KIRK FLETCHER: “Simplitatea mă face fericit”
Nominalizat în 2021 pentru a 5-a oară în carieră la prestigioasele Blues Music Awards, la categoriile ‘Contemporary Blues Album’ – pentru My Blues Pathway, LP-ul său în cheie Soul-Blues de anul trecut – şi, respectiv, ‘Instrumentalist Guitar’, excepţionalul chitarist KIRK FLETCHER, posesor al unei cunoaşteri enciclopedice a Blues-ului, pe măsura remarcabilului său talent performativ, a susţinut în toamna anului trecut un concert realmente memorabil în cadrul Jazz & Blues Festival de la Braşov, iar oportunitatea unui dialog în care să rememoreze unele repere din perioada cu trupa The Fabulous Thunderbirds, ceva din învăţămintele trase din colaborarea cu Charlie Musselwhite şi detalii despre relaţiile durabile de prietenie cu Joe Bonamassa, Robben Ford ori Janiva Magness, nu putea fi ratat cu niciun chip.
Kirk Fletcher la Braşov Jazz & Blues Festival (2021)
Ascultând My Blues Pathway am avut senzaţia că ai avut un scop anume în modul în care ţi-ai ales piesele, inclusiv puţinele cover-uri de “pigmentare”. Are albumul într-o oarecare măsură şi un caracter autobiografic?
Vezi tu, eu am început să compun cântece destul de târziu.
Acum am 45 de ani… deci practic nu m-am apucat de compus decât din a doua jumătate a carierei mele de până acum. Pentru mine, a crea muzică este încă ceva foarte nou şi aproape toate piesele mele sunt legate într-un fel sau altul de experienţe pe care le-am trăit, fiindcă eu sunt mai tăcut de felul meu şi îmi place mai mult să îi ascult pe ceilalţi.
Şi atunci, prin compoziţiile mele, pot să îmi spun cu adevărat propria poveste în faţa altora, chiar referindu-mă la lucruri pe care trebuie să le schimb la mine însumi, cum ar fi să lupt mai mult pentru mine, pentru starea mea de bine, deci lucruri care ţin de viaţa mea personală… sau ai altor oameni, pentru că văd tot timpul persoane cărora li se întâmplă câte ceva, mai bun sau mai rău, dar reuşesc să treacă peste toate greutăţile şi să meargă mai departe.
Cântecele pe care eu le iubesc sunt toate simple şi directe, spun câte o poveste simplă pe care oricine o poate înţelege.
Spuneai acum câţiva ani că “Îmi plac restricţiile fiindcă simplifică lucrurile… Eu nu m-am simţit niciodată îngrădit pentru că există o întreagă lume a blues-ului acolo, afară.” Ţi-ai schimbat părerea odată cu restricţiile impuse de pandemie? Cum ai traversat această criză?
Ei bine, când s-a instituit primul lockdown, prin martie, eu eram în Australia, apoi am revenit pentru scurt timp în Los Angeles, unde m-am născut, şi după aceea m-am întors în Elveţia, unde locuiesc de ceva vreme.
Iniţial, n-am fost capabil să fac nimic altceva decât să-mi plâng de milă fiindcă eram trist întrucât mi se duseseră de râpă o grămadă de planuri. Au fost atunci, la început, câteva luni în care am fost foarte deprimat, după care însă natura mea de muzician m-a determinat să reîncep să lupt.
Adevăraţii muzicieni, nu doar cei de Blues, cântă ca să trăiască şi luptă ca să continue să facă muzică, şi la fel am făcut şi eu.
Mi-am zis ‘Pot să fac video-uri pentru YouTube’ şi am realizat în fiecare zi câte unul… şi am trăit o mulţumire, am simţit un soi de eliberare comunicând cu oamenii prin intermediul comentariilor pe marginea lor.
Dar nu mi-am pus vreodată problema să îi taxez pe oameni sau ceva de genul ăsta pentru că eu cred în karma şi în energia pozitivă…
Asta explică şi apariţia lui My Blues Pathway, presupun…
Da, pentru că lucrurile s-au schimbat uşor-uşor după aceea.
Oamenii au început să mă roage să fac live stream-uri şi, drept urmare, m-am apucat să susţin workshop-uri online pentru mai multe colegii… iar eu sunt un profesor execrabil dar pot vorbi la nesfârşit despre Blues, aşa că intram pe net timp de o oră sau două şi vorbeam despre lucrurile pe care le iubesc.
