Actrița Ioana Budu este o prezență magnetică în primul ei rol principal într-un lungmetraj. În „Cine nu e gata”, debutul regizoral al lui Anghel Aron Florian, ea o interpretează pe Victoria, o fostă directoare de HR care, epuizată și deziluzionată, decide să-și reinventeze viața… și pe a altora.
Filmul e o tragicomedie despre burnout, nevoia de control și iluzia salvării prin coaching, cu o estetică vizuală atipică pentru cinemaul românesc.
Într-un film în care realitatea se amestecă subtil cu absurdul, Ioana Budu ține centrul de greutate cu o naturalețe care nu poate fi mimată. Iar cum „Cine nu e gata” ajunge în cinematografele pe 16 iulie, am stat de vorbă cu actrița care o interpretează pe protagonista filmului, despre ce a însemnat pentru ea, profesional și personal, acest an de lucru intens – un an în care nu doar a jucat un personaj, ci l-a crescut.
Cum ai ajuns să colaborezi cu Anghel Aron Florian pentru rolul Victoriei în „Cine nu e gata”? Povestea filmului are un ADN neobișnuit pentru cinemaul românesc. Ce te-a făcut să simți că e un proiect în care merită să te scufunzi complet?
Colaborarea mea cu Anghel Aron Florian a început cu un mesaj pe care, dacă îl citești rapid, poate părea bizar. Dar dacă îl citești atent, îți dai seama că e un fel de provocare mascată. Nu m-a invitat la un casting clasic. M-a iscodit. M-a pus în fața unei oglinzi care nu reflecta doar chipul, ci reacțiile, limitele, curiozitatea. Și a făcut-o într-un mod care mi-a dat peste cap toate așteptările despre cum „ar trebui” să decurgă o selecție pentru un rol.
Primele noastre întâlniri nu au avut de-a face cu monologuri sau probe filmate. Au fost conversații pline de întrebări neașezate, tăceri încărcate și situații neașteptate, care, ulterior, am înțeles că testau ceva mai subtil: cum gândesc, cum simt, cum trăiesc. Împreună cu Iulia Nani, co-scenarista, regizorul a vrut să vadă dacă eu pot deveni Victoria, nu doar să o joc. Ce m-a făcut să simt că acest proiect merită toată implicarea mea? Faptul că, pentru prima dată, am simțit că am un spațiu real de exprimare artistică. Că nu joc doar un rol, ci creez un om. Că fiecare detaliu contează: o privire, o clipire, o grimasă subtilă. Totul are sens și greutate.
În plus, e un film românesc atipic, cu un ADN rar întâlnit la noi – un amestec curajos de comedie neagră și thriller psihologic, tratat cu o rigoare și o viziune care îl ridică la nivelul filmelor internaționale pe care le vedem azi pe platforme de streaming. M-a bucurat enorm să văd că nu repetăm aceleași teme și tipologii care circulă frecvent în cinematografia românească. E altceva. E viu, e riscant, e contemporan. Și m-am aruncat în el cu totul.
Într-un interviu recent, Anghel Aron Florian povestea că era esențial ca actrița aleasă pentru rolul Victoriei să poată dedica un an întreg acestui proces. Cât de provocator ți s-a părut acest angajament pe termen lung? Cum s-a desfășurat, concret, acest an de pregătire? Ai simțit din start că vei putea merge până la capăt?
A fost un angajament foarte provocator, în primul rând mental. Să știi că urmează un an în care nu ai voie să te împarți, în care toată energia ta merge către construirea unui singur personaj – asta e un tip de intensitate cu care nu te întâlnești des. Mi s-a spus clar: trebuie să te ocupi doar de Victoria. Și, sincer, la început, am avut o îndoială tăcută. De-a lungul carierei mele, am mai fost păcălită de proiecte care promiteau mult și nu se concretizau, așa că undeva în mine era o voce care zicea: Oare chiar o să pot merge până la capăt? Dacă nu se întâmplă nimic? Dacă am stat un an pe loc?
Nimeni n-a știut de această nesiguranță, pentru că n-am arătat-o. Dar în mine exista. Însă, pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că nu sunt într-o poveste ca cele din trecut. Era altceva. Un spațiu profund profesional, cu un regizor care știa ce vrea și care nu se juca de-a filmul. A fost un an în care, deși nu am jucat altceva, am trăit în personaj și am crescut mai mult decât în toți anii anteriori la un loc.
