Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 19/05/2023
Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | SARI SCHORR: “Povestea pe care o cânt este mereu în schimbare”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | SARI SCHORR: “Povestea pe care o cânt este mereu în schimbare” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | SARI SCHORR: “Povestea pe care o cânt este mereu în schimbare”
Sari Schorr


SARI SCHORR: “Povestea pe care o cânt este mereu în schimbare”

Posesoarea uneia dintre cele mai impresionante voci din Blues-Rock-ul american, cantautoarea newyorkeză SARI SCHORR, ce a colaborat în carieră cu muzicieni legendari precum Eric Burdon, Carly Simon, Warren Haynes, Taj Mahal sau Keb’ Mo’, este headliner în prima seară a celei de-a patra ediţii a festivalului Open Air Blues in the garden de la Dărmăneşti, Bacău, care se va întâmpla între 25 şi 27 august.

După primii ani, în care a ales circuitul performativ al cluburilor de Rock/Blues din Big Apple, inclusiv ca backing vocalist pentru Joe Louis Walker şi Popa Chubby, în defavoarea aprofundării studiilor muzicii de operă, Sari Schorr era un nume cunoscut melomanilor – în 2015 fusese inclusă în New York Blues Hall of Fame – când i-a atras atenţia veteranului producător Mike Vernon (Eric Clapton, David Bowie, Peter Green, John Mayall)… într-o asemenea măsură încât britanicul a revenit pentru ea în activitate şi i-a produs în 2016 albumul de debut, A Force of Nature, integral compus de artistă, cu excepţia unui cover Supremes şi a piesei oferite de amicul ei Walter Trout.

Din acel punct, notorietatea lui Sari a început să crească internaţional, iar complimentele fanilor care o aseamănă ca performanţe vocale cu Janis Joplin sau Tina Turner s-au înmulţit constant.

Albumul Live in Europe, lansat în 2020, ce urmase LP-ului de studio Never Say Never din 2018, nu a făcut decât să reconfirme că SARI SCHORR reprezintă actualmente un reper esenţial pentru Blues-Rock-ul urban.

SARI SCHORR

Sari, ai plecat la drum, încă din liceu, încurajată fiind să te pregăteşti pentru muzica clasică, dată fiind calitatea la nivel de operă a vocii tale. Nu-ţi pare rău că nu ai perseverat în această direcţie?

Nu, nu am regrete. Sunt chiar bucuroasă că am studiat tehnicile clasice, dar, pe de altă parte, eu compuneam deja şi, cu toate că piesele mele nu erau nemaipomenite, visam încă de pe atunci să devin compozitoare şi să pot astfel interpreta cântecele scrise chiar de mine. Eu sunt oricum o fire spontană, nu sunt foarte structurată, iar disciplina necesară studiului muzicii clasice nu mi se potriveşte în mod natural.

Nu e loc de improvizaţie atunci când interpretezi muzică de operă, or mie îmi place foarte mult să improvizez în show-urile mele… nu cânt niciodată o piesă de două ori în acelaşi fel, pentru că eu sunt o povestitoare de felul meu, iar povestea pe care o cânt este mereu în schimbare, în fiecare zi, în funcţie de cei cu care o împărtăşesc.

Iubesc deci libertatea şi spontaneitatea pe care mi-o aduce faptul că, dincolo de a cânta, îmi şi compun propriile piese.

Spui că ai avut acest vis de foarte devreme, dar care sunt circumstanţele în care ţi s-a cristalizat convingerea că ai putea fi o compozitoare… bună?

Ce întrebare grozavă!

Vezi tu, pe la 20 de ani, am trecut printr-o perioadă în care aveam foarte mare încredere în abilitatea mea de a compune muzică, întrucât, din postura de performer, credeam că am înţeles de ceea ce e nevoie – dincolo de capacitatea de a compune o melodie de calitate şi de a scrie versuri inspirate – pentru a face prin interpretare cântecul respectiv atractiv şi digerabil de către public, de a-l duce drept în sufletele ascultătorilor… ei bine, mi se pare că eram niţel cam arogantă atunci, la început de drum.

