Soprana GEORGIA WILKINSON: “Inima mea aparține musicalurilor”
Cel mai iubit musical din lume, The Phantom of the Opera, de Andrew Lloyd Webber, care s-a jucat la București în luna iunie, a reprezentat un eveniment special nu doar prin anvergura producţiei multinaţionale, dar şi prin faptul că performerii au fost chiar cei din spectacolul din West End.
Asta în mare, fiindcă o excepţie notabilă a constituit-o soprana GEORGIA WILKINSON, interpreta rolului Christine Daaé, una dintre cele mai frumoase voci pe care le-a dat Australia în ultimii ani, cea mai tânără câștigătoare a premiului Opera Scholar of the Year ca studentă la Conservatorul din Melbourne, iar ulterior și a prestigioasei competiţii Herald Sun Aria, fondată cu 100 de ani în urmă, printre a cărei premiante se numără personalităţi legendare precum Kiri Te Kanawa și Marjorie Lawrence.
Era anul în care Georgia Wilkinson, care impresionase încă de la debutul său ca profesionistă în Masterclass, în 2014, era distribuită la Victorian Opera în producţii de operă importante, Parsifal și Alice Through the Opera Glass, dar și în musicalul Jekyll & Hyde.
Din acel moment, de fapt, parcursul ei artistic a devenit tot mai strâns asociat cu musicalul, pentru că, inclusiv în perioada lockdown-ului a fost aleasă ca parteneră de scenă pentru staruri precum Michael Ball sau Rachel Tucker în proiectul rămas on-hold Do U Hear the People Sing?, iar după aceea au urmat Sleeping Beauty și The Wizard of Oz la Victorian Opera, astfel încât nu a fost surprinzător că, în 2022, a devenit Christine în The Phantom of the Opera la Sydney în producţia Opera Australia, iar apoi și-a asumat personajul alături de experimentaţii artişti londonezi în turneul care a purtat-o pe întreg globul, inclusiv în Romania.
Georgia, se vede clar că te simți foarte confortabil jucând rolul Christinei, aşa că prima întrebare are două părți: cât din Georgia cea adevărată vede publicul pe scenă şi cât din Christine rămâne în tine după ce se încheie spectacolul?
Este o întrebare foarte interesantă, pentru că, din punct de vedere tehnic, fiecare actriță care interpretează rolul Christinei sau, de fapt, orice actor care interpretează un anume rol, spune aceleași replici sau cântă aceleași versuri și note ca toţi ceilalţi şi atunci, cel puţin teoretic, ar trebui să sune identic.
Bineînţeles, nu se întâmplă asta, pentru că avem experiențe de viață diferite, iar acestea influențează modul în care facem lucrurile, așadar, ceea ce dă spectacolelor caracterul foarte special, cred eu, este tocmai interpretarea personajelor de către actori diferiţi. Mi se pare minunat la această montare faptul că, având două actrițe care împart rolul [Christine Daaé este interpretată în cadrul The Phantom of the Opera World Tour 2025 fie de către Georgia Wilkinson, fie de Bridget Costello – n.r.], poți asista la aceasta două seri la rând și vei vedea astfel două interpretări diferite ale Christinei.
După cum spuneam, structura de bază a rolului va fi aceeași, dar, fără îndoială, vor exista diferențe semnificative în cadrul acesteia, deoarece, chiar dacă poate nu sunt în măsură să apreciez dacă sau cât din Georgia cea adevărată puteţi vedea pe scenă, în schimb e limpede că voi, ca spectatori, vedeți alegerile pe care eu le-am făcut pentru a compune rolul şi care, desigur, constituie o reprezentare a cine ce sunt eu, a ceea ce am trăit și a felului în care înțeleg eu lumea și oamenii.
Invers, când părăsesc scena, cred că iau foarte puțin din Christine cu mine şi cred că aşa este mai sănătos pentru mine. Fantoma este asociată cu lucruri foarte întunecate, iar personajul Christine trece prin multe şi cred că dacă aș lua povara asta cu mine înapoi în realitate, m-ar apăsa… așa că, pentru mine, funcționează foarte bine să las această încărcătură emoţională în urma mea, la teatru, atunci şi când nu mă aflu pe scenă, sunt doar eu, Georgia.
