După mai bine de cinci decenii de carieră și zeci de roluri marcante în teatru și film, actrița Emilia Dobrin este omagiată la TIFF 2025 cu Premiul pentru Întreaga Activitate.
La Cluj-Napoca, în mijlocul festivalului, am stat de vorbă cu ea despre începuturile neașteptate la Institutul de Teatru, despre primul film, despre întâlnirile esențiale care i-au conturat drumul profesional și despre felul în care și-a construit, pas cu pas, o carieră solidă.
Chiar dacă recent a revenit în atenția publicului prin filme precum „Anul Nou care n-a fost”, în regia lui Bogdan Mureșanu, și „Maia – Portret cu mâini”, în regia Alexandrei Gulea, Emilia Dobrin ne-a vorbit și despre filmele românești din perioada comunistă – titluri poate mai puțin cunoscute, dar care merită recuperate și descoperite de generațiile tinere.
Suntem la TIFF, unde urmează să primiți Premiul pentru Întreaga Activitate. Aș face un arc în timp și v-aș întreba: cum ați ajuns să dați admitere la teatru? Ce v-a făcut să credeți în șansa dumneavoastră, având în vedere că, la vremea respectivă, era un număr uriaș de candidați pe foarte puține locuri?
O spun din capul locului: n-am crezut nicio clipă că o să intru, pentru că eu am dat la Institut fiindcă așa au vrut părinții mei. Eu voiam să fac altceva, aveam alte gânduri – Drept, Filologie, Filosofie. Dar m-am dus la admitere la Teatru de dragul părinților. A fost un an dur, dacă îmi amintesc bine, cred că au fost 300 de candidați și 6 locuri la fete. În plus, m-am dus nepregătită de profesorii care pregăteau, de regulă, pentru admiterea la actorie.
De altfel, m-am pregătit de la probă la probă: am învățat niște poezii, apoi am dat proba de text, după care proba de improvizație – asta pentru că nicio clipă n-am crezut că o să intru, fiindcă erau candidați foarte buni. Pe unii i-am cunoscut în facultate – erau copii buni, pregătiți, știau despre ce este vorba. Eu cred că i-am uimit. Eram „neatinsă”, „pură”, „nevinovată” pentru ei și, cumva, au simțit asta. Și am intrat.
Ați ajuns la teatru mai mult de dragul părinților. Spre surprinderea dumneavoastră, ați fost admisă. Dar când a început să devină ceva semnificativ pentru dumneavoastră, când ați simțit că sunteți, de fapt, în locul potrivit?
La început a fost destul de amețitor. Am făcut film din primul an, am jucat la toate clasele de regie. Nu prea știam cu ce se mănâncă și despre ce e vorba. Târziu, târziu am înțeles, furând de la alții. Noi aveam obiceiul să ne ducem la spectacole – intram să vedem spectacolele bune din vremea aceea, spectacole de Radu Penciulescu sau Lucian Pintilie.
Le vedeam până aproape ajungeam să spunem replicile odată cu actorii. Așa am învățat meserie. Și în clipa în care am început să înțeleg cât de serioasă, cât de măreață este această meserie – am avut și norocul să mă împrietenesc cu un om extraordinar, cu Gina Patrichi, un om cu totul special – am înțeles că numai dăruirea totală, aproape ștergând tot ce e în jur, te poate ajuta să înfăptuiești ceva, să clădești ceva în meseria asta.
Și de la ce oameni ați „furat meserie”?
Pentru mine era uimitor să o văd pe Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu. Le țin minte rolurile, țin minte momente din spectacolele lor și acum, atât erau de fascinante. Și când am început să înțeleg și motorul construcției, am fost cu atât mai fermecată. La bărbați, cuceritori erau Ștefan Iordache, Alexandru Repan – cu care am văzut un „Hamlet” extraordinar, George Constantin, care în timp mi-a devenit și prieten și îmi făcea plăcere să ne plimbăm pe străzi și să stăm la taclale despre orice.
Totuși, cum spuneați, ați făcut film din primul an de facultate. Cum era perceput filmul în acea perioadă și cum ați ajuns să fiți distribuită atât de devreme, când încă nu erați complet conștientă de „miza” acestui mediu?
Trebuie să spun că cei de la facultate nu ne permiteau să jucăm nici în filme, nici în spectacole de teatru, pentru că „ne stricăm”. Se făceau niște demersuri speciale ca să ți se dea voie să joci în filme, iar în cazul meu, așa s-a întâmplat. N-am prea am știut eu atunci cum e cu filmul. Primii ani, pentru mine, au fost o continuă năuceală, o amețeală totală. Țin minte că, în anul 2 sau 3, a venit din Iugoslavia cineva să ne învețe cum e cu actoria de film. Păsărește vorbea, deși eu făcusem deja două filme – între care unul care, văd acum, are mare trecere: e vorba despre „Căldura” (1969), în regia lui Șerban Creangă.