Pe urmă, pe măsură ce aprofundam lucrările marilor compozitori şi textieri şi am ajuns să le compar cântecele cu ale mele, am început să-mi pierd din siguranţa de sine şi am înţeles că… poate sunt eu bună, dar nu sunt chiar atât de bună!

Viaţa a făcut să lucrez apoi, în parte din cauza asta, ca producător pentru alţi artişti, ceea ce mi-a plăcut – m-am simţit chiar confortabil în rolul acesta -, dar, în acelaşi timp, cântam ca support pentru alţi solişti, astfel încât să nu ies în faţă, eu având despre mine impresia că sunt mult prea timidă ca să dau interviuri înainte de un concert, să apar la televiziune sau la radio, să vorbesc cu presa, în fine, credeam că nu aş putea niciodată să fac aşa ceva…

SARI SCHORR

Ce a intervenit, totuşi, încât să te facă să îţi revizuieşti părerea faţă de tine însăţi?

Întâlnirea cu Mike Vernon a fost, din fericire, întâmplarea care mi-a schimbat viaţa, el fiind cel care mi-a redat încrederea în mine. Mike, practic, s-a întors de la pensie special ca să-mi producă albumul de debut, iar faptul că îmi complimenta constant munca în studio, ţinând cont de toţi artiştii legendari cu care lucrase în viaţa lui, a însemnat pentru mine o experienţă complet diferită faţă de tot ce trăisem eu până atunci.

Sunt atât de mulţi oameni, nu neapărat muzicieni, care încearcă să fie buni în ceea ce fac, oricare ar fi domeniul, şi ştim cu toţii că este foarte greu să ajungi în punctul acela în care să îţi apreciezi munca la justa valoare şi să nu fii exagerat de critic la adresa ta.

Punctul de cotitură pentru mine a fost momentul în care am înţeles că nu trebuie să caut perfecţiunea în ceea ce fac. Perfecţiunea nu poate fi obţinută, ea nu există şi oricum… e plictisitor să fii perfect. Trebuie doar să fii cel mai bun, asta cred eu. E important să fiu cea mai bună versiune a mea în momentul respectiv, să compun cel mai bun cântec de care sunt capabilă într-o anume clipă.

În colaborarea mea cu Mike nu a fost important să înregistrez cel mai bun solo de chitară sau cea mai bună performanţă vocală, pentru că au fost momente când îmi ieşeau bucăţi improvizate, scat-uri foarte bune, iar el spunea: ‘A fost foarte bine, chiar impresionant. Acum ia-o însă de la capăt, dar, de data asta, chiar fă-mă să cred în ceea ce cânţi!’.

Cel mai important era deci să simtă interpretarea din suflet, nu cea lucrată de dragul de a-mi evidenţia calităţile… căci, altfel, eu pot cânta cinci octave în două secunde. Am parcurs un drum lung de la acel început până în momentul actual.

Am compuse acum câteva piese noi, pe care le cântăm în turneu şi le vom aduce şi în faţa publicului din România. Sper ca oamenii să le primească bine, dar asta nu vom şti decât atunci când vom fi acolo, pe scenă.

Sigur, eu îmi propun să cânt doar piese bune, dar publicul este cel care dă măsura, spectatorii spun dacă un cântec le ajunge la suflet sau nu.

Apropo de cântece noi, am auzit că lucrezi la un nou album, pe care ai vrea să-l lansezi în toamnă…

Aşa este. Îţi pot spune şi un mic secret, ca între prieteni, să te lămuresc. Colaborez cu Robin Trower… am dezvăluit deja asta, dar, altfel, n-am spus încă nimic mai mult pe acest subiect, decât că va fi un proiect cu totul special şi că, personal, sunt foarte încântată de colaborare.

Pe de altă parte însă, ceea ce nu se prea ştie este că lucrez şi la un album solo. Doar că apariţia ambelor ţine de casa de discuri, de acolo vor veni datele de lansare şi restul detaliilor.

Pot spune însă cu siguranţă că se vor întâmpla foarte multe lucruri, în ce mă priveşte, în următoarele luni.

