asta a fost că ne ducea de Crăciun la un spital de copii, iar eu mă îmbrăcam în Frosty the Snowman și cântam colinde pentru micuţii grav bolnavi. Apoi ne ducea la căminul Birchwood pentru persoane lipsite de văz şi auz [The Hellen Keller National Center for DeafBlind Youths and Adults din New York – n.r.], care era chiar în cartierul nostru, un loc unde era și o familie cu opt frați și surori, toți în vârstă de 70–80 de ani, care erau și orbi și surdo-muți, cu care jucam Bingo în fiecare vineri seara și astfel am învățat inclusiv limbajul semnelor. Îmi puneau mâna peste mâna mea… așa comunicam. Bărbatul pe care îl ajutam se numea John și obișnuia să intre în bucluc pentru că se strecura pe etajul femeilor, dar era un om extraordinar şi de la el am învățat ce înseamnă compasiunea și cum să nu-mi fie teamă de oameni care sunt atât de diferiți de mine.
Mama avea tot felul de asemenea proiecte în care ne implica şi, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama tot mai limpede cât de privilegiată sunt că pot să-mi urmez visul de a cânta, de a crea muzică, şi această fericire m-a făcut să-mi doresc tot mai mult să dau ceva înapoi.
Cu trecerea timpului, a devenit o formă de echilibru necesar pentru mine, fiindcă toată atenția pe care o primești ca artist nu o simt mereu ca fiind una firească, naturală, iar faptul că îmi pot manifesta preocuparea pentru cei care apăsaţi de nevoi mi-a oferit posibilitatea unei contrabalansări, deoarece am simțit că, poate, fac și eu ceva ca să merit viața privilegiată pe care o duc.
Nu spun că e ușor să fii muzician sau artist în turneu, pentru că e o viață grea și nu e pentru toată lumea, un roller coaster emoțional în care, odată prins, trebuie să fii dispus să faci față multor suișuri și coborâșuri, uneori chiar în aceeași zi – într-un moment primești o ofertă fantastică pentru un concert sau un festival, iar în următorul o respingere sau anulare -, dar, totuși, nu uit nicio clipă cât de norocoasă sunt că fac ceea ce iubesc cu-adevărat şi din acest motiv m-am implicat apoi, la rândul meu, în tot felul de proiecte umanitare.
De exemplu, încă de tânără am fost activă în beneficiul organizațiilor de sprijin a cercetărilor în domeniul cancerului. Dacă, la început, strângeam fonduri vânzând mușcate, mai recent am participat la Empire State Ride, o cursă de biciclete de 540 de mile, din Staten Island până în Canada, pentru a strânge donaţii destinate Roswell Park Comprehensive Cancer Center din Buffalo, New York. Am participat până acum de două ori, însă anul acesta nu pot, fiindcă sunt în turneu prin Europa.
Continui să-mi aduc însă aportul pentru diverse cauze, de regulă prin oameni pe care îi cunosc, care deja sunt dedicaţi unor astfel de demersuri și care mă inspiră prin ceea ce fac. Lucrul meu în India, de exemplu, a venit ca o continuare firească după experiența din Haiti… așa se leagă toate în viața mea, iar muzica a fost platforma perfectă pentru a putea atrage atenția asupra acestor cauze.
Foarte frumos, doar că întreaga societate s-a schimbat mult în aceşti ultimi ani. Chiar tu admiteai în piesa The New Revolution din 2018 că ignoranța este în creștere şi că “Good ole boys with narrow-minds / Build their walls on borderlines / Blockading our hope”. În acest context, nu ești frustrată în încercarile tale de a transmite oamenilor ideea de empatie?
Voi fi sinceră. Sunt o persoană foarte pozitivă şi optimistă, dar, de asemenea, sunt conştientă că celor mai mulți dintre noi le este greu să facă față… prin urmare, ştiu că nu sunt singură atunci când spun că e atât de ușor să-ți pierzi speranța și să începi să te simți neputincios, deprimat și cu inima frântă. Realmente mă doare inima pentru ce se întâmplă în propria mea țară.
Și da, ignoranța este în creștere, pentru că oameni buni cad victime propagandei celor răi și ajung să creadă în lucruri care nu le servesc interesul, iar asta e îngrozitor de trist. Mă simt rușinată de președintele meu, da, chiar mă simt rușinată. Singurul mod în care pot rămâne optimistă este să fac un pas înapoi și să spun: ‘Asta face parte din povestea Americii.’. Niciodată nu am simțit că America este cea mai grozavă țară, niciodată!, dar mereu am simțit că America are un potențial imens, fiindcă are oameni extraordinari.
