LARS KUTSCHKE – portretul unui chitarist împlinit creativ
Revenirea chitaristului german Lars Kutschke pe scena Braşov Jazz & Blues Festival (14-17 august 2025) este una cu o semnificaţie aparte, întrucât marchează şi lansarea noului său disc, Braşov Tales, o filă de jurnal muzical ce reflectă deopotrivă ataşamentul pentru un oraş al cărui comunitate de melomani l-a adoptat cu multă căldură şi ampla experienţă acumulată de-a lungul anilor în multiplele sale incursiuni de explorare în Jazz, Blues, Gospel şi Soul.
Dincolo de faptul că i-a co-produs şi compus lui Sharrie Williams trei albume, toate nominalizate la Blues Music Awards, sau că a cântat în deschidere la Buddy Guy chiar în clubul acestuia, Legends, LARS KUTSCHKE, format în tinereţe ca instrumentist de Jazz la Dresda, Rotterdam şi New York, nu poate fi etichetat simplist ca muzician de Blues, cu toate că acesta îi e cel mai aproape de suflet.
Este suficient să amintim că, în 2005, când devenea director muzical a trupei lui Sharrie, cu care a cântat Gospel-Blues în peste 40 de ţări, Lars Kutschke îşi lansa, împreună cu Alberto Marsico şi Gio Rossi, primul albumul de Jazz sub titulatura Soundsville şi că, în următoarele două decenii, a fost implicat inclusiv în proiecte de muzică simfonică, teatru şi film, Pop sau… Rock, întrucât, din 2019, este membru în legendara trupă est-germană de Blues-Rock Keimzeit.
Drept urmare, i-am propus lui Lars să prefaţăm prin cuvinte şi nu prin note “poveştile din Braşov” pe care ni le va cânta în festival.
Lars, ai baleiat cu succes în carieră diverse stiluri muzicale într-o mare varietate de proiecte, de la A la Z, literalmente, de la Alphaville la Zagreb Philharmonic Orchestra, dar Blues-ul pare să rămână eterna ta pasiune. Cum se explică această fidelitate a ta față de Blues?
În primul rând, nu a fost nepărat dorinţa mea să cânt în toate aceste stiluri, iar asta s-a întâmplat pentru că trebuie să-mi câștig existența. Datorită faptului că știam să citesc partituri și m-am format într-un mediu apropiat muzicienilor de factură clasică, am primit de-a lungul anilor propuneri foarte diverse şi la o parte dintre ele am răspuns afirmativ, însa adevărul este că regret uneori că nu sunt ca prietenul meu Kirk [chitaristul american Kirk Fletcher – n.r.] sau alți muzicieni de Blues care și-au urmat doar visul.
Pe de altă parte, asta mi-a oferit posibilitatea să explorez o arie mai întinsă, doar că mai puțin în profunzime, poate, şi regret asta deseori, pe mine atrăgându-mă dintotdeauna la Blues faptul că-l găsesc în fiecare gen de muzică care îmi place. Este prezent în Jazz, este prezent chiar și în Hip-hop şi chiar dacă asculți Madonna, cea mai “albă” dintre toate artistele, vei găsi acolo puțin Blues. Acest element comun m-a fascinat întotdeauna şi prima dată nici măcar nu puteam să-i dau un nume, adică nu puteam să spun că e vorba de Blues.
De exemplu, eu am fost fan Prince în copilărie și tocmai asta a fost prima mea revelaţie, că muzica lui era plină de Blues, dar eu nici măcar nu știam ce înseamnă asta până când nu am aflat de unde provine. De asta, pentru mine, Blues-ul rămâne cel mai important element şi pot să mă bucur la maxim de un solo al lui B.B. King chiar dacă îmi plac Sibelius sau John Coltrane.
Pur și simplu, Blues-ul îmi “vorbește” într-un mod personal şi, ca atare, nu putem vorbi de o alegere conştientă în acest caz, din moment ce trezeşte în mine emoţie de fiecare dată, oriunde l-aş regăsi.
Cu vreo 10 ani în urmă, nu erai foarte optimist în privinţa Blues-ului, despre care spuneai că a ajuns dominat de “minţi conservatoare” şi că şi-a pierdut din prospeţime ca formă de expresie artistică. Care este percepția ta actuală asupra stării acestuia?
Este o întrebare foarte bună. Poate că afirmația mea era justificată la acea vreme, dar acum trebuie să recunosc că lucrurile s-au schimbat. Există o nouă generație care ține Blues-ul în viață, sunt niște artiști tineri minunați care fac lucrurile să se întâmple şi aduc un suflu nou în acest gen muzical în clipa de față, iar eu nu pot decât să sper că vor fi ascultați.