În istoria ta personală, musicalurile au jucat întotdeauna un rol important, așadar este firesc să te întreb… cum a început povestea ta de dragoste cu acest personaj?
A început când am interpretat rolul Christine în ceea ce noi, în Australia, numim Pro-Am, adică într-o producție profesionistă pentru amatori, pe când aveam vreo 18 ani. La vremea aceea, eram foarte preocupată de studiul operei, așa că m-am gândit că, probabil, era singura șansă pe care o aveam să interpretez acest rol, pe care eu îl adoram încă din copilărie.
După aceea, șase sau șapte ani mai târziu, am fost distribuită ca dublură pentru Christine într-o altă montare, tot în Australia, dar nu am apucat să joc, fiindcă a fost o serie de reprezentaţii de numai o lună, iar eu nu am avut vreo oportunitate să urc pe scenă… şi, din nou, m-am gândit că probabil asta a fost tot şi nu se va mai ivi vreo altă ocazie.
Din acest motiv, când am primit telefonul în care mi s-a oferit rolul în această producție internaţională, pur şi simplu am fost șocată. M-am simțit incredibil, incredibil de norocoasă!
Să facem o paralelă între două femei pe care le-ai interpretat, Christine din The Phantom of the Opera și Belle din The Beauty and the Beast, fiindcă ambele devin subiect de interes pentru personaje stranii. Care ți se pare mai dificil de abordat, deopotrivă ca personalitate și tehnică?
Din punct de vedere vocal, aș spune că cea care este mai dificil de interpretat e Christine, iar afirmaţia mea se bazează în principal pe faptul că trebuie să demonstreze o gamă vocală mai largă decât Belle, plus că ea are de cântat semnificativ mai mult pe parcursul întregului spectacol. Ca tipologie de personaje, după cum spui şi tu, este o comparație fascinantă, pentru că amândouă se îndrăgostesc de bărbați care sunt poate puțin violenți sau au suferit traume în viață și au nevoie disperată de iubire și bunătate.
Cred că există o asemănare reală între personaje în ceea ce privește empatia și compasiunea pe care le arată și blândețea din interiorul lor. Într-un fel, probabil că mă identific mai mult cu Belle. Personajul ei și povestea ei mi se par mai apropiate de mine decât ale Christinei, pentru că atunci când o întâlnim pe Christine la începutul serialului, ea este foarte tânără, foarte naivă și și-a pierdut tatăl. Am norocul să-mi am încă ambii părinți.
Așadar, este mai dificil să mă pun în locul Christinei, să mă gândesc unde ar fi ea și ce ar simți și trăi. În schimb, cred că este mai ușor să mă pun în pielea Bellei.
Belle aparține lumii Disney, iar tu ai început să cânți melodii Disney de la opt ani, vârstă la care ai vrut să iei lecții de muzică… dar ce copil e acela care cere singur mai multe lecții și cum s-a nuanțat pe parcurs această atracție a ta pentru muzică?
Nici măcar nu-mi mai amintesc foarte bine cum a început totul. Cred că, pur și simplu, aveam ore de muzică la școală, iar eu îmi doream să fac mai mult, așa că am venit acasă, i-am întrebat pe părinții mei și aceștia m-au susținut cât au putut de mult.
Nu cred însă că, la acea vreme, ei au dat o mare importanță impulsului meu, pentru că, ai dreptate, copiii cer tot felul de lucruri care par ciudate adulților și apoi se țin de ele doar o lună sau un an, după care renunță și trec la altceva. La mine, asta a rămas.
Evident, găsisem eu ceva atunci în muzică – fără să mă gândesc prea mult la asta -, care mi se părea că mi se potrivește si, prin urmare, s-a cristalizat destul de repede intenția de a deveni cântăreață de operă.
Pentru cei din jur a fost oarecum firesc, dat fiind faptul că am cântat în musicaluri încă de când eram mică, iar atunci când familia mea s-a mutat înapoi în Australia, am dat audiție și am fost acceptată la un un liceu cu profil muzical [Victorian College of Arts Secondary School – n.r.], unde se studiau însă doar jazz-ul și muzica clasică. Acolo, m-au ascultat cântând și mi-au spus: ‘Credem că ai potențial pentru muzica clasică’, astfel încât, în următorii patru ani, asta am studiat.
