28 Years Later – şi tot nu e de ajuns –
În ceea ce pare a fi apusul erei filmelor cu zombie, iar publicul larg e însetat de conținut nou şi original, Danny Boyle lansează „28 Years Later”. Un sequel la un sequel, la 23 de ani de la primul film şi cu aşteptări nu prea mari, având în vedere că mulți spectatori nici nu erau născuți când Cillian Murphy se plimba bezmetic printr-un centru al Londrei complet gol, lipsit de picior de om, în ceea ce avea să devină clasicul „28 Days Later”.
Cumva, Danny Boyle alege să schimbe formula, lăsând la o parte elementele de survival horror clasic şi să meargă la nivelul următor. Prima parte prezintă un soi de capitol rătăcit din mult-prea-lăudatul „The Last of Us”, în care un grup de supraviețuitori care s-a refugiat pe o insulă, printre care Jaime (Aaron Taylor-Johnson) şi Spike (Alfie Williams), trăiesc de pe o zi pe alta şi încearcă să se păzească de primejdii.
Într-o zi, cei doi se aventurează în sălbăticie, unde tânărul Alfie vede pentru prima dată un zombie şi îl ucide, iar în timpul acestei escapade norocoase, cei doi văd undeva în depărtare un foc care pare să aparțină unui om. Jaime îi spune lui Spike că e vorba de un doctor nebun, pe nume Kelson, pe care multă lume îl crede o cauză pierdută.
Partea a doua
Când starea de sănătate a mamei lui, Isla (Jodie Comer) se înrăutățeşte şi nimeni de pe insulă nu pare să ştie de ce, iar tatăl său nu face nimic în legătură cu asta, tânărul Spike decide să acționeze pe cont propriu şi o ia pe mama lui de mânuță într-o aventură cu peripeții până la doctorul Kelson, care, se dovedeşte a fi Ralph Fiennes.
Dacă prima parte a fost presărată cu acțiune, aici Danny Boyle schimbă macazul şi ne aruncă în ceva mai degrabă asemănător cu al său „The Beach”, unde Kelson seamănă mai degrabă cu Brando în „Apocalypse Now” şi trăieşte singur în sălbăticie.
După o serie de imagini interesante, ceva mesaje la granița dintre viață şi moarte, o naştere şi nişte zombie mutanți, intrăm în ultima parte. Un soi de epilog care promite o continuare, Spike alege să plece singur şi să exploreze lumea, ca într-un final să iasă la iveală că nu era chiar singur şi poate chiar e rost de ceva mai multă acțiune.
Per total, filmul e reuşit, poate printre cele mai bune din genre-ul ăsta şi cu siguranță cu amprenta atât de clară a lui Boyle, un autor în adevăratul sens al cuvântului. Şi care te face să vrei să vezi mai mult.
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