Spun asta pentru că ceea ce îmi place la locurile din Europa de Est în care se cântă Blues, cum este Braşovul în România, este că publicul pare a fi ca o familie, adică toată lumea, inclusiv copiii şi tinerii, manifestă o mare deschidere, pe când atunci când, de exemplu, cânt cu Sharrie Williams în Anglia sau în SUA publicul este format în principal din persoane în vârstă, ceea ce mă îngrijorează… deci problema asta e sesizabilă tot mai puternic cu cât mergi mai spre vest şi ea se manifestă în egală măsură şi în muzica clasică.
De aceea, eu cred că sarcina artiștilor de Blues mult mai tineri decât mine este să mențină relevanța acestui gen muzical, pe care să-l facă să aparţină secolului XXI.
Dincolo de asta, când am spus atunci acele lucruri, mă refeream inclusiv la Blues Music Awards, la Blues Music Association din America şi la muzicienii pe care aceasta îi propune pentru premiile anuale, şi, din fericire, cred că şi în privinţa asta vântul şi-a schimbat puțin direcția, astfel încât acum sunt recunoscuţi şi artiștii tineri.
Încep să fie respectaţi cei care propun un Blues mai eclectic şi cred că asta se întâmplă fiindcă breasla își dă seama că trebuie ca genul să-şi păstreze publicul, iar atunci trebuie neapărat să fie încurajate abordări proaspete.
Adică nu poți să interpretezi piesele lui Etta James mai bine decât ea însăşi sau nu poți să cânţi ca Buddy Guy mai convingător decât o face chiar el, deci este nevoie ca peisajul să fie îmbogăţit cu lucruri noi, dar care să rămână fidele rădăcinilor muzicii afro-americane. E important să existe o mișcare în sensul ăsta şi mă bucur să văd că sunt semne că aceasta există.
Ai început prin a studia chitara în Jazz la Liceul de muzică Carl Maria von Weber din Dresda şi apoi la Conservatorul din Rotterdam, după care primele tale concerte ca profesionist au fost într-o trupă de Jazz care concerta o dată pe săptămână într-un club. În ce circumstanțe ai făcut trecerea la Blues?
Biletul de călătorie către Blues mi-a fost oferit chiar de muzica Jazz, atunci când am descoperit muzicieni – chitariști precum Herb Ellis sau Grant Green, dar și mulți saxofoniști din vechea școală – care, dincolo de acordurile de Jazz, cântau Blues de fapt, iar asta m-a dat gata… mai ales Hard bop-ul, care era cel mai bluesy gen dintre toate cele pe care le baleiasem în zona Jazz-ului. Acolo am descoperit aceste sunete şi am reușit, atunci când trupa mea de Jazz cânta anumite piese, să strecor uşor-uşor câte puțin Blues.
Treptat, dragostea asta a mea a crescut tot mai mult, iar un moment-cheie pentru mine l-a reprezentat întâlnirea din 2000 cu organistul Alberto Marsico, care m-a învățat multe despre oamenii din Jazz care au adus mai mult Blues în acest spaţiu muzical.
Așa s-a produs această trecere în cazul meu şi, la mai puțin de un an după ce l-am cunoscut pe Alberto, m-am mutat în Statele Unite, în Saginaw, Michigan, orașul natal al lui Sharrie Williams, iar acolo am intrat cu adevărat în contact cu muzica americană tradițională.
Spun ‘cu adevărat’ fiindcă acolo eram complet rupt de orice influenţă universitară, de orice punct de vedere academic, deci procesul de asimilare a fost complet diferit. Acolo, oamenii învață de la muzicienii mai în vârstă chiar pe scenă, fie că asta se întâmplă în biserică sau în cluburi.
Eu am fost cooptat în formaţia lui Sharrie și am învățat enorm atunci despre muzica Gospel și Blues-ul tradițional… era o trupă uimitoare și mi-a fost greu să rezist la început, pentru că, realmente, primeam câte o lecţie la fiecare cântare, de stăteam după aia și mă gândeam:
‘De ce am eșuat aseară? Ce trebuie să învăț? Unde trebuie să caut pentru a încerca să încorporez asta în propriul meu stil de interpretare, în instrumentarul meu?’.
Toți anii petrecuți la universitate au fost minunați, pentru că mi-am dezvoltat abilitățile de instrumentist și am învățat să citesc muzica, dar acea prima perioadă din viața mea cu trupa lui Sharrie s-a dovedit a fi mai importantă, fiindcă m-a dus în profunzime… a fost o experiență de viață, nu doar o experiență școlară, care a avut mai mult sens tocmai, poate, pentru că am trăit-o la propriu, a fost mai reală.