Fiindcă ai amintit de recâştigarea încrederii în tine însăţi, erodarea încrederii este, în general, cauzată de frici şi anxietăţi care escaladează. De ce anume ţi-era frică cel mai mult?

La început mi-era teamă că nu voi fi acceptată, că nu sunt destul de bună, că publicului nu-i va plăcea ce fac eu.

În timp, mi-am dat seama însă că simplul fapt de a mă întreba în mod raţional ce vreau eu în realitate, ce vreau să spun prin muzica mea, m-a ajutat să îmi depăşesc frica.

Răspunsul este că vreau să creez ceva purtător de valoare pentru ceilalţi, să le propun ceva care îi va bucura, le va da energie, vitalitate şi care, în acelaşi timp, îi va ajuta să îşi descopere reacţiile şi sentimentele faţă de teme care, poate, i-au preocupat şi cărora nu le-au găsit încă o rezolvare… iar cântecele mele le deschid calea de a se regăsi pe ei înşişi prin muzica mea.

SARI SCHORR
Foto: Rob Blackham

Muzica mea e un dar, eu aşa o consider, or atunci când dăruieşti ceva, nu judeci şi nu eşti judecat.

Nu sunt eu în centrul atenţiei, nu ar trebui să fie totul despre mine, şi, prin urmare, întrebarea nu este dacă eu sunt cea mai bună compozitoare sau cântăreaţă, ci întrebarea ar trebui să fie întotdeauna… ce doreşte publicul?

Oare le ofer eu oamenilor ce au ei nevoie?

Fac eu tot ce pot ca să le împărtăşesc acest dar într-un fel în care să le ajungă la inimă?

Dacă reuşeşti să îţi pui întrebările în felul acesta, frica dispare, pentru că tu, ca persoană, devii complet invizibil. Eu reprezint doar un vehicul pentru cântecele mele, ele sunt doar duse de mine către public, căruia, de fapt, acestea aparţin.

După ce le-am compus, ele trec în proprietatea publicului… totul este mai simplu dacă priveşti lucrurile în felul acesta. Eu sunt doar cea care spune o poveste, o împărtăşeşte spectatorilor, iar când punctul de interes se mută de la mine către audienţă atunci, dintr-odată, totul devine mai uşor.

Cred că asta e problema multor trupe tinere, că înţeleg dinamica asta de-a-ndoaselea. Tinerii cred că publicul este cel care are datoria să vină să le spună lor ce grozavi sunt, dar admiraţia vine doar după ce tu ajungi la sufletul oamenilor.

Publicul nu vine ca să îţi umfle ţie stima de sine, tu eşti cel care e acolo pentru public. Despre asta e vorba.

Din această perspectivă, faptul că de ani buni continui să fii comparată cu Janis Joplin sau Tina Turner, în condiţiile în care eşti tu însăţi o artistă cu o identitate clar conturată nu te deranjează?

Nu mă deranjează asocierea pentru că mă aşează într-un context mai larg.

E mai degrabă amuzant fiindcă eu, una, nu găsesc că mă asemăn foarte mult cu Janis Joplin, dar cred că, probabil, publicul vede o similitudine în dăruirea noastră, că ne uneşte faptul că ei, ca şi mie, nu i-a fost niciodată teamă să îşi testeze limitele, să dea totul şi mai mult de-atât. Asta am făcut şi eu dintotdeauna.

Idolii mei adevăraţi au fost însă Sarah Vaughan şi Ella Fitzgerald… ca ele am vrut eu să fiu.

Apropo de modele, ai ales să mergi pe calea Blues-Rock-ului, crescând cu muzica lui Ella Fitzgerald şi Bessie Smith. Pe de altă parte, cât ai locuit în Germania ai fost producătoare pentru artişti Pop, ai cântat cu muzicieni din alte zone stilistice, precum Carly Simon sau Eric Burdon, şi ai înregistrat inclusiv un cover Supremes, chiar dacă aia a fost ideea lui Mike. Ce te-a motivat să nu te abaţi de la drum?