În felul ăsta am ajuns să învăţ inclusiv o mulţime de lucruri despre mine însumi, să-mi schimb perspectiva asupra a ce mi se întâmplă, chiar şi în ceea ce priveşte aspectele care s-au dovedit a fi cu adevărat importante pentru mine în timpul pandemiei.
Şi abia apoi am început să compun cântece noi… dar nu într-o cheie tristă de tipul ‘Aoleu, ne-am izolat iar eu sunt foarte trist!’, nu, ci a fost mai degrabă o formă de auto-evaluare.
Revenind la spusele tale, nu este un paradox faptul că iubeşti în egală măsură regulile şi libertatea de expresie pe care ţi-o conferă Blues-ul?
Exact ăsta-i clenciul. Dacă stai să te gândeşti, chiar şi în Free Jazz există reguli.
Este “free” dar totuşi sunt reguli după care se face, eu asta am vrut să subliniez. Ştii care sunt formele, ştii încotro vrei să te îndrepţi stilistic… dacă, de exemplu, interpretezi Blues de la finele anilor ’40, îţi asumi că te cantonezi în structura lui şi atunci înveţi să vorbeşti limbajul acelei epoci, dar, în cadrul acesteia, eşti apoi liber să te duci într-o mulţime de directii.
Nu spun că toţi trebuie să fim tradiţionalişti şi că suntem obligaţi să facem asta, dar este distractiv să ajungi să fii capabil să cânţi în stilul acelor ani, să compui, poate, un cântec în maniera aia sau să încorporezi în muzica ta unele elemente preluate din ea care ţi se par atractive. Asta vroiam să spun prin faptul că îmi plac îngrădirile, cel puţin în prima fază… fiindcă ele îmi dau posibilitatea să încep să construiesc.
Cu gândul la marele pictor Jean-Michel Basquiat, al cărui artă m-a inspirat şi mi-a dat un sentiment de libertate profundă, care asculta permanent Jazz în timp ce picta, mi-am spus că la fel trebuie să procedez şi eu în muzică. Nu sunt constrâns să fac un singur lucru iar regulile îmi servesc doar ca temelie, pentru că trebuie să cunoşti obligatoriu anumite lucruri ca să poţi merge mai departe.
Inclusiv Jimi Hendrix ştia regulile.
Datorită acestei temelii nu ai fost tentat niciodată să deviezi de la cursul Blues-ului?
Oh, am cântat într-o mulţime de trupe… am fost sideman o vreme îndelungată şi am cântat şi încă pot să cânt chestii dintre cele mai diverse, dar consider că sunt cel mai eficace şi mă exprim pe mine însumi cel mai bine în muzica bazată pe Blues. Pe care am ajuns să îl cunosc foarte bine fiindcă absorb orice ţine de Blues… cultural, acesta mă însoţeşte oriunde m-aş duce.
Dincolo de de acesta însă, ascult Joni Mitchell dar ascult şi Carpenters, ascult mult Soul şi Funk dar şi Rhythm’n’Blues sau muzică contemporană, de fapt orice mă menţine la curent cu ceea ce se întâmplă acum în muzică.
Nu caut termene de comparaţie sau influenţe în alţi chitarişti ci mai degrabă sunt interesat de soliştii vocali întrucât mă preocupă îmbunătăţirea propriei mele capacităţi de a performa cu vocea.
Presupun totuşi că la începutul carierei ai avut modele sau idoli… mai ales că păreai iniţial destinat mai degrabă unei cariere în Soul decât în Blues, atâta vreme cât Stevie Wonder sau Freddie şi Sly Stone erau enoriaşi în parohia familiei voastre.
Oh, man! Am putea sta aici timp de un an ca să îţi înşir pe toţi cei care, din varii motive, mi-au fost modele.
Căci ar trebui să încep chiar cu fratele meu, acum decedat, datorită căruia m-am apucat de muzică după ce mi-a explicat o mulţime de lucruri când eram copil. Şi da, ai dreptate, am început prin a cânta cum o făceau Sly Stone sau Marvin Gaye dar, într-un mod oarecum ciudat, m-am îndreptat apoi spre Blues.