Mi-a fost teamă la început să stau departe de platouri, de scenă, dar am înțeles că o formă de scenă era chiar asta: pregătirea. Fiecare zi în care lucram la Victoria în tăcere era, de fapt, o repetiție profundă. Am simțit că timpul nu e pierdut, dimpotrivă, era cel mai valoros timp posibil. Și așa am învățat ceva esențial: că uneori, ca să mergi înainte, trebuie să ai curajul să stai pe loc și să te scufunzi cu adevărat în ceea ce faci.
Spui că a fost un an intens, în care ți-ai investit complet energia și ai trăit, practic, în personaj. Dar chiar și cu această dedicare, ai avut la început o îndoială tăcută. În lunile care au urmat, au existat momente în care această nesiguranță s-a transformat în epuizare sau deziluzie? Cum ai gestionat aceste clipe fragile? Ce te-a ținut conectată la proiect și ți-a reactivat motivația atunci când realitatea părea să devină mai grea decât visul?
Da, au existat momente grele. De epuizare, de îndoială, chiar și de deziluzie. Totul a apăsat mai ales pe partea psihică și emoțională. Timp de luni de zile am trăit cu teama că ceva s-ar putea întâmpla, și proiectul ar putea dispărea. Oricât de frumoasă era promisiunea, nu exista nicio siguranță reală. Nici măcar contractul nu îmi dădea liniște – știam că, oricând, orice se poate rupe.
Și mai era ceva. Nu mă mai simțeam acasă. Iar pentru mine, „acasă” înseamnă platoul de filmare, scena, acea vibrație de „acum” care dă sens pasiunii mele. Iar când ești departe de asta, începi să te întrebi dacă nu cumva tot ce trăiești este doar o iluzie frumoasă.
Au fost zile care păreau nesfârșite, în care timpul se lungea dureros, iar realitatea procesului devenea mai grea decât visul de a face parte din el. Mă simțeam suspendată între „ceva mare urmează” și „poate nu se va întâmpla niciodată”.
Și totuși, de fiecare dată când mă întorceam la Victoria, la felul în care o construiam, în care îi înțelegeam alegerile, motivațiile, vulnerabilitățile, îmi revenea energia. Îmi plăcea de ea. O înțelegeam. Și în clipa în care simțeam că devine vie în mine, dispărea frica, se reinstala motivația.
Asta m-a făcut să continui: faptul că în tot acest proces am simțit că nu joc un personaj, ci că îl cresc. Și asta e un dar rar.
Regizorul a spus despre tine că ai o stăpânire remarcabilă a tehnicii „method acting”. Cum ai aplicat această tehnică în construcția personajului Victoria? Ce metode ai folosit pentru a ajunge la acel nivel de imersiune?
Încă din primele luni de facultate am avut o frică reală: ce se va întâmpla cu mine când voi ajunge pentru prima dată pe un platou de filmare și voi fi pusă în fața unei secvențe intense, fără să am timp să o construiesc cronologic? Spre deosebire de teatru, unde povestea curge în ordinea ei firească, filmările sunt adesea fragmentate. Poți filma finalul emoțional al filmului în prima zi. Iar pentru mine, gândul că nu voi putea accesa emoțiile la timp, că nu voi putea plânge sau trăi credibil situația, a fost copleșitor.
Plânsul nu vine pentru că te gândești la ceva trist. Nici râsul nu vine la comandă. Cu o echipă în spatele camerei, cu lumini, cabluri și tăceri de studio, nu mai e loc de trucuri emoționale. Totul trebuie să vină din adevărul interior.
Tocmai de aceea, am început să mă antrenez mental și emoțional încă din facultate, să lucrez intens cu mine însămi, să-mi asum fiecare situație din scenariu până în cele mai mici detalii. Nu voiam să mă bazez pe amintiri personale, ci să plâng pentru situația personajului, să râd cu adevărat în contextul scenei, să mă înfurii pentru ce trăiește Victoria, nu pentru ce am trăit eu. Am vrut ca emoțiile să vină sincer, din interiorul poveștii, nu din afara ei.
Method acting-ul, pentru mine, înseamnă exact asta: să devin una cu personajul, să-l port în mine zi de zi, până când reacțiile devin organice. Iar la filmări, deși emoțiile sunt construite tehnic, am reușit să le trăiesc sincer, nu ca pe niște gesturi repetate, ci ca pe niște adevăruri interioare care prind viață de fiecare dată.
Ce ai fost nevoită să sacrifici, pe plan personal sau profesional, pentru a atinge această intensitate pe care o cerea rolul? A meritat acest pariu radical? Cum te-a schimbat acest proces ca om, nu doar ca actriță?