Eu iubesc muzica de când mă ştiu şi n-am avut genuri preferate, iar asta mi-a servit de minune, mai ales cât timp am colaborat cu Mike Vernon. Am stat de vorbă cu el, iar el a înţeles că iubesc Jazz-ul, Rock-ul, Blues-ul şi Pop-ul deopotrivă.

El a fost cel care a spus că toate aceste influenţe trebuie aduse laolaltă, că asta mă va face unică… tocmai faptul că nu sunt unidimensională.

SARI SCHORR
Foto: Jean-Philippe Hugeuet

Mi-a dat încredere că va produce albumul [A Force of Nature] într-un fel în care toate aceste influenţe vor fi în armonie, m-a asigurat că totul va funcţiona. A fost, într-adevăr, ideea lui să fac cover-ul după The Supremes, pentru că avea deja aranjamentul terminat, însă până la mine nu găsise nicio solistă care să poată interpreta partitura aşa cum visa el.

Eu n-am fost convinsă de la bun început că ar putea ieşi bine, dar el a insistat să am încredere în el… şi am avut. Aşa s-a făcut că, la primul album, am putut să abordez fiecare cântec în felul meu, fără să fiu nevoită să interpretez exact varianta originală pentru piesele respective.

Până la Mike, lucrasem cu mulţi producători care spuneau, invariabil, ‘Vocea ta e mult prea puternică, ai o amplitudine prea mare, nu pot scoate nimic din asta!’, dar el s-a situat la polul opus, a fost fericit că are atâtea opţiuni. Mike ştia să lucreze cu artişti familiari cu stiluri diferite de muzică. Altfel, eu am ajuns la Blues trecând prin Jazz.

Mi-am dorit iniţial să cânt Jazz dar n-am reuşit, pentru că vocea mea puternică acoperea trupa, iar bieţii oameni mereu mă rugau să cânt mai încet, să se poată auzi şi instrumentele, mai ales cele acustice.

Chiar am încercat odată să cânt şi întinsă pe jos… am stat pe spate, pe podeaua studioului, ca să îmi fac vocea să nu mai sune atât de puternic.

Atunci când am descoperit însă divele Blues-ului a fost momentul în care am ştiut că, astfel, pot să-mi folosesc pe deplin vocea… a fost ca şi cum cineva mi-ar fi dat o cheie cu care am putut să deschid o uşă până atunci ferecată. Eram precum un cal de curse scăpat din frâu, am putut în sfârşit să fiu eu însămi.

Cum ai ajuns să te impui, totuşi, în circuitul cluburilor newyorkeze, fiindcă nu-mi imaginez că era o extraordinară cerere de interprete de Blues-Rock?

Pe atunci erau mult mai multe cluburi în care se cânta Blues-Rock decât acum, chiar dacă nu asta era neapărat specialitatea lor.

Uite, de exemplu, am avut contract pe o lungă perioadă la CBGB şi asta în ciuda faptului că acela era mai degrabă club de Punk-Rock, dar lui Hilly Kristal, proprietarul clubului, i-a plăcut foarte mult vocea mea şi stilul meu de muzică.

Pe vremea aceea cântecele mele erau o combinaţie de Blues, Rock şi Soul, iar Hilly a fost încântat de muzica pe care o făceam. Dar sunt foarte mulţi ani de-atunci şi, între timp, CBGB s-a închis [legendarul club din New York, în care au concertat muzicieni precum Patti Smith, Blondie, Ramones sau Talking Heads, a functionat între 1973 şi 2006 – n.r.].

Dincolo însă de asta, am cântat la Don Hill’s [clubul de R’n’R deschis în 1993 şi devenit în scurt timp una dintre cele mai fancy locante din N.Y., până la închiderea sa în 2011, după moartea fondatorului, Don Hill – n.r.], la toate cluburile de pe Bleecker Street, de la The Bitter End până la Terra Blues… acolo, într-adevăr, cântam mai mult Blues, pe când la CBGB mai mult Rock’n’Roll. Au fost vremuri grozave.