De fapt, e atât de ciudat încât înclin să cred că m-am născut cu Blues-ul în mine. Mai târziu, când am ajuns la Al Blake [co-fondator al grupului Hollywood Fats Band – n.r.], deja iubeam Blues-ul, colindasem cluburile şi cunoscusem deja oameni care făceau muzică, dar el este cel care m-a învăţat Blues-ul din anii ’20-’50 despre care eu habar n-aveam, mi-a dat lecţii de istoria muzicii plasând artiştii în contextul vremurilor pe care le trăiseră.
Al Blake m-a ajutat deci, pe când aveam vreo 20 de ani, să pun acea temelie de care vorbeam prin faptul că m-a învăţat regulile şi diferenţele de sound între numeroasele forme de Blues, fiindcă înainte să îl cunosc îmi alegeam muzica pe care o cântam doar pe baza faptului că mie îmi suna bine în urechi. Este extraordinar pentru un muzician să aibă o fundaţie pe care să evolueze artistic.
Un alt personaj important în cristalizarea identităţii tale muzicale a fost Kim Wilson, pentru care ai renunţat temporar la o carieră solo emergentă ca să devii parte din The Fabulous Thunderbirds între 2005 şi 2008. Înainte de asta, ai fost însă invitat pe LP-ul său nominalizat la Grammy, Smokin’ Joint, iar apoi Kim apăruse ca vocalist pe al tău Shades of Blue.
Cu toate că în copilărie cântasem în corul bisericii, în vremea când l-am întalnit pe Kim eu nu îmi foloseam aproape deloc vocea şi chiar îmi doream să fac parte dintr-o trupă cu un vocalist pe care să îl apreciez fără rezerve. Iar Kim era unul dintre favoriţii mei şi, în plus, era binecunoscut în lumea Blues-ului.
Dar, înainte de el, cântasem cu o altă legendă, cu Charlie Musselwhite, iar pe albumele mele solo [I’m Here & I’m Gone (1999) şi Shades of Blue (2003) – n.r.] partea vocală fusese asigurată de muzicieni fantastici precum Janiva Magness, Kim Wilson sau Finis Tasby, pe care avusesem şansa să îi cunosc în L.A.
Pe toţi i-am convins prin ceea ce făceam, fiindcă trăgeam din greu ca să mă perfecţionez… dar, personal, nu aveam sentimentul că fac o muncă grea ci doar că mă distrez. Mi se părea distractiv să învăţ să cânt toate alea, cu multe nopţi petrecute în jam session-uri în timpul cărora am ajuns să intru în contact cu asemenea muzicieni. Şi cred că talentul meu este acela de a înţelege ce îşi doresc oamenii, iar ei apreciază acest lucru.
Am ajuns să cânt cu ei în primul rând datorită faptului că au avut sentimentul că i-am ascultat cu adevărat.
Când m-am alăturat lui Charlie [Musselwhite] gândeam foarte tradiţionalist, în sensul că mă aşteptam să fiu un simplu chitarist ce acompaniază frontliner-ul care cântă la muzicuţă, dar Charlie pune problema cu totul altfel, lui chiar îi pasă de membrii trupei sale, încurajându-i să se exprime în felul în care ei consideră că îi reprezintă.
Şi, după o vreme, am dat deoparte într-o bună măsură ce învăţasem şi am purces să îmi găsesc propria mea cale în muzică, uneori mai modernă şi alteori mai bătrânească, dar una ca să mă reprezinte. Abia apoi am ajuns în The Fabulous Thunderbirds şi cu ei nebunia a mers mai departe… 🙂
În 2010, ai scos al treilea tău LP solo, My Turn. A fost acesta o declaraţie de independenţă? Pentru că, în premieră, conţine compoziţii proprii şi ai un aport esenţial la partea vocală.
După ce-am plecat din Thunderbirds, dorinţa mea arzătoare era să cant la chitară ceea ce îmi doream eu, eliberat de unele restricţii pe care le ai atunci când interpretezi Blues sau Rock’n’Roll cu alţii. I just wanted to play… MY guitar! Aşa s-a născut acest album.
Plus că, foarte important, pentru prima oară în viaţă, vroiam să-mi formez propria trupă, să colaborez cu muzicieni de vârsta mea, fiindcă până atunci absolut toţi cei cu care cântasem erau mai bătrâni decât mine… toţi.
