“Devil May Cry” – Dar mai mult am plâns eu
Cei de la Netflix au acest obicei să ia câte un IP arhicunoscut care are deja la bază un fanbase considerabil de mare, să facă propria lor adaptare și ulterior să reușească incredibila performanță să îi enerveze pe toți fanii respectivi, s-o dea în bară într-un stil major și să piardă niște milioane de dolari, asta doar pentru că au vrut ei să facă ceva puțin diferit.
Și asta ne aduce la subiectul de azi, Devil May Cry.
Unul dintre cele mai bine vândute jocuri video ale companiei Capcom, alături de Resident Evil și Street Fighter, Devil May Cry a debutat în 2001 și de atunci s-a bucurat de un succes uriaș, având multiple sequel-uri care au devenit din ce în ce mai bune.
Cumva, însă, în afară de o mini-serie veche de vreo 15 ani, nimeni nu s-a gândit să facă vreo adaptare a jocului într-un serial sau în vreun film. Până acum.
Când am văzut că Netflix urmează să lanseze o animație de la cei care au făcut Castlevania am fost în aceeași măsură bucuros, dar și sceptic.
De regulă, în ultima vreme, bunele intenții ale producătorilor creativi care se ocupă de genul ăsta de proiecte sunt presărate de “căsuțe” care trebuie bifate și, care, din păcate, n-au nicio legătură serialul în sine: diversitate culturală când nu e cazul, casting total greșit făcut pe alte criterii decât talentul etc. Și, deși părea aproape imposibil, “căsuțele” astea s-au regăsit și în Devil May Cry.
Povestea e foarte simplă și pare că nu prea poți să dai greș cu ea.
Dante, personajul principal, este un vânător de monștri, extraordinar de priceput, dar care ar prefera să mănânce pizza și să nu facă nimic. Are o sabie uriașă, două pistoale și face din fiecare misiune o joacă personală. E un personaj în jurul căreia poți lejer să creionezi o poveste, mai ales că oamenii deja sunt obișnuiți cu el, și cât timp nu divaghezi de la source material nu prea ai cum s-o dai greș, fanii sunt bucuroși și toată lumea iese bine. Eh, de data asta nu prea.
Să dăm cezarului ce e el cezarului, Dante e pe departe cea mai bună parte din serial.
Au reușit să se apropie foarte mult de varianta lui din jocurile video. Și totul părea că merge bine după primele două episoade.
Problema e că Dante nu e singurul personaj principal în propria lui poveste. Nu. Ca sexul frumos să nu se simtă nereprezentat, creatorii s-au gândit că ar trebui să existe și un personaj principal feminin, Lady, care ocupă cam jumătate din screen time-ul serialului, cu o poveste care nu interesează pe nimeni și în general e un personaj insuportabil care le știe pe toate și care mi-a stricat toată bucuria de a mă uita la serial.
De ce? Numai ei știu.
Per total serialul nu e rău, dar mi-ar fi plăcut să fie mai mult Dante, atât. O să vină ea ziua când o să facă Netflix ceva și n-o să-l schimbe ca să-l facă ei mai “bun”?
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