SARI SCHORR

Faptul că îţi lipsea încă acea încredere în tine însăţi te-a determinat să te mulţumeşti o perioadă cu postura de vocalistă de acompaniament pentru alţi muzicieni?

Perioada de backing vocals a fost foarte confortabilă pentru mine… mi-a fost realmente foarte uşor. Partea mai puţin plăcută fusese aceea că am încheiat în acei ani contracte cu mai multe de case de discuri în urma cărora… n-am scos nici măcar un album!

Auzisem eu o groază de poveşti de la prieteni de-ai mei care semnaseră cu case de discuri şi nu avuseseră deloc albume lansate, dar până atunci nu pricepusem foarte bine cum vine asta. Adică… de ce ar semna cineva cu tine ca să nu producă nimic, niciodată?

Ei bine, n-am înţeles până când nu mi s-a întâmplat chiar mie şi încă de trei ori!

Prima dată în Franţa, cu Mercury Records, care e parte din Universal Music. Colaboram cu un producător parizian, care mi-a trimis demo-ul la Mercury pentru că el lucra deja, de ceva vreme, un alt proiect pentru acest label.

Am semnat cu ei, iar după două săptămâni… Universal a închis Mercury Records. Ghinion. Asta după ce, timp de două săptămâni, eu mă simţisem cea mai norocoasă cântăreaţă din lume! Am mai semnat apoi cu cineva, cu o casă de discuri care şi-a pierdut sursele de finanţare când eu mă aflam cu lucrul pe la jumătatea albumului. Investitorul din L.A. a decis brusc să nu mai bage bani şi totul s-a încheiat peste noapte.

A treia oară a fost şi mai şi. Era o mică firmă de înregistrări şi producţie muzicală din Detroit… am călătorit până acolo să ne întâlnim cu oamenii din staff şi, când am ajuns, am găsit birourile goale. Nu mai era nimic altceva sau altcineva în afară de patronul micii case de discuri, care mi-a făcut cadou un ceas cu logo-ul lor… asta a fost tot ce-am căpătat de pe urma acelui contract.

SARI SCHORR

Sunt de acord că genul acesta de experienţă, mai ales atunci când se repetă exasperant, nu e de natură să-ţi sporească încrederea, nici în tine, nici în ceilalţi…

A fost o perioadă zbuciumată, aproape jenantă din această perspectivă, întrucât părea că, de fiecare dată când se aşezau lucrurile şi mi se arăta că aş avea finalmente noroc, ceva mergea prost, inevitabil.

Membrii familiei mele mă susţineau moral, dar începuseră şi ei să mă întrebe îngrijoraţi dacă viaţa asta este chiar ceea ce îmi doresc, cu toate dezamăgirile care păreau că nu se mai termină.

Partea mai puţin grozavă a fost în esenţă aceea că, atunci când m-am decis că vreau să fac muzică, nu am luat în considerare niciun plan de rezervă, pentru că am ştiut că o să-mi fie greu, iar dacă am un plan B voi fi tentată să apuc pe drumul acela mai simplu.

Or eu am vrut să fiu sigură că, oricât mi-ar fi de dificil, nu voi avea cum să mă reorientez… am fost foarte încăpăţânată din punctul ăsta de vedere. Aşa că, atunci când am început să cânt pentru Poppa Chubby şi pentru Joe Louis Walker mi s-a părut ceva nemaipomenit, fantastic, pentru că nu mai era nevoie să vânez un contract cu o casă de discuri ori să caut să am manager sau agent… aveau ei deja toate astea.

Eu trebuia doar să cobor în holul hotelului la timp ca să mă sui în autocar şi să continuăm turneul. Şi, în felul acesta, am avut timpul necesar ca să îmi compun propriile cântece.

SARI SCHORR
Foto: Laurence Harvey

E interesant că l-ai menţionat pe Poppa Chubby, fiindcă e un soi de aniversare. Se împlinesc 10 ani de când ai apărut pe albumul său, Universal Breakdown Blues

Da, aşa e, toate cele de care-ţi spun s-au întâmplat în anii 2000… sunt peste 10 ani de-atunci. Cât priveşte albumul, ţin minte că înregistram în studioul lui şi, la un moment dat, mi-a pregătit o lasagna grozavă.