Sigur că, atunci, n-a fost o problemă să fac asta pentru că am început în două cluburi în care mă simţeam ca acasă iar patronii deveniseră prieteni de-ai mei, dar acum, cu ce întâmplă în jurul nostru [restricţiile dictate de pandemie – n.r.], îmi este mai greu să am în trupă băieţii care îmi sunt alături de obicei în America.
Încerc însă, de fiecare dată, să găsesc pe cei mai buni muzicieni care se potrivesc intenţiilor mele, pentru că, vrând-nevrând, ei s-au schimbat în decursul timpului, în funcţie şi de locurile sau de conjuncturile în care am ajuns să cânt.
Este evident faptul că, odată ce am început să cânt mai mult cu vocea, nevoile mele legate de trupă s-au nuanţat… este complicat să mă raportez la alţi muzicieni fiindcă pe de-o parte iubesc şi cânt un Blues aproape de tradiţional dar, în egală măsură, îmi place să cânt şi alt gen de lucruri, mai structurate, poate mai Funky, pentru care am nevoie de muzicieni de o factură un pic diferită.
Deci e dificil să formez un grup care să-mi fie alături în permanenţă.
Kirk Fletcher la Braşov Jazz & Blues Festival (2021)
Legat de muzicieni, am o curiozitate. Dacă pot înţelege că ai cântat cu artista Pop Cyndi Lauper ştiind că este o bună amică al lui Charlie Musselwhite, în cazul colaborării cu Eros Ramazzotti legătura e mai greu de făcut…
Ba nu, deoarece lucrurile stau foarte simplu. Împreună cu dragul meu prieten Michael Landau [celebrul producător şi muzician de studio ce a înregistrat, printre mulţi alţii, cu Rod Stewart, B.B. King, Pink Floyd, Michael Jackson şi Anastacia – n.r.], ne distram într-o seară undeva în Hollywood cântând în tandem la chitară, iar Eros s-a nimerit să fie şi el acolo, în club.
Mike Landau, care fusese deja cu el într-un turneu anterior, m-a recomandat pe mine pentru următorul şi cum Eros apucase deja să mă asculte live a fost încântat de idee. Mai ales că şi lui Eros îi place Blues-ul. Uite-aşa am ajuns să cânt Pop într-o mulţime de oraşe în care am fost cu el în turneu.
… dar cu Joe Bonamassa lucrurile au stat cu siguranţă altfel.
Sunt bun prieten cu Joe şi am colaborat până acum la două proiecte ale sale, primul fiind un tribut adus lui Muddy Waters şi Howlin’ Wolf [dublul album Muddy Wolf at Red Rocks a fost înregistrat în Denver în 2014 – n.r.]. Chicago Blues-ul se bazează foarte mult pe chitară şi are părţi care implică uneori două sau chiar trei chitare iar Joe ştia că, eu fiind un “Blues nerd”, poate conta pe mine.
Ştia asta pentru că deseori avusesem ocazia să improvizăm împreună – câteodată el mi s-a alăturat în jam-uri şi cu alte ocazii s-a întâmplat invers – iar Joe şi-a dat seama că se simte confortabil cântând alături de mine pentru că eu nu am probleme de ego şi sunt absolut OK cu ideea de a asigura doar partea de chitară ritmică.
Asemănarea dintre experienţele cu Eros Ramazzotti şi Joe Bonamassa e aceea că ambele s-au născut şi s-au petrecut extrem de firesc şi de natural, prieteneşte, fără audiţii sau faze de-astea formale.
Explică-mi te rog ce înţeles dai tu expresiei “Blues nerd”.
Este nivelul la care ştii fiecare muzician sau înregistrare de Blues şi poţi identifica la o simplă ascultare perioada căreia aparţine fiecare şi din ce zonă vine, pe care ajungi să o cunoşti în cel mai mic detaliu. Dar eu n-am sentimentul că ştiu toate astea, chit că am petrecut mulţi ani asimilând, pentru că descopăr în permanenţă că mai rămâne întotdeauna ceva de învăţat.
Kirk, în altă ordine de idei, care sunt instrumentele tale preferate?
Răspunsul la această întrebare e diferit de cel pe care ţi l-aş fi dat cu 10-15 ani în urmă fiindcă atunci aş fi zis extaziat că îmi place unul sau altul din cauza sunetului plin pe care îl scoate sau a altor calităţi, pe când acum gândesc mai degrabă în termeni de nuanţe sau culori.