În timpul șederii tale în America, ai luat însă și lecții de Jazz la New York cu maeștri precum Oz Noy, Wayne Krantz sau Adam Rogers. Din acele experiențe ai păstrat ceva?
Absolut! De exemplu, nu pot să-i mulțumesc îndeajuns lui Adam Rogers pentru lecțiile sale, pentru că de la el am învățat cel mai mult. În ceea ce privește abilitățile mele la chitară, încă folosesc lucruri pe care le-am deprins de la Adam Rogers, tehnici simple sau sfaturi pe care mi le-a dat pentru a-mi îmbunătăți modul de a cânta.
De asemenea, îi sunt recunoscător lui Hiram Bullock [celebrul chitarist de Jazz fusion, care a colaborat cu muzicieni precum Miles Davis, Marcus Miller, David Sanborn sau Billy Cobham, dar si cu Sting, Paul Simon şi Billy Joel – n.r.], pe care îl ador ca muzician, pentru că, deşi nu am ajuns să iau lecții de la el, am făcut cunoştinţă și am avut ocazia rară de a sta de vorbă, iar ceea ce mi-a spus despre viața sa și despre abordarea lui față de muzică va rămâne întotdeauna în memoria mea.
Bineînțeles, avem YouTube și Internet, unde pot fi găsite tot felul de interviuri cu aceşti oameni deosebiţi, ceea ce este un noroc pentru noi toți, dar m-a impresionat mult mai mult să-i cunosc şi să-i ascult pe viu pe acești oameni și să am şansa de a discuta cu ei.
Am adus în discuție atât Blues-ul, cât şi Jazz-ul, pentru că 2025 este un an aniversar pentru tine din ambele perspective. Cu 20 de ani în urmă, pe de o parte, ca bluesman, ai devenit director muzical al Sharrie Williams Band şi, pe de altă parte, ai lansat primul tău album de Jazz cu proiectul Soundsville, alături de Alberto Marsico. Cum se explică această dualitate?
În primul rând prin faptul nu sunt capabil să mă limitez la a face un singur lucru. Fiecare zi trebuie să-mi ofere ceva nou şi, dacă vorbim de acea perioadă, atunci am fost implicat inclusiv în proiecte de factură clasică, adică totul a venit în același timp.
În ceea ce priveşte albumul Soundsville, n-am putut trece pe lângă o asemenea oportunitate, întrucât Alberto este unul dintre cei mai importanți profesori pe care i-am avut vreodată. Cu el, într-un mod foarte neacademic, vorbeam de obicei mai mult despre mâncare decât despre muzică, dar, cu toate astea, am învățat extraordinar de multe doar ascultându-l. Este uimitor!
Cred că Sharrie și Alberto sunt cei doi oameni cărora trebuie să le mulțumesc cel mai mult pentru modul în care am evoluat în carieră, fiindcă amândoi m-au facut să încerc mereu să mă autodepăşesc, nu m-au lăsat să renunț și datorită lor am învățat să dau tot ce am în mine.
Cred sincer că, dacă nu i-aș fi întâlnit, aș fi rămas doar un muzician bun la nivel local şi, drept urmare, le sunt ambilor recunoscător pentru ce mi s-a întâmplat apoi pe drumul meu în muzică. De aceea, atunci când a apărut ocazia de a face albumul Soundsville, am profitat de ea fără nicio ezitare.
De-a lungul timpului, ai evoluat constant, inclusiv prin prisma compoziţiilor muzicale. Pe LP-ul Hard Drivin’ Woman din 2004 al lui Sharrie ai compus doar trei piese, apoi, pe cel din 2017, I’m Here to Stay, muzica de pe jumătate din album a fost scrisă de tine, după care ai compus aproape toate piesele și ai fost și co-producător pentru Out of the Dark, din 2011. De fapt, în ce circumstanțe ai început să crezi în talentul tău de a compune? Pentru că te-ai fi putut mulțumi să rămâi un interpret excelent, fără să aspiri la a deveni și compozitor…
Adevărat, însă motivul e unul foarte simplu: Sharrie avea nevoie de cântece, iar eu eram disponibil la momentul respectiv. Majoritatea pieselor sunt scrise într-un interval de aproximativ patru ani, când locuiam în Michigan, şi au fost destinate, după cum spuneai, albumului Out of the Dark.