Ştiai că e un bucătar foarte bun?

Cu muzica, problema cu Poppa Chubby a fost că nu puteam cânta o piesă de două ori, o interpretam o dată şi gata, trebuia să trec la următoarea. Eu îl rugam să mă mai lase să încerc o dată, să mai fac o versiune, dar el n-a fost niciodată de acord.

Şi mai ţin minte de-atunci şi că el şi-a cumpărat un pitbull din cauza mea, căci eu aveam trei pitbulli în momentul acela, de care el s-a ataşat foarte mult, aşa că şi-a luat şi el o nebunie de căţel…

Din anii de backing vocals pentru Poppa Chubby şi Joe Louis Walker ai rămas cu ceva învăţăminte care sunt valabile şi în ziua de azi?

Sigur că da. Cea mai importantă lecţie am învăţat-o însă de la Walter Trout.

Cântam cu el pe vremea când nu se simţea prea bine [în 2013, Walter Trout a fost diagnosticat cu ciroză şi abia după lenta recuperare în urma transplantului de ficat şi-a reluat turneele, începând din 2015 – n.r.]. În backstage era vizibil pentru oricine că îi era foarte rău, dar în clipa în care urca pe scenă se transforma radical, totul era perfect.

N-a spus şi n-a dat niciodată impresia publicului că se simte rău şi că poate nu va suna absolut exemplar într-o seară sau alta, dar, în fiecare spectacol, se oferea 100% celor din faţa lui! Diferenţa între artişti ca Walter Trout şi alţi muzicieni o reprezintă consecvenţa.

Walter dă totul din el în fiecare seară, la acelaşi nivel, indiferent cum se simte, indiferent de ce se întâmplă în viaţa lui personală, dacă a apucat să se odihnească sau nu, şi-aşa mai departe. A fost o mare inspiraţie pentru mine.

Eu n-o să spun niciodată publicului meu că sunt obosită, că n-am dormit destul sau că am petrecut 23 de ore pe drum ca să ajung la întâlnirea cu acesta. Niciodată!

Revin la colaborarea cu Mike Vernon. Ca să faci un profesionist hârşâit să renunţe la viaţa tihnită de pensionar pentru stresul din studio, înseamnă că, la un moment dat, l-ai impresionat prin ceva în mod deosebit. Poti să-mi detaliezi un pic circumstanţele în care aţi făcut cunoştinţă?

Fără îndoială, am avut mare noroc când l-am cunoscut pe Mike, pe care l-am întâlnit la un eveniment, în 2015. Mă aflam la Memphis pentru International Blues Challenge, din dorinţa mea şi nu a managerului pe care îl aveam atunci, de care nu pot spune că îşi făcea treaba după cum aş fi sperat.

Când i-am spus că vreau să particip la evenimentul acesta, care e un concurs între cele mai bune trupe de Blues din fiecare ţară, el mi-a zis că n-am ce să caut acolo, că sunt încă o nimeni şi până o să ajung eu cineva tot o nimeni o să rămân, pe scurt, că n-am ce căuta în mediul competiţiei de la Memphis.

I-am dat dreptate pe moment, pentru că nu aveam încă destulă încredere în mine, dar, a doua zi, m-am deşteptat şi mi-am dat seama că ceea ce-mi doresc eu nu e neapărat să fiu cineva, să fiu faimoasă, ci să am sentimentul apartenenţei la o comunitate, aşa că i-am spus managerului meu că, totuşi, m-am hotărât să merg.

El a încercat să mă descurajeze că n-o să găsesc cazare, că toate hotelurile sunt rezervate cu un an înainte de competiţie şi o să dorm pe străzi, dar nu m-am lasat, m-am dus şi chiar am găsit repede o cameră, printr-un noroc chior, fiindcă anulase cineva o rezervare.