Cred că Fender-urile sunt mai strălucitoare, mai luminoase, şi te ajută mai bine, într-un fel, să dai viaţă unui cântec, pe când o chitară Gibson poate suna în esenţă ca un saxofon, cu acel sunet mai cald şi mai profund… cam aşa am început să privesc eu instrumentele şi de aceea iubesc tot soiul de chitare, pentru ce pot scoate fiecare dintre ele mai bine.
Acum folosesc preponderent chitare Gibson întrucât am o vizibilitate mai mare pe scenă iar sunetul lor mă ajută să ies în evidenţă. Altfel, am deja cam multe chitare în colecţia mea… în Elveţia, unde locuiesc acum, am vreo 15-20, iar în Los Angeles mai am încă, probabil, vreo 6-7.
Dacă tot m-ai trimis în trecut, începând cu albumul tău Hold On din 2018 şi până la recentul My Blues Pathaway pari să fii într-o dispoziţie din ce în ce mai jucăuşă prin diversitatea de groove-uri. Cât de diferit este acest Kirk Fletcher de cel care înregistra în ’99 I’m Here & I’m Gone?
Oooh, wow! E atât de… diferit! E ca şi cum ar fi o cu totul altă persoană!
La 22-23 de ani, cât aveam atunci când am făcut I’m Here & I’m Gone, încercam să cânt într-un anume stil, încercam să cânt precum idolii mei, încercam să le obţin aprobarea, încercam să fac totul cât mai “tradiţional”… ce-o mai fi însemnând asta în clipa de faţă.
Pentru că n-am ce face, mărturisesc că mă consider totuşi, în continuare, un tradiţionalist şi merg aşa înainte. Atunci totul părea foarte, foarte uşor, deoarece când propuneam ceva în cadrul trupei ceilalţi răspundeau imediat afirmativ… a fost prima oară în viaţa mea când muzicienii îmi susţineau ideile fără ezitare şi astfel s-a născut acel prim disc al meu.
Privind înapoi în timp sunt mândru de el fiindcă este exact ce mi-am dorit să fac în momentul acela… chiar dacă nu e perfect.
Şi în clipa de faţă… este prezenţa în festivaluri un prilej de bucurie pentru tine?
Găsesc minunate festivalurile din cele mai diverse locuri, indiferent că e Bumpershoot Festival din Seattle unde am cântat pe vremuri cu Charlie sau cel de Jazz & Blues de la Braşov unde mă aflu zilele astea… mă fac să mă simt nemaipomenit de bine, aproape cum cred eu că se întâmpla în anii ’60, pentru că îmi dau prilejul să reîntâlnesc oameni şi să îmi fac noi cunoştinţe, indiferent de muzica pe care o cântă.
Uite, aici, l-am revăzut pe amicul meu Lars [chitaristul german Lars Kutschke – n.r.], pe Sax Gordon [reputatul saxofonist american de Jazz şi Blues ‘Sax’ Gordon Beadle – n.r.], toţi parte a unei mari familii muzicale. Eu n-am duşmani, mă înţeleg foarte bine cu toată lumea.
Kirk Fletcher, ce înseamnă fericirea pentru un “blues nerd” ca tine?
Atât de multe lucruri!
Trezitul de dimineaţă de-acasă, acel moment când îmi torn o ceaşcă de cafea… este momentul la care visez cel mai adesea, de exemplu, când sunt on the road. E simplu, dar e fantastic!
Sau să am în faţa mea acel public care simte cu-adevărat muzica împreună cu mine. Nu e vorba de ego ci de faptul că atunci pot comunica cu oamenii la un alt nivel, iar asta îmi dă un plus de energie. Şi asta mă face foarte fericit!
Sau când împărtăşesc cuiva rezultatul unor experienţe pe care le-am trăit în viaţa personală în toţi aceşti ani de făcut muzică şi mi se întâmplă să mi se răspundă cu
‘Oh, man! Şi eu am trecut prin ceva asemănător. Chiar mi-a fost de ajutor că mi-ai povestit ce ţi s-a întâmplat, m-a pus pe gânduri.’
Atunci sunt fericit! E simplu. Simplitatea mă face fericit.
- Interviu de Ioan Big.
- Foto header: Rick Gould.