Pentru cel de dinainte, I’m Here to Stay, am lucrat împreună cu basistul ei, acasă la Sharrie, iar o parte le-am compus în baza liniilor melodice pe care mi le-a dat ea. Mai concret, obișnuia să fredoneze ce îi trecea prin minte într-un moment sau altul şi să se înregistreze pe telefon, apoi îmi trimitea acele embrioane de melodii şi eu mă gândeam la câteva lucruri care să dea cântecelor greutate şi consistență.
Unele piese au fost astfel compuse pe parcursul turneelor, în camerele de hotel, când ea îmi spunea: ‘Am o idee!’, după care ne așezam și o dezvoltam într-o piesă. În felul acesta, s-au adunat din ce în ce mai multe şi, de aceea, majoritatea pieselor de pe noile discuri au o contribuție din partea mea.
Consecința acestei colaborări a fost că încrederea în mine însumi ca performer a crescut considerabil atunci când am interpretat acele piese, pentru că, la început, nu credeam că o să mă descurc atât de bine, deoarece trupa ei avea deja un material muzical excelent.
M-am gândit atunci că, din moment ce cânt în multe stiluri și sunt genul de persoană care ascultă ce fac ceilalți și pot să mă inspir de la ei, aș putea să creez la rândul meu ceva nou… astfel mi-a crescut încrederea și în capacitatea mea a-mi compune propriul material. Asta avea să se întâmple puțin mai târziu, întrucât este cu totul altceva decât în cazul lui Sharrie – unde am melodia și trebuie doar să adaug de la mine aranjamentele și refrenele -, adică muzica ta, compoziția în sine, se naşte în interiorul tău.
Cunosc destui muzicieni foarte buni care nu compun niciodată sau o fac foarte rar. Chiar și eu mă număram printre aceștia la început de drum, dar, pe de altă parte, la 16 ani, aveam un casetofon vechi pe care deja înregistram idei de piese, deci mie asta mi-a plăcut întotdeauna.
Nevoia de a crea a fost mereu în mine și, ca muzician, există două moduri de a o face. Poți crea chiar acolo, pe scenă, să improvizezi, ceea ce este minunat, precum pictura live, să spun așa, și apoi există celălalt mod, de a crea ceva care durează, o piesă muzicală, care este ca un film care rămâne, iar oamenii pot să o asculte sau să îl vadă oricând după aceea… iar unora poate le place.
Dintotdeauna mi-am dorit să fac o muzică care să fie ascultată, indiferent de trecerea timpului sau că ajunge numai la 20 de oameni ori, dimpotrivă, la 500 sau 1000.
Discografic, primul tău album solo, Right Here / Right Now, a apărut în 2012 și, de atunci, parcursul tău a fost jalonat constant de înregistrări de studio. Acum, în 2025, lansezi un nou disc, Brașov Tales. De ce ai simțit nevoia să pui pe muzică povești personale din acest oraș?
În primul rând, trebuie să punctez faptul că ideea mea inițială nu a fost aceea de a scoate un produs muzical care să reflecte orașul Brașov, dar gândindu-mă să dau un nume cuprinzător albumului, mi-am dat seama că trei dintre melodii au fost compuse cât timp mi-am petrecut eu acolo și că unele pasaje din acestea fac referire la oraș. Atunci mi-am dat seama că, până la urmă, ar putea fi ceva care să reprezinte destul de bine șederile mele în Brașov și să aibă o legătură reală cu această așezare.
Pe scurt, dacă ar fi să caut un fir comun în toate melodiile, aș spune că acesta era cel mai evident lucru, eu căutând un nume, o temă pentru discul meu. Singurul lucru care nu mi-a plăcut la ideea titlului – și încă nu sunt foarte împăcat cu mine însumi datorită acestui fapt – este că fusese programată deja în Dresda înregistrarea în studio cu Chris Coleman [baterist american ce a concertat şi înregistrat cu artişti precum Prince, Chaka Khan sau Beck – n.r.] și cu pianistul meu, Till Sahm, pe când poveștile reale ale Brașovului ar fi trebuit să-i aibă ca protagoniști pe Attila Herr și Heiko Jung [basistul și toboșarul care, împreună cu Till Sahm, completează LK Band – n.r.], pentru că băieții au avut un rol important în ele.
Din păcate, nu s-a mai putut face nimic, pentru că sesiunea de înregistrări cu Chris fusese rezervată cu un an înainte, iar ideea cu numele mi-a venit abia după aceea. Le-am cerut scuze lui Heiko și Attila, iar ei sunt perfect în regulă cu asta, desigur, dar oamenii s-ar putea întreba: ‘
Bine, ai făcut un album cu Brașovul în titlu, dar de ce nu-l cânți cu trupa cu care participi la festivalul de-acolo în fiecare an?’.