La Memphis, un amic de-al meu mi-a povestit de o masă festivă, menită să omagieze oamenii din spatele scenei, în timpul căreia se dau premii pentru ‘Producătorul Anului’, ‘Casa de discuri a Anului’, ‘Agentul Anului’, ‘Festivalul Anului’ şi tot aşa. Prietenul ăsta mi-a zis că ar fi poate o idee bună să merg, iar eu i-am dat dreptate, doar că biletul de acces era foarte scump, însemna banii mei de mâncare pe trei zile.

Cu toate astea am decis să mă duc, pentru că, la prânzul acela, fiecare din cei care primiseră un premiu ar fi putut, cel puţin teoretic, să mă ajute enorm în carieră… toţi cu excepţia lui Mike, pentru că, la înmânarea premiului, Mike s-a ridicat, a mulţumit şi a amintit tuturor că el nu mai activează în industrie. Se retrăsese complet din activitate şi locuia în Spania.

Mi-a fost limpede în acel moment că nu poate fi cea mai potrivită persoană să mă ajute efectiv, însă, pe de altă parte, era singurul om pe care îmi doream cu adevărat să îl cunosc şi mi-am zis că, decât să fac turul încăperii şi să mă prezint fiecăruia în parte, mai bine aleg o singură persoană şi aia e, vedem ce va fi.

L-am ales pe Mike, eu spunându-mi în gând în clipa aia: ‘Uite, de-asta n-o să am eu niciodată succes, pentru că aleg greşit de fiecare dată.’. Când am ajuns lângă el, Mike era înconjurat de mulţi oameni, dar se vedea că şi el ar vrea să vorbească cu mine şi atunci i-am zis foarte repede: ‘Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, pentru ce ai lăsat în urma ta, pentru bucuria pe care ai adus-o în viaţa mea. Mulţumesc.’. Atât. M-am întors şi am plecat de-acolo… şi asta a fost.

Întâmplarea face că, în seara aceeaşi zile, fusesem rugată să cânt la Daisy Theater, o sală foarte mare, iar Mike Vernon a aflat de spectacol şi a venit să-l vadă. A fost o seară cu noroc pentru mine, fiindcă toate s-au aliniat – cântecul perfect, trupa perfectă, toate celelalte perfecte – şi, a doua zi, lumea a vorbit frumos despre asta.

SARI SCHORR
Foto: Frank Nielsen

Drept urmare, Mike s-a dat peste cap să mă găsească şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: ‘Toţi vorbesc despre tine, de ce nu mi-ai spus din prima că eşti cântăreaţă?’. I-am replicat atunci: ‘Pentru că evenimentul nu era despre mine, ci despre tine.’.

Faptul că nu m-am lăudat, că nu am vorbit despre mine, l-a făcut, probabil, curios. M-a întrebat dacă am producător, i-am spus că nu – renunţasem deja la idee pe atunci – şi atunci mi-a cerut să-i trimit cele mai bune cântece ale mele. A fost o decizie foarte grea, îţi dai seama, pe care să le aleg pentru a i le trimite.

După ce Mike le-a ascultat, au început să se întâmple lucrurile. M-a invitat în Spania să lucrăm împreună, am cântat cu trupa pe care tocmai o asamblase, ce mai, practic mi-a schimbat existenţa.

Privind în urmă, mi-am dat seama că absolut toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat în viaţă au venit de la sine, nu le-am provocat eu în mod conştient şi, drept urmare, uneori cred că e o idee foarte bună să stai de-o parte şi să laşi lucrurile să se petreacă.

Cu toate că rolul lui Mike în evoluţia carierei tale este incontestabil, nu pot uita că, totuşi, cu un an înainte ca albumul pe care ţi l-a produs, A Force of Nature, să fie lansat, tu fuseseşi deja primită în New York Blues Hall of Fame, ceea ce nu e deloc puţin lucru…

Recunoaşterea din partea colegilor de breaslă care m-au nominalizat pentru New York Blues Hall of Fame a fost grozavă, pentru că a venit nu în urma popularităţii unor albume de studio pe care le-aş fi scos, ci în urma show-urilor live pe care le-am făcut.