Au fost sacrificii, da. Sau, mai bine zis, lucruri care la vremea respectivă păreau sacrificii, dar pe care azi nu le mai privesc așa. Acum le văd ca pe niște alegeri firești, necesare, fără de care nu aș fi ajuns în punctul în care pot spune, cu toată inima, că am făcut ceva profund artistic, ceva de care sunt cu adevărat mândră.
Pe plan profesional, am fost nevoită să renunț la câteva spectacole din teatrul independent. A fost dureros, mai ales că au existat colegi care s-au supărat, fiindcă au trebuit să caute înlocuiri. Am pierdut scena o vreme, iar pentru un actor, scena e un fel de oxigen. Dar dacă ar fi să aleg din nou, acum, privind în urmă, aș face exact aceeași alegere. Aș alege filmul. Aș alege-o pe Victoria.
Pe plan personal, am sacrificat multe momente cu oameni dragi. A fost un an în care emoțiile negative mă copleșeau, în care nu știam dacă proiectul va deveni realitate sau dacă trăiesc o fantezie frumoasă care se va risipi. Îmi era greu să mă bucur de prezent, pentru că trăiam într-o nesiguranță continuă.
Și, poate cel mai important, treceam printr-o perioadă foarte grea emoțional. Simțeam că nu reușesc să ies dintr-o stare de tristețe care mă apăsa de mult timp. Și atunci a venit pregătirea pentru rolul Victoriei. Filmul, în sine, m-a salvat. M-a tras afară dintr-o ceață în care nu mai vedeam limpede cine sunt.
M-a schimbat. Nu doar ca actriță, ci ca om. Mi-a reamintit cât de norocoasă sunt să fac o meserie care nu e doar o meserie, e viața mea. Și în momentele în care joc, simt că sunt invincibilă. Că nimic din ce doare în realitate nu mă mai poate atinge. Pentru mine, actoria n-a fost doar o provocare. A fost vindecare.
Filmul propune o estetică vizuală care iese din tiparele realismului românesc, inspirată de banda desenată, dar și de pictura barocă. În ce fel ți-a influențat această stilistică interpretarea? Ai simțit că jocul tău a trebuit ajustat pentru a se armoniza cu această lume vizuală intens compusă?
Da, stilistica filmului a avut un impact major asupra felului în care am construit personajul. De la început, mi s-au oferit repere clare – filme precum „Amélie” sau „Memento” de Christopher Nolan, care mi-au deschis un univers vizual și narativ cu totul diferit de ce cunoșteam până atunci. Am început să înțeleg nu doar cum arată o astfel de lume, ci și cum trebuie să trăiești în ea ca personaj.
A fost clar că nu pot merge pe un realism brut, clasic. Jocul meu a trebuit ajustat, rafinat, poate chiar stilizat pe alocuri, astfel încât să nu pară nici artificial, nici redundant într-un cadru deja foarte compus vizual. În același timp, mi-a oferit o libertate enormă, pentru că Victoria nu este un singur om. Ea e un colaj de versiuni ale ei, toate influențate de contextul în care se află.
Victoria e altfel în budoarul ei – e acolo unde se simte „acasă”, cu vulnerabilități și delicatețe. E altfel în mediul corporatist – mai rigidă, mai tensionată. Și e cu totul diferită în rolul de career coach, unde masca devine aproape perfectă. Fiecare spațiu în care se mișcă are propria estetică, propria densitate, iar asta mi-a cerut o atenție continuă la ton, la ritm, la energie.
Practic, scenografia, lumina, compoziția – toate au fost ca niște parteneri de joc invizibili, care m-au influențat constant. A fost ca și cum personajul meu trebuia să danseze cu estetica filmului, să se miște în același tempo cu ea. Și asta a fost una dintre cele mai frumoase provocări.
Distribuția a fost construită „în jurul” Victoriei, personajul tău. Ai simțit greutatea acestei responsabilități? Ți-a fost vreodată teamă că nu vei reuși să susții centrul de greutate al poveștii?
Aceasta e o întrebare care-mi aduce la suprafață un amalgam de emoții. Da, am știut încă de la început că întreaga distribuție a fost construită în jurul Victoriei și am simțit greutatea acelei responsabilități în fiecare celulă.
Mai ales când am aflat cine sunt colegii mei: Daniela Nane, Tania Popa, Loredana Groza, Paul Diaconescu, Filip Ristovski si nu numai. Nume deja sonore, cu experiență, cu o forță artistică recunoscută. Iar eu eram „cea nouă”. Și atunci mi-am spus ceva foarte clar: Victoria trebuie să fie atât de bine construită încât, după prima zi de filmare, oamenii să se întrebe cine este actrița asta. Nu pentru validare, ci pentru că știam cât de mult iubesc această meserie și cât de mult merit să fiu acolo.