Ei bine, acesta e răspunsul, că numele mi-a venit în minte după ce am înregistrat muzica.
Numele discului, Brașov Tales, e însă un motiv excelent pentru a vorbi despre povestea ta de dragoste cu acest oraș. Când a început, de fapt, aceasta?
Prima dată când am ajuns la Brașov a fost cu 11 ani în urmă, când eram în turneu cu Sharrie Willliams. Festivalul era, cred, la prima sau a doua sa ediție și avea loc într-un teatru, nu se întâmpla vara, în aer liber, ca acum.
M-am îndrăgostit atunci instantaneu de primirea călduroasă a oamenilor și în primul rând de echipa de organizatori, adică am fost în multe turnee, dar este foarte rar să te simți atât de binevenit, iar localnicii să facă tot posibilul să te simți confortabil. Sentimentul ăsta a rămas în mine chiar și după ce am plecat, pentru că a fost perfect atunci la Brașov, dar, sincer, nu mă așteptam să mă întorc… uite însă că festivalurile ne aduc uneori din nou împreună.
S-a întâmplat după patru sau cinci ani, fiindcă legătura între noi s-a menținut, cumva, și am cântat acolo de două ori cu Sharrie, iar mai târziu m-a abordat Mihaela [Mihaela Oană, producătoarea Brașov Jazz & Blues Festival – n.r.] cu întrebarea dacă aș avea și altceva de oferit muzical. Am profitat atunci de ocazie, desigur, și i-am spus că da, am un trio de Jazz cu orgă, Soundsville, și am cântat în acel an cu Alberto Marsico și Gio Rossi.
A fost atunci ca o mare întâlnire cu prietenii, pentru că prietenul meu Alex Schultz era acolo, precum și chitaristul Duke Robillard, iar acest fel de reuniune cu diverși prieteni muzicieni de prin toată lumea s-a mai întâmplat de atunci de multe ori. Era a treia oară când mergeam la Brașov, dar 2018 a fost anul în care am început să susțin jam session-urile cu Attila Herr și, din acel moment, am fost prezent în festival cu LK Band în mod regulat.
O realitate e însă aceea că nu toți muzicienii care au participat în mai mulţi ani la Brașov Jazz & Blues Festival au simțit nevoia să compună muzică despre raportul lor cu orașul….
Ai dreptate, bineînțeles, dar pentru noi, la întreaga trupă mă refer, acest mic sejur anual este unul dintre evenimentele pe care le așteptăm cu cea mai mare nerăbdare pe tot parcursul celorlalte luni ale anului, iar unul dintre motive e acela că nu ne vedem atât de des unii cu alții pe cât s-ar presupune.
Sigur, mergem în turnee cu Sharrie, dar, practic, nu avem niciodată o săptămână liberă doar pentru noi, iar trupa nu ar fi evoluat niciodată așa cum a facut-o fără aceste session-uri… am creat multe lucruri împreună cu Attila, Heiko și Till, care nu ar fi existat fără Brașov Jazz & Blues Festival.
Asta e partea de interpretare muzicală, dar mai e şi o alta, că acele zile sunt ca o pauză destinată creației care e binevenită pentru mine, adică programul este foarte greu, cântările sunt lungi, dar, totuși, există suficient timp să mă liniștesc și să mă gândesc la muzică nouă.
Acesta e motivul pentru care câteva melodii au fost compuse acolo.
Brașovul a devenit un spaţiu de deconectare anuală de la ritmul meu uzual de lucru, o componentă foarte importantă pentru manifestarea creativității mele, și, dacă aș avea timp, mi-ar plăcea să stau câte două săptămâni de fiecare dată, însă, din păcate, niciodată nu-l am.
Peste toate acestea, e vorba de oamenii pe care i-am cunoscut acolo, fiindcă, de la an la an, cercul meu de prieteni se mărește, iar orașul mi-e tot mai familiar. Și nu numai mie îmi place Brașovul, pentru că, iată, chiar ieri m-a sunat o prietenă, muziciană din Leipzig, care e în turneu în România cu un cor și a cântat la Biserica Neagră acum vreo două zile, cred, și mi-a spus: ‘Acum înțeleg despre ce vorbești. Vreau să mai revin și eu aici. Locul ăsta chiar are ceva special.’. Deci nu doar eu am îndrăgit Brașovul din prima.
Revenim la componenta de creaţie muzicală, în sensul că Brașov Tales are două puncte comune cu albumul tău de debut, adică ai înregistrat discurile cam cu aceiași muzicieni și într-un timp extrem de scurt, într-una și, respectiv trei zile. Cum abordezi un proiect personal, de la embrionul unei idei muzicale până la închegarea albumului, fiindcă presupun că procesul creativ e ceva mai îndelungat?