Eu nu refuz niciun show live, oricât de mic sau de mare ar fi, iar asta a adus după sine recunoaşterea efortului depus. Faptul că am susţinut atât de multe show-uri şi concerte a însemnat şi că m-am intersectat profesional cu foarte mulţi oameni, iar pura întâmplare a făcut să lucrez cu numeroşi artişti care sunt în board-ul Blues Hall of Fame.

Michael Packer, care s-a şi prăpădit între timp [respectatul cantautor a decedat de cancer în 2017 – n.r.], era preşedintele board-ului şi am cântat de foarte multe ori împreună cu el în tot felul de baruri şi cluburi, mai mici sau mai mari, întotdeauna cu o deosebită plăcere… între noi a existat mereu o colaborare foarte bună.

Altfel însă, primirea mea în Hall of Fame a venit atunci pentru mine ca o mare surpriză.

Ai spus la un moment dat că niciodată piesele tale cântate live nu sună la fel ca în concertele precedente, că acestea dobândesc nuanţe noi, evoluează, aşa cum şi tu, dar şi publicul, evoluaţi cu trecerea timpului. În ce raport eşti cu timpul, ţi-e prieten sau duşman?

Este o întrebare foarte bună, pentru că eu întotdeauna am simţit că n-am destul timp… duc mereu o luptă cu timpul. Nu cred că am găsit până acum o modalitate de a face timpul să îmi fie prieten şi dacă m-ar întreba cineva dacă mi-aş dori mai mulţi bani sau mai mult timp, fără ezitare aş alege timpul.

Daţi-mi mai mult timp!

Uite, tocmai mi-am mai cumpărat o chitară, am acum în jurul meu cinci chitări, dar tot n-am timp suficient să exersez, să mă perfecţionez pe cât mi-aş dori. Evident, folosesc chitara când compun, dar aspiraţia e să cânt mai bine la chitară, dar şi la pian… îmi doresc în permanenţă să fiu o artistă mai bună. Şi pentru asta e nevoie de timp, iar viaţa e atât de scurtă.

Când faci ceva ce-ţi place cu adevărat, timpul zboară.

SARI SCHORR
Foto: Robert Sutton

Să închidem cercul referindu-ne la cei pe care te bazezi pe scenă, deci vorbeşte-mi de muzicienii alături de care vei concerta în august la Open Air Blues in the garden de la Dărmăneşti.

Am marele noroc să am o trupă care îmi împărtăşeşte viziunea muzicală. Simţim muzica în acelaşi fel. Nu există nicio primadonă în grupul meu, toată lumea munceşte cu entuziasm şi recunoştinţă, practic suntem ca o familie. Ne înţelegem foarte bine şi atunci ne simţim în largul nostru pe scenă, iar în felul ăsta dăm tot ce-i mai bun din noi, pentru că nu ne e teamă de nimic.

Ştim cu toţii că, dacă eu voi vrea să duc o melodie într-o direcţie neaşteptată la un moment dat, toţi vor putea să mă urmeze. Dacă vreunul din noi are nevoie de ajutor în timpul vreunui spectacol, suntem acolo, îl ajutăm.

Am lucrat şi cu muzicieni – pe care nu-i numesc, ca să fiu politicoasă – care îşi cunosc foarte bine instrumentul şi sunt performeri excelenţi, dar nu dau impresia că ar cânta într-o trupă, nu interpretează piesele ca parte a unui ansamblu, ei îşi văd doar de chitara sau de tobele lor, fără să se integreze în formaţie.

Muzicienii cu care cânt eu lucrează împreună, interacţionează, iar asta ne duce la un nivel mult mai înalt de performanţă.

Acum îl am pe Ash Wilson la chitară, iar fratele lui, Phil Wilson, e la baterie, Roger Inniss cântă la bass, iar Adrian Gautrey la clape. Toţi patru vin din UK, acolo unde eu am lucrat foarte mulţi ani. Ei formează trupa alături de care eu cânt peste tot în lume.

Interviu de IOAN BIG

Surse foto: Sari Schorr FB / SariSchorr.com

Sari schorr

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută