„Blackberry” sau de cât de sus poți să cazi
Dacă ar veni la mine cei de la Letterboxd și m-ar întreba care sunt cele patru filme care îmi plac mie cel mai mult, mi-ar fi foarte simplu să răspund.
În capul listei ar fi The Social Network (2010, r. David Fincher). E ceva aproape shakespearian să vezi cum se creează un imperiu de la 0, fie el și într-o eră digitală, cum trădările sunt cu atât mai mari și prieteniile, de fapt, aproape că nu există. Încă de când l-am văzut, am tot căutat filme similare, care abordează mai mult sau mai puțin aceleași teme.
Și acum câteva seri, încercându-mi norocul pe mult prea îmbâcsitul Netflix, am dat de Blackberry (2023).
După cum îi spune și numele, filmul spune povestea nașterii și a inevitabilei morți a unuia dintre cele mai mari brand-uri de telefoane din lume: Blackberry și a oamenilor din spatele lui.
Undeva la finalul anilor ’90, Mike Lazaridis (interpretat de Jay Baruchel) și Doug Fregin (jucat de regizorul Matt Johnson), doi ingineri pasionați, vin cu o idee revoluționară: un aparat care să combine telefonia, email-ul și mesajele instantanee într-un singur dispozitiv portabil.
Ideea lor atrage atenția lui Jim Balsillie (Glenn Howerton), un om de afaceri agresiv și ambițios, care transformă start-up-ul stângaci într-o companie evaluată la miliarde de dolari. Totul se schimbă însă în momentul în care Apple face marele anunț: lansarea primului model de iPhone, ce avea să marcheze moartea lentă, dar sigură a Blackberry-ului.
Deși, pe alocuri, pelicula reușește tangențial să surprindă niște momente cheie la un nivel relativ similar cu filmul cu care inevitabil l-am comparat, din păcate, nu are grandoarea și nici miza atât de bine scoase în evidență. Acolo unde The Social Network sapă mai adânc în relațiile inter-umane ale co-fondatorilor business-ului, Blackberry doar bifează sau nici măcar nu are curajul de a propune ceva mai mult decât un nivel de suprafață.
Ce mi-a plăcut a fost stilistica în care regizorul a ales să abordeze filmul, fiind undeva la granția dintre ficțiune și documentar, camera de mână și iluminarea naturală oferă un aer autentic și imediat. Îi lipsește însă tușa aceea adusă de scenariul briliant al lui Aaron Sorkin și adesea fix când ai crede că se ajunge la ceva mai puternic, se trece la o nouă secvență.
E cumva nedrept să judec filmul prin comparație cu etalonul The Social Network, având în vedere că acesta din urmă e considerat unul dintre cele mai bune filme ale ultimilor 20 de ani, dar totuși mi-e imposibil să nu o fac.
Per total, filmul e unul bun, stă în picioare și de sine stătător l-aș numi chiar un succes. Prin comparație, însă, pare mai mult o joacă. Una bună, dar ceva mai ușoară, fără vreun pic de Shakespeare.
Text de ȘTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