Mi-a fost teamă, da. De multe ori. Dar am avut și un ritual care m-a însoțit mereu, încă de la începuturile mele – înainte de fiecare secvență, mă închinam. Era momentul meu cu Doamne-Doamne. În liniște, cu ochii închiși, respiram și mă predam complet poveștii.
Și sunt mândră să spun că în tot filmul nu s-a dat nici măcar o dublă din cauza mea. Nu pentru că a fost ușor – dimpotrivă, provocările au fost uriașe – ci pentru că am venit acolo cu o promisiune interioară: că voi da tot ce am. Și așa a fost.
Filmul explorează teme actuale într-o formă tragică, dar presărată cu accente comice. Cum ai reușit să menții un echilibru autentic între aceste registre aparent contradictorii?
Mi-a fost, surprinzător, destul de natural să mențin acel echilibru între tragic și comic, pentru că Victoria însăși trăiește în acest contrast. Este un personaj cu o luciditate ascuțită, plină de ironie, de observații fine și uneori dureroase despre lume. Avea un fel al ei de a privi lucrurile, vedea dincolo de aparențe, iar această claritate îi dădea curaj. Uneori dus la extrem.
Dar în același timp, era o femeie care, în momentul în care s-a regăsit, a început să se bucure de viață. Și în acea bucurie apărea umorul – nu forțat, nu căutat, ci născut direct din situații, din realitate, din felul în care trata viața. Comicul nu era o glumă spusă la timpul potrivit, ci mai degrabă o reacție onestă în fața absurdului.
Cele mai frumoase și fragile momente de umor, cred, s-au născut din scenele cu Motanul Mango, care a fost cel mai apropiat partener de viață al Victoriei și, până la urmă, cel mai statornic. Acolo, în intimitatea cu el, ieșea la suprafață acel amestec de tandrețe, solitudine și un umor amar, dar eliberator.
Pentru mine, cheia a fost să nu joc comedia și tragedia ca pe registre separate, ci să le las să se amestece, ca în viață. Pentru că, de fapt, cele două nu se contrazic, ci coexistă mereu.
Premiera se apropie, iar filmul urmează să fie văzut de publicul larg. Ce speri să simtă spectatorii după ce ies din sală? Ce ar trebui să ia cu ei din povestea Victoriei?
Recunosc, am o teamă de întâlnirea cu publicul, dar este o teamă frumoasă, care mă încarcă. Trăiesc momentul ăsta cu intensitate și, pe măsură ce premiera se apropie, parcă zilele trec tot mai repede și nu știu dacă sunt complet pregătită, dar știu sigur că mă voi bucura din plin de el.
Mi-aș dori ca spectatorii să iasă din sală cu o stare bună, dar și cu un gând adânc, să se întrebe dacă sunt cu adevărat fericiți cu viața pe care o au acum. Și dacă nu sunt, să găsească curajul să facă o schimbare, oricât de mare ar fi.
Din povestea Victoriei, aș vrea să ia cu ei ideea că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt. Că o schimbare radicală poate fi începutul unui „mai bine”, nu un sfârșit.
„Cine nu e gata” marchează debutul în lungmetraj atât pentru regizorul Anghel Aron Florian, cât și pentru tine. Simți că acest film are forța de a deschide un nou capitol în cariera ta? Sau poate chiar în viața ta?
Da, acest debut vine însoțit de o emoție foarte puternică și o încărcătură sufletească aparte. În viața mea, deja am deschis un capitol nou, am avut privilegiul să întâlnesc o echipă minunată, oameni dedicați care m-au susținut să cresc mai mult decât am făcut-o până acum. Am înțeles ce înseamnă să faci un proiect cu adevărat din suflet, unde fiecare dă 100%, iar pentru asta vreau să le mulțumesc din tot sufletul.
Pe plan profesional, simt că de când au început filmările am deschis și un nou capitol în carieră. Pentru prima dată m-am simțit cu adevărat un actor complet, care își asumă pe deplin fiecare nuanță a personajului.
Ce mi-aș dori cel mai mult este ca oamenii să mă cunoască mai bine, să descopere pasiunea și dedicarea mea și să-și dorească să parcurgă împreună cu mine, după acest film, alte povești și alte vieți ale altor personaje.
Interviu de Răzvan Sădean