Majoritatea oamenilor din viața mea, profesorii mei, tutorii mei, familia mea, m-au îndrumat în această direcție, să continui și să devin cântăreață de operă și asta mi se pare destul de interesant, pentru că, dacă m-aș fi oprit la un moment dat și m-aș fi gândit mai profund, nu sunt foarte sigură că aș fi ales opera ca drum în viață… dar, până la urmă s-a întâmplat în mod natural.
Ai debutat strălucitor în 2014, la absolvirea Conservatorului din Melbourne, în Masterclass, cu Maria Mercedes în rolul lui Callas. Ai avut vreo anxietate sau teamă la începutul carierei tale atunci când urcai pe scenă?
Nu am avut absolut niciodată probleme cu tracul și m-am simțit mereu ca acasă pe scenă, doar că, în cazul meu, alta a fost atunci problema. De fapt, chiar înainte de a obține acel rol, eu luasem decizia să nu încerc să-mi fac din cântat o carieră și m-am întors la universitate pentru a studia comerțul, gândindu-ma că mai bine îmi câștig existența fiind contabilă sau ceva de genul ăsta.
Da, asta sună acum greu de crezut, dar așa s-au petrecut lucrurile și, timp de aproape șase luni, aproape renunțasem la ideea că voi ajunge să cânt vreodată din postura de profesionistă… apoi am obținut rolul acesta și totul s-a schimbat, fiindcă nu cred că am încetat să mai lucrez de atunci.
Nu voi uita însă că mentalitatea mea, atunci când am acceptat rolul, era că e numai ceva temporar, că o să joc în acel spectacol și o să mă bucur de asta, după care voi reveni cu picioarele pe pământ.
Doar că mi-a plăcut foarte mult ce s-a petrecut atunci pe scenă și, din cauza asta, probabil, am refuzat la momentul respectiv să mă uit înapoi și am perseverat în a face muzică… de fapt, am avut norocul să pot continua să cânt, să pot continua să lucrez în zona asta cu succes.
Dincolo de studiile din Australia, ai acumulat apoi o sumă semnificativă de cunoștințe în Italia, Germania și Anglia. Cum te-a ajutat experiența europeană în privința împlinirii tale artistice?
Cred că, în primul rând, studiile mele în străinătate mi-au oferit mai multe oportunități de a cânta în diverse evenimente sau spectacole.
Punctez acest apect, pentru că studiile mele la Conservatorul din Melbourne erau eminamente teoretice, adică am studiat tehnica vocală, istoria muzicii, compoziția, toate aceste lucruri care țin de teorie, în condițiile în care eu eram frustrată pentru că voiam doar să cânt.
Bineînțeles, realizam că și asta era important, doar că eu făcusem deja foarte multă teorie în liceu, așa că simțeam că era o pierdere de timp. Repetam niște lucruri și asta era principala mea frustrare.
În schimb, după aceea, când am plecat în Europa, dar și la New York, m-am trezit înconjurată de foarte mulți alți tineri interpreți talentați, iar asta te face să vrei să dai tot ce ai mai bun, pentru că vezi unde se poate ajunge și vrei să fii la fel de bun ca ceilalți.
Realitatea este că vorbim de o industrie foarte competitivă, în care trebuie să fii printre cei mai buni ca să poți lucra, iar asta m-a motivat să muncesc foarte mult și să am o mare disponibilitate pentru a-mi asuma dintre cele mai diverse provocări artistice.
În 2019, anul în care, interpretând arii de Verdi și Gounod, ai câștigat prestigioasa competiție Herald Sun Aria, ai cântat atât în opere precum Parsifal sau Turandot, cât și în producția aniversară a musicalului Jekyll and Hyde. În alegerea proiectelor, există și în tine un Dr. Jekyll și un Mr. Hyde, o parte atrasă de muzica cultă și una înclinată spre teatrul muzical?