În primul rând, e vorba de finalizarea compozițiilor, fiindcă, sigur, poți aștepta până ai suficiente piese, numai că eu sunt foarte lent… așa cum a spus Frank Zappa odată, ‘Nu am nevoie de inspirație, am nevoie de termene limită’. Eu tind să-mi stabilesc singur un termen limită, așa că am procedat la fel ca în cazul primului album, știind când urma să ajungă Chris Coleman cu avionul, deci a existat o dată foarte clară pentru realizarea înregistrărilor și pentru asta aveam nevoie de melodii.
Pentru Braşov Tales mi-am stabilit intenționat acest termen-limită, ținând cont că la Dresda se desfășura festivalul de tobe, Chris urma să vină oricum, așa că nu aveam cheltuieli de zbor, iar organizatorul festivalului mi-a spus: ‘Haide, omul e aici. Îl cunoști, ai cântat cu el. Ar trebui să mai faceţi împreună ceva’… de fapt, ăsta a fost punctul de plecare pentru toată povestea.
M-am uitat atunci peste ce aveam compus și am constatat că sunt terminate două melodii și o jumătate dintr-a treia, deci sarcina mea a fost să scriu mai multe piese, adică să mă apuc de treabă în mod intens, ceea ce e cel mai greu pentru mine. Trebuia să termin și celelalte melodii, pentru că la una dintre ele, de exemplu, aveam doar refrenul, care stătea acolo de doi ani și nu știam ce să fac cu el.
Ei bine, din fericire, într-o zi, mi-a venit pur și simplu restul melodiei, pentru că, în fond, este foarte ușor să termini un cântec atunci când ai o idee bine fixată în minte.
Idei este foarte ușor să aduni, iar eu am un depozit întreg, adică stochez diverse idei într-un mic fișier pe desktop, unde stau și așteaptă cuminți să-și găsească părinții sau familia.
Asta am făcut, de fapt, dar am întâmpinat spre final unele dificultăți, pentru că îmi lipsea o melodie cu două săptămâni înainte de înregistrare. Este vorba de cea pe care i-am dedicat-o lui Nicu Patoi , care mi-a venit foarte repede și am scris-o până la urmă în doar cinci minute. Am avut însă mult noroc, fiindcă pentru a finaliza o altă melodie mi-a luat doi ani.
Ca să continuăm, deci eu compun melodiile, după care fac niște demo-uri pentru muzicieni, ca să știe cum vor suna, iar aceste demo-uri trebuie să fie… foarte neatractive, pentru că dacă sunt prea frumoase, mă îndrăgostesc de ele și mă gândesc: ‘Oh, basistul ar trebui să facă exact ce am făcut eu acolo’. Le fac cât mai simple posibil, pentru ca oamenii să le poată personaliza și apoi, în sfârșit, intru cu ele în studio.
Între cele două discuri de care am vorbit, ai lansat albumul While We’re Here, care nu respectă acest tipar, fiindcă ai avut mulți invitați, de la Kirk Fletcher și Tad Robinson la Simon Oslender și Alberto Marsico. Dat fiind faptul că a apărut în 2022, sunt curios dacă pandemia a schimbat în vreun fel modul tău de a aborda muzica.
Nu pe termen lung. În timpul pandemiei, am început să fac ceea ce făcea toată lumea, adică am realizat proiecte pe YouTube cu muzicieni din întreaga lume, ceea ce a fost frumos pentru o vreme. Am făcut chiar și unul cu un artist din Brașov și am colaborat inclusiv cu un tip din Memphis… totul este pe YouTube, în fine, doar că, într-un fel, nu cântam împreună. Sau, cel puţin, acesta e sentimentul pe care-l aveam, chiar daca inclusiv o parte din acel album a fost realizată în felul ăsta.
Două dintre înregistrările vocale ale lui Tad Robinson au fost făcute la el în Statele Unite, în Indianapolis, și mi le-a trimis, iar Simon Oslender a cântat la orgă overdub în casa lui… în schimb, tot ce-am lucrat cu Kirk și Alex a fost înregistrat live într-o singură cameră, așa că, până la urmă, a rezultat un amestec foarte ciudat.
De aceea, pentru următorul meu album, Braşov Tales, mi-am dorit neapărat să fim cu toții în aceeași încăpere și să cântăm împreună, ba chiar m-am gândit să invit și public, doar că studioul era prea mic pentru asta. Poate data viitoare.