Din acest film au fost folosite câteva secvențe și în spectacolul „Pescărușul” de la Teatrul Național București, regizat de Eugen Jebeleanu. Când a început să ne explice cum se face gros-planul și prim-planul, îmi aluneca totul pe creier, parcă nimic nu mai stătea. Și mă gândeam: ce-am făcut eu până acum? Așa că multe le-am învățat pe parcurs.
Cu o carieră care se întinde pe mai bine de cinci decenii și zeci de titluri în portofoliu, cum ați ales proiectele în care ați jucat? Ce criterii de selecție aveați pentru propunerile pe care le primeați, mai ales înainte de Revoluție?
Nu cred că am refuzat vreun rol. Am refuzat să recit cu Ceaușescu la Televiziunea Publică, dar din zona filmului au venit numai propuneri minunate. Poate mai propagandistice – dar aș pune între ghilimele cuvântul – au fost cele două filme în care am jucat la Malvina Urșianu: „Pe malul stâng al Dunării albastre” și „Figuranții”. Dar era un anume soi de propagandă. Ea, fiind boieroaică de soi, arăta o lume mirifică: toate personajele erau fericite, frumoase, suferințele lor erau edulcorate. Totul era frumos, iar frumosul trebuia să primeze peste tot și toate. Dar, repet, era un altfel de propagandă, adică sunt și lucruri frumoase în vremurile cumplite.
Vorbiți des despre „Secvențe” și colaborarea cu Alexandru Tatos. Eu l-am văzut de curând și m-a șocat cât de actual e. Printre generațiile născute după Revoluție umblă ideea aceasta că filmele românești din acea perioadă erau doar propagandă sau produse sub cenzură. Ce filme considerați că merită recuperate și văzute azi?
Aș începe lista asta cu „Reconstituirea” lui Pintilie, „Secvențe” de Alexandru Tatos, „Concurs” de Dan Pița, „Dincolo de nisipuri” de Radu Gabrea. Revin la Tatos și al său „Secretul armei secrete”, care a rulat doar trei zile, ba poate chiar două zile și jumătate, și a fost scos de pe piață. Era o parabolă, o încercare de a scoate lumea în stradă în niște vremuri complet diferite față de cele de astăzi.
Tot de la Tatos aș spune și „Duios Anastasia trecea”, care ar fi trebuit să ia marele premiu la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, dar din cauza jocurilor și intereselor politice a fost ales un alt film. Iarăși, un film care trebuie recuperat, recomandat și văzut este „Nunta de Piatră” de Dan Pița și Mircea Veroiu.
Din toate rolurile interpretate, care v-au solicitat cel mai mult?
Poate rolurile din „Secvențe” și „Mere roșii”, ambele regizate de Alexandru Tatos. Dar nu a rămas tot ce am avut acolo de filmat, dar au fost niște scene foarte frumoase care m-au solicitat să îmi construiesc personajul. Foarte tare m-a solicitat și rolul din „Anul Nou care n-a fost”. Foarte mult mi-a plăcut să filmez pentru documentarul artistic al Alexandrei Gulea – „Maia – Portret cu mâini”. A ieșit un film cu totul și cu totul special și chiar am filmat într-o stare specială.
Chiar am rugat-o pe Alexandra să-mi dea și mie tot ce n-a rămas în film, pentru că erau scene extraordinare, cu emoție, cu încărcătură. Ar fi fost să fie și rolul din „Animale bolnave” de Nicolae Breban, dar acolo totul s-a denaturat, dar personajul era foarte interesant.
Ați declarat în mai multe interviuri că teatrul v-a atras mai mult decât filmul. Cum vă raportați astăzi la teatru și la film?
Mi-e dor de teatru. Nu am mai făcut teatru de la pandemie, din 2020. Din păcate, s-au oprit toate spectacolele în care mai jucam. Dar mi-e dor de teatru în continuare.
Ați spus, la un moment dat, că nu vă uitați la filmele în care ați jucat, dintr-un soi de lașitate. Este un obicei care a rămas, sau s-a mai schimbat în timp?
S-a mai schimbat puțin. Am început, recent, să mă uit la filmele în care joc. Am văzut „Maia – Portret cu mâini”, „Anul Nou care n-a fost”. Cred că s-a mai dus din lașitatea pe care o resimțeam atât de visceral mai demult.
Pe finalul discuției, v-aș întreba: ce înseamnă pentru dumneavoastră Premiul pentru Întreaga Activitate pe care urmează să-l primiți la TIFF?
Un lucru foarte, foarte important. Înseamnă mult. Este un gest de tandrețe extraordinar care mi se oferă. Da, cred că voi păstra această idee și o voi spune și pe scenă când mi se va înmâna premiul. Simt recunoștință pentru acest premiu pe care îl primesc neașteptat. Eu n-am lucrat niciodată cu așteptări. Eu am făcut un rol ca să-l fac, nu ca să iau un premiu. Mi-am parcurs meseria asta nu urmărind ca, într-un moment anume, la capăt, într-un colț, să primesc și eu un premiu. Dar acum, că îl primesc, mă simt minunat. Am niște emoții foarte, foarte mari.
Interviu de Răzvan Sădean