Da, cred că da, încă mă simt împărțită uneori… și sper că niciuna dintre cele două laturi nu are ceva rău în ea precum în poveste. În clipa de față, cred că inima mea aparține musicalurilor și de aceea am ales să mă întorc în lumea acestora, cu toate că am lucrat în operă și am câștigat cântând operă toate acele concursuri pe care le-ai menționat.
Pun musicalul pe primul loc deoarece am convingerea că vocea mea se potrivește foarte bine cu acest gen de interpretare și, într-adevăr, după cum presupui, am fost la un moment dat într-un punct în care simțeam că există o luptă între cele două părți, dar asta m-a făcut să ajung realist la concluzia că o carieră în operă ar fi destul de dificil de construit dacă nu iubesc realmente ceea ce fac.
Acela a fost momentul în care am decis să încerc să schimb direcția dominantă și să mă dedic teatrului muzical, unde îmi este și inima.
Cu alte cuvinte, chiar dacă o parte câștigase lupta în interiorul meu pentru o vreme, acum situația s-a schimbat și cealaltă a detronat-o.
A avut “înghețul” din perioada pandemiei vreun rol în această schimbare?
Este o întrebare bună. Cred că pandemia m-a făcut, probabil, să apreciez mai mult faptul că sunt hărăzită să pot face ceea ce fac, pentru că, în timpul lockdown-ului, toate spectacolele cu public au fost anulate și nimeni nu avea de lucru, indiferent de talent, experiență sau specializare, iar asta a creat o legătură puternică între oamenii din toate domenii artistice.
A fost prima dată – în viața mea, cel puțin – când absolut nimeni nu avea de lucru, pentru că, altfel, se mai întâmplă să traversezi perioade în care tu să nu ai de lucru, în timp ce prietenii sau cunoscuții tăi au. Iată că, dintr-o dată, eram cu toții în aceeași situație și de asta spun că, deși a fost incredibil de dificil în foarte multe privințe, un aspect pozitiv al Covid-ului a fost că a adus oamenii mai aproape prin durerea pierderii temporare a acelei lumi de care eram atât de strâns legați.
Ce te-a făcut, totuși, să faci atunci și o a doua facultate? De ce ți-ai dorit o diplomă în psihologie?
Începusem licența în anul în care am jucat în Jekyll and Hyde și în Parsifal… 2019 a fost un an important pentru mine.
M-am apucat de asta din mai multe motive, iar unul dintre cele mai importante a fost faptul că știam că va veni o zi când fie voi fi prea bătrână pentru a mai lucra ca artistă, adică fie se va întâmpla ceva cu vocea mea și nu voi mai putea cânta, fie, pur și simplu, nu voi mai vrea.
Nu-mi doream ca acea zi – indiferent sub ce formă s-ar fi manifestat – să sosească, iar eu să mă trezesc întrebându-mă: ‘Ce o să fac acum din moment ce cântatul e singurul lucru pe care l-am făcut vreodată, singurul lucru pe care știu să-l fac?’.
Pentru că știam cu certitudine că nu vreau să fiu profesoară de canto, deoarece făcusem asta câțiva ani, în paralel cu cariera performativă, dar nu reprezenta pentru mine o optiune de carieră căreia să îi dedic întreg timpul meu. Știind asta, m-am întrebat: ,Ce mă interesează?’.
La vremea aceea, eram într-o relație pe care o consideram foarte dificilă, deoarece, cu toate nu eram radical diferiți, gândeam în moduri complet diferite, creierele noastre funcționau în alți parametri și asta mi se părea atât de fascinant, încât voiam să aflu mai multe despre ce anume face functională, totuși, o astfel de legătură.
De ce se întâmplă asta? De ce fac oamenii lucrurile pe care le fac? De ce simt anumite lucruri? Atunci m-am gândit că, dacă am identificat ceva de interes pentru mine în mod specific, este un bun punct de plecare și de aceea am ales o licență în științe psihologice.
După perioada de inactivitate din pandemie, obținând diploma, mi-ar fi fost ușor să renunț la cariera artistică și să o iau pe acest drum, dar ceea ce mi-a reaprins flacăra a fost faptul că am fost distribuită, înainte de a fi amânat turneul respectiv, în musicalul Do U Hear the People Sing?.