Să lăsăm deoparte Blues-ul în favoarea muzicii germane, pentru că, tot în timpul pandemiei, ai fost implicat în niște proiecte interesante la Teatrul Naţional German din Weimar, unul dintre acestea fiind Between Love and Anger 1969-1975, un tribut adus lui Klaus Renft Combo…
Oh, da, a fost o trupă foarte influentă din acea perioadă. Dacă ne raportăm la muzica est-germană în general sunt sigur că există similitudini cu ce se întâmpla pe scena muzicală din România, pentru că ceea ce aveau în mod cert în comun trupele din Europa de Est în perioada comunistă era lipsa influențelor, dat fiind faptul că eram izolați de tot ce însemna arta occidentală.
Poate că în România sau în Iugoslavia era mai ușor să faci rost de discuri sau de instrumente, dar în Republica Democrată Germană trebuia să te descurci cu foarte, foarte puțin și asta arată, în opinia mea, ceea ce este în neregulă cu lumea de astăzi. Avem prea mult din toate, iar eu cred că limitarea alimentează creativitatea… asta e teoria mea.
În Republica Democrată Germană erau niște compozitori minunați, în special în ceea ce privește versurile, fiindcă din punct de vedere muzical se copiau foarte mult unii pe alții. Klaus Renft Combo, de exemplu, sună ca Led Zeppelin în unele piese și ca Pink Floyd în altele, dar textierii erau formidabili și pentru asta a mai existat un fenomen pe care îl consider responsabil.
În DDR erau oameni specializați în scrierea de texte pentru melodii, erau vreo cinci textieri faimoși care scriau versurile pentru aproape toate trupele de muzică Rock, spre deosebire de zilele noastre, unde în fiecare trupă este de obicei un singur tip care cântă la chitară și scrie și versurile, iar talente ca Bob Dylan sau Joni Mitchell se nasc foarte rar.
Faptul că atunci aveai un singur om care era poet și se pricepea foarte bine la asta, care crea versuri în beneficiul a diverși muzicieni talentați a făcut ca acele trupe să fie speciale. Sigur că mulți aveau și melodii remarcabile, dar nu vreau să mă lungesc prea mult în direcția asta cu discuția.
Despre Renft Combo trebuie amintit că au fost interziși, adică guvernul nu le-a mai permis să facă muzică pentru că erau subversivi și aveau versuri împotriva sistemului, așa că au dispărut din peisajul live, iar muzica lor se distribuia pe casete audio.
Ţin și-acum minte că fratele meu, cu patru ani mai mare decât mine, mi-a dat pe la 14 ani o casetă pe care i-o împrumutase un prieten și mi-a spus: ‘Ascultă muzica pe care o face trupa asta. E ilegală, dar e frumoasă.’.
Tot din zona asta face parte și Keimzeit, grup de Rock fondat în DDR în anii în care erai încă un copil şi din care ai ajuns să faci parte în 2019. Cum e să fii asociat cu un asemenea brand legendar?
Este un sentiment minunat, pentru că și ei au cântece grozave… de fapt, mie asta îmi place cel mai mult: până la urmă, totul se reduce la melodii și textele acestora.
Când aveam 18 ani, ascultam primul lor album împreună cu cel mai bun prieten al meu și, bineînțeles, aveam câteva piese preferate, iar acum urc pe scenă și le cânt alături de cel care le-a compus, devenit între timp unul dintre prietenii mei. Este incredibil! Trebuie să fiu recunoscător pentru asta, fiindcă l-am considerat încă din adolescență drept unul dintre cei mai buni compozitori germani, chiar dacă a scos cel dintâi album oficial Keimzeit abia după 1989.
Guvernul comunist nu l-a putut însă împiedica să cânte, pentru că piesele lui sunt foarte subtile și textele nu atacau direct conducerea. Dacă vroiai, puteai să găsești multe lucruri spuse printre rânduri, dar nu erau atât de ușor de detectat ca în cazul lui Klaus Renft, care trăgea direct și fără filtru.
Așadar, această trupă a fost una dintre cele care s-a infiltrat în conștiința publică prea târziu pentru a fi interzisă, mai ales că nu se opunea în mod deschis sistemului.
Lucrurile s-au schimbat de când aveai tu 18 ani și iată că ai schimbat postura de student la chitară cu cea de dascăl, fiindcă în prezent predai la Universitatea de Muzică din Leipzig. De curiozitate, ce le spui studenților la prima întâlnire?
Răspunsul e foarte simplu: nu le vorbesc prea mult. Pur și simplu începem să cântăm, iar ca să aflu de unde vin și ce pot, pe parcurs, îi întreb unde vor să ajungă sau ce îi interesează.