Eu mi-am privit mereu țara ca parte dintr-o comunitate globală, alcătuită dintr-o multitudine de oameni nemaipomeniţi, așa că urăsc această retorică cu „Make America great again” sau „America first”. Nu asta e lumea în care ar trebui să trăim.
Trebuie să avem grijă unii de alții… toți! Iar ceea ce îmi dă speranță este că atunci când sunt în turneu, călătorind prin lume, întâlnesc persoane cu adevărat minunate şi existenţa acestora îmi aminteşte că nu trebuie să renunț, fiindcă există mulți alţii care simt la fel ca mine, care cred în egalitate, care cred în libertate, care cred că fiecare ființă umană are valoare și că fiecare viață contează, indiferent de cum arătăm sau ce alegeri personale facem.
De fapt, acest contact direct cu oamenii, în decursul turneelor, este cel care mă ajută cu-adevărat să rămân optimistă în raport cu viitorul.
Apropo de viitor, ultima dată când am vorbit, mi-ai spus că ești mereu într-o luptă cu timpul. Ai reușit în aceşti ani să ajungi măcar la un armistiţiu cu acesta?
Încă pierd bătălia cu timpul, dar am început să accept că percepția mea asupra a ceea ce „trebuie” să fac în permanenţă este, de fapt, o parte importantă a problemei.
Drept urmare, învăț să mai las din lucruri să treacă pe lângă mine și să accept că nu pot răspunde chiar fiecărui mesaj și fiecărui e-mail, de exemplu. Primesc uneori şi câte o mie de mesaje pe zi și aveam frecvente momente când mă stresa foarte tare faptul că nu le puteam răspunde tuturor din lipsă de timp.
Apoi mi-am dat seama că, de fapt, asta ar deveni întreaga mea viață, că ar fi un job full time doar să răspund la mesaje, așa că m-am obişnuit cu ideea că sunt doar un om, că, pentru mine, există doar un număr limitat de ore într-o zi și unele dintre acele ore trebuie, de fapt, să mi le rezerv pentru… a nu face nimic, pentru a fi bună cu mine însămi, pentru a găsi acel echilibrul între efort și compasiune şi nu doar să mă contrez cu fiecare minut, încercând să fac mai mult decât e omenește posibil.
Mai pe scurt, am învăţat să-mi spun: ‘Știi ce? Mâine e o nouă zi.’.
Anul acesta se împlinesc 10 ani de când ai fost inclusă la New York în Blues Hall of Fame. Dacă te-ai uita în oglindă și ai vedea acolo versiunea ta de acum un deceniu, cât de diferită a fi acea Sari Schorr?
Din cauza a ceea ce care vorbeam mai înainte legat de timp, aș spune că cea mai mare schimbare faţă de Sari de-atunci este că sunt mult mai relaxată. Realizez foarte bine că întotdeauna au existat şi continuă să fie o mulţime de lucruri dincolo de controlul meu, dar dacă înainte încercam să mă lupt ca să le schimb pe toate, acum sunt mult mai bună în a le accepta pe cele pe care nu pot schimba și în a fi recunoscătoare pentru provocările care apar în viață, fiindcă le privesc acum ca pe o oportunitate de a învăța ceva nou despre mine însămi.
Aceste provocări, indiferent de natura lor, te ajută întotdeauna să descoperi că poate ești mai puternic decât credeai şi poate chiar şi puțin mai isteț în a rezolva probleme decât ți-ai fi imaginat, așa că sunt mult mai relaxată.
Cu alte cuvinte, mă îngrijorez mult mai puțin, pentru că mi-e mai puțin frică. Accept și simt că am avut de înfruntat câteva dintre cele mai dificile situaţii, iar când treci prin tot soiul de încercări și reușești să le depășești, îți dai seama că, oricât de rău ar părea totul la un moment dat – și asta e valabil pentru fiecare dintre noi -, nu e ceva care durează la nesfârșit şi, în consecinţă, încerc să nu mai iau totul chiar atât de în serios.
Una peste alta, mi-am îmbunătăţit foarte mult felul în care pun şi văd lucrurile în perspectivă.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Blackham Images