A fost o experiență minunată să fiu în preajma unor artiști de talia lui Michael Ball sau Rachel Tucker, este întotdeauna revigorant și cred că aveam mare nevoie de asta atunci, în 2022…
Atunci a apărut la orizont… “Fantoma”. Ai vreun regret că, în acești ultimi ani, ai fost în turneul global cu The Phantom of the Opera și nu ai rămas fidelă unui teatru de repertoriu sau, poate, unui colectiv de operă?
Nu cred că am vreun regret, dar asta nu înseamnă că nu admit că îmi este foarte greu, mai ales că sunt din Australia, care e destul de departe de majoritatea locurilor în care mergem să susținem spectacolul, iar dacă pauzele în turneu nu sunt mai lungi de trei săptămâni, nu pot trece pe acasă, așa cum fac cei din Europa.
Cred însă că e o provocare pentru toți cei din companie, nu doar pentru mine, mai ales că suntem mai mulți din Noua Zeelandă și Australia, așadar, suntem mai mult timp departe de casă și uneori este greu să nu simți că viața ta personală este pusă on hold.
Unii dintre noi au deja familii, dar, pentru cei care vor să-și găsească pe cineva alături de care speră să-și petreacă restul vieții, este evidentă dificultatea de a construi o relație stabilă în timp ce tu redesenezi harta lumii.
Nu prea poți împăca ideea de familie cu meseria noastră, așa că, într-un fel, atunci când ești pe drumuri simți că tot restul e în pauză și trebuie să faci eforturi să-ți găsești propriile căi de a păstra, cât de cât, un echilibru.
În ce mă privește, spun că nu regret nimic, pentru că, atunci când o să mă uit înapoi peste câțiva ani, voi fi recunoscătoare că am avut șansa de a trece prin experiența asta, cred eu, fiindcă nu mulți oameni au ocazia să trăiască așa ceva. Vorbind cu cei de-acasă, ei cred la rândul lor că ceea ce fac eu este cel mai uimitor lucru, iar asta îmi reamintește constant cât de norocoasă sunt și nu uit asta nicio clipă.
Vorbind despre clipe și ani, în ce relație te afli cu timpul?
Cred că sunt într-o continuă schimbare şi, drept urmare, această relaţie fluctuează la rândul său.
Uneori am sentimentul că sunt în război cu timpul, indiferent că vreau să treacă mai încet sau că mi-aş dori să treacă mai repede, iar alteori mă simt foarte împăcată raportandu-mă la trecerea timpului, dacă iau în considerare modul în care progresez și nivelul la care mă aflu în acest moment… dar, cu siguranță, mă schimb mereu.
Dacă ai vedea-o în oglindă pe Georgia de acum 10 ani, studenta din Masterclass, de exemplu, ce schimbări majore ai observa între voi?
Este o întrebare foarte bună. Păi, câteva riduri… ceea ce e foarte supărător. Îţi răspund un pic amuzată, fiindcă eu și sora mea, de care sunt foarte apropiată, tocmai am fost într-o călătorie împreună și, în timpul acesteia, am purtat o conversație pe o temă asemănătoare, adică ne-am jucat cu o diferenţă de cinci ani… unde eram fiecare dintre noi acum cinci ani şi uite cât de departe am ajuns.
Ne-am dat seama că doar circumstanțele vieții noastre sunt diferite, dar, altfel, noi ca persoane, suntem la fel şi este evident că stau în principiu la fel dacă mă raportez şi la cea care eram cu 10 ani în urmă.
Serios vorbind, cred că eu m-am schimbat mult ca persoană și, prin urmare, ca artist, pentru că, în viață, sunt mereu suișuri și coborâșuri. Tot timpul ţi se întâmplă diverse lucruri, şi mai bune și mai rele, iar toate astea te modelează și te fac să fii cine ești în fiecare moment al existenţei tale.
Dincolo de asta, îmi este greu să nu fiu fericită de locul în care mă aflu astăzi, pentru că realmente iubesc ceea ce fac, şi sunt sigură că s-au schimbat multe în mine, iar eu poate nu-mi dai seama de asta, dar sper că majoritatea schimbărilor odată cu trecerea timpului sunt în bine.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Kate Williams