Abia după ce terminăm de discutat despre asta, le spun câte ceva despre mine și despre experiența mea, fiindcă, în esență, acel prim mesaj al meu este: ‘Ei bine, cred că vă pot ajuta în acest domeniu. Iată ce pot să vă ofer și iată ce nu pot să vă ofer’… pentru că, bineînțeles, există și alți dascăli, iar ei trebuie să se orienteze în funcție de ce lucruri vor să învețe.
Pentru mine, cel mai important lucru este să cântăm împreună… așa ajungi să îi cunoști și să îți dai seama la ce să te aștepți de la ei în viitor.
Care sunt gândurile sau aspirațiile tinerilor care vor să facă muzică față de cele pe care le aveai tu în studenție?
Referitor la modul în care gândesc, ar fi câteva lucruri de spus. Unul dintre cele mai importante este că un tânăr de 18 sau 20 de ani care vine la mine cunoaște mult mai multe despre muzică decât știam eu la vârsta lor, pentru că, acum, toate informațiile sunt disponibile și foarte ușor accesibile, iar asta îi face mai greu să se decidă în ce direcție vor să evolueze, Blues, Jazz sau orice altceva.
La asta se mai adaugă faptul că valoarea profesiei de muzician s-a degradat, cred eu. Muzica nu era chiar la îndemâna tuturor în vremea în care m-am apucat eu de cântat, pe când tinerii de-acum au crescut cu ideea că poți avea acces la întreaga lume a muzicii, fie că este vorba de Johann Sebastian Bach, Pergolesi, Charlie Parker, Miles Davis sau Radiohead, plătind doar câțiva euro pe lună, iar asta face ca profesia celor care creează muzică să fie mai puțin valoroasă în ochii noilor generații… consecința fiind aceea că mai puțini oameni sunt suficient de “nebuni” încât să-și dorească această profesie.
Pot spune asta cu certitudine, fiindcă numărul celor care vin la noi și vor să învețe muzică este în scădere, mai ales odată cu experiența pandemiei, când s-a văzut că artiștii, deci și muzicienii, erau adesea cei lăsați în urmă, în timp ce oamenii care aveau un loc de muncă stabil beneficiau de șanse mai mari să treacă peste vremurile de criză.
Din perspectiva asta, percepția s-a schimbat mult față de anii în care abia mă familiarizam cu chitara. Sunt acum mai puțini nebuni care vor să facă asta, însă acești nebuni pe care îi întâlnesc sunt la fel de frumoși ca întotdeauna… eu îi numesc „ciudații”, pentru că, în prezent, pare suficient de ciudat să aspiri să-ți câștigi existența din muzică.
Lars, privind acum spre viitor, la ce aspiri și unde visezi să fii peste 25 de ani?
În primul rând, sper că vom fi bine cu toții, că lumea va fi, dacă nu mai bine, cel puțin nu mai rău decât în prezent, iar în ce mă privește vreau să fiu fericit, adică să continui să cânt, chiar dacă ar fi la scară foarte mică.
Există aproape de casa mea un mic club, Blue Note din Dresda, și dacă aș putea să mai cânt acolo cu un cvartet de Jazz sau cu un solist vocal o dată pe săptămână, ca un senior fericit, ar fi minunat. Sănătos, liniștit, probabil fără să călătoresc atât de mult, dar mereu explorând și interpretând muzică… este o dorință foarte modestă, dar aș fi complet fericit cu asta.
Visul tău include și revenirea la Brașov?
Poate că n-ai să mă crezi, dar, pe drum încoace, pe bicicletă, m-am gândit la lucrurile despre care probabil vom sta de vorbă, iar unul dintre subiectele care mă preocupă mereu este… când se vor sătura oamenii de-acolo de noi? Când îi vom lăsa indiferenți? Pentru că-mi pun problema ca 25 de ani să nu fie, cumva, o perioadă prea lungă și de aceea nu am menționat Brașovul. Altfel, peste 10 ani, tare mi-ar plăcea dacă aș face încă parte din Brașov Jazz & Blues Festival.
Pe de altă parte, înțeleg perfect că trăim vremuri politice foarte incerte, că nu avem de unde să știm ce se va întâmpla nici măcar anul viitor și că roata se învârtește, iar noi, LK Band, cu toate că suntem o trupă tânără, de fapt nu mai suntem chiar atât de tineri și poate că altcineva trebuie să preia ștafeta.
Vreau să spun însă că rămân profund recunoscător pentru fiecare an in care am avut ocazia să fiu pe scenă la Brașov și sper că vor mai fi încă destui alții. Pentru că, sufletește, este ceva foarte important pentru mine.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: René Gaens
