Matematică aniversară cu un muzician singular: NICU PATOI
Pentru Nicu Patoi, unul dintre cei mai valoroşi compozitori şi chitarişti din peisajul muzical românesc actual, 2025 este un an al multiplelor aniversări, care se înşiruie oarecum matematic, pentru că, în 1995, înfiinţa Platonic Band, trupă menită a-i cânta propriile lucrări, în 2005 se lansa primul album al duo-ului Berti Barbera-Nicu Patoi, Confident Stories, iar în 2015 Nicu a fost cooptat în proiectul lui Josef Kappl, Pasărea Rock, metamorfozat ulterior în Meşterii Rock.
De altfel, alături de legendarul basist al grupului Phoenix, NICU PATOI a fost pe scenă în luna mai nu doar cu Meşterii, la The Pub din Bucureşti, pentru a interpreta piese de pe Cantafabule cu ocazia a 50 de ani de la lansarea iconicului album, ci şi pe cea a Teatrului Naţional de Operetă, unde performează la chitară în opera Rock Meşterul Manole, iar cu Platonic Band, după remarcabilul concert Geometry of Creation susţinut în compania Big Band-ului Radio dirijat de Simona Strungaru, pregăteşte spectacolul de deschidere a noii ediţii a Braşov Jazz & Blues Festival (14-17 august).
Fiecare dintre dintre cele trei direcţii artistice subliniază pregnat trăsături complementare – virtuozitatea (Meşterii Rock), spiritul ludic (Barbera-Patoi), creativitatea şi originalitatea (Platonic Band) – ce compun profilul multifaţetat al unui artist care a preferat mereu să dea întâietate notelor şi nu cuvintelor sau propriei imagini, tratând totul cu o seriozitate de sorginte… matematică.
Nicu, pentru a marca 30 de ani de existenţă a Platonic Band, ai oferit iubitorilor muzicii tale un memorabil concert la Sala Radio şi acum ai în faţă câteva evenimente la fel de incitante. În ce stare de spirit te găsește, de fapt, această aniversare?
Una de uimire, mai degrabă, fiindcă din afară pare că au trecut instant, parcă s-a întâmplat totul dintr-odată, dar atunci când privești cu amănuntul vezi că, de fapt, s-au făcut foarte multe în acești 30 de ani, cel puțin în ce privește Platonic Band.
Bineînţeles, eu mă raportez însă la asta pornind chiar din 1995, din vremea când vedeam la televizor nu mai știu ce formaţii şi îmi doream să fiu și eu la fel, pentru că în trupele gălățene în care cântam nu simțeam că mă exprim la maximum… fiindcă, în fond, aşa a apărut Platonic, ca o defulare a propriului eu.
Poate sună un pic egoist ce spun, dar cam asta am vrut de la bun început să fie Platonic, un proiect care să-mi permită să fiu eu însumi, să-mi cânt muzica fără a ține cont de nicio barieră stilistică şi fără a mă încadra în norme. Cu alte cuvinte, așa cânt eu, ăsta sunt eu.
În acest context aniversar, presupun că apariţiile tale live din acest an cu Platonic Band au un caracter aparte. De exemplu, ce intenționezi să prezinți publicului la Brașov Jazz & Blues Festival?
Am plecat un pic pe două drumuri. Unul este de a face un fel de istoric al trupei, iar celălalt, spre care înclin tot mai puternic, mai ales pentru că Platonic Band la Brașov înseamnă Platonic Band & Friends, e acela ca, pe lângă colaboratorii obișnuiți ai trupei din ultima vreme, parte din ei din Big Band-ul Radio, mă refer la trompetistul Sebastian Burneci și la Mihai Ardelean, clăparul de la Vița de Vie, plus alți câțiva, să avem alături de noi pe scenă într-un program special şi prieteni muzicieni pe care ni i-am făcut de-a lungul timpului chiar la Brașov, precum Lars Kutschke sau Sharrie Williams, astfel încât să deschidem festivalul la un nivel mare.
Artistic, unde se află acum Nicu Patoi? Dacă am judeca fie doar după titlurile albumelor Platonic Band, de la conotaţia spirituală a debutului Saved by the Holy Love din ’97 până la “matematicul” LP actual, Geometry of Creation, pare a exista o… schimbare de optică.
Cred că, până la urmă, reflectă tot felul meu de a fi, deci implicit felul în care am evoluat, fiindcă viața mea s-a împărțit mereu între iubire şi muzică, dar și… matematică, având ceva aptitudini pe partea asta, cu toate că n-am fost un mare talent.
Dacă în muzică, fără să fiu încrezut, m-am născut cu talent și mi-a fost ușor de la început, în schimb la matematică am fost doar un elev bun, aşa cum își doresc profesorii, unul foarte serios şi muncitor. Așa cum îmi vedeam colegii de facultate cât sunt de talentați la matematică și nu înțelegeam cum pot băieții ăia să facă lucrurile atât de ușor, la fel, probabil, li se pare altor oameni ascultând ceea ce cânt eu.
Cred că asta explică într-un fel faptul că am pornit din zona aia pur spirituală și am ajuns cumva să arăt prin muzică şi dragostea mea pentru matematică, fiindcă în Geometry of Creation se simte modul meu oarecum matematic de a compune și de a cânta.
Aici e însă un echilbru pe care sper că am reușit să îl menţin, pentru că rigurozitatea te poate face să îți pierzi sufletul și expresia, iar secretul e să știi cum să faci balansul ăsta între rigoare și emoție, şi atunci, folosindu-mă de calapodul ăsta matematic, eu încerc să mă las cât mai liber, de fapt… și având în vedere reușita ultimelor spectacole, cred că lumea a început să mă înțeleagă sau să aprecieze ceea ce fac.
Contează poate și faptul că n-am renunțat timp de 30 de ani, pentru că am colegi de generație, muzicieni extrem de buni, care au făcut trupe de genul acesta, dar n-au rezistat. Ei, uite că Platonic încă există după atâta timp, ba, mai mult, chiar dacă au mai fost schimbări de personal, din 2007 noi suntem în aceeași formulă: ‘Lapi’, adică Răzvan Lupu, la tobe, Berti Barbera la percuție și voce, Adrian Ciuplea la bas și cu mine. Tot ăștia suntem Platonic.
Fiindcă ai adus în dialog matematica, să ne întoarcem atunci în timp… matematic. Nu doar cu 30 de ani în urmă, la originea Platonic, ci cu exact 40, în vremea când aveai primele lecții de chitară luate şi începeai să știi să cânți, nu doar să-ți închipui că poţi. Ce muzică asculta adolescentul Nicu Patoi în 1985?
Oh, acel an a fost extrem de important! Atunci am cunoscut niște oameni ce mi-au devenit prieteni şi care m-au învățat multe. Din muzica românească ascultam pe-atunci Phoenix și Sfinx, iar cei din urmă îmi plăceau mai mult la momentul respectiv şi Zalmoxe mi se părea un univers cu totul și cu totul fantastic.
Acum, după 40 de ani, înțeleg totuși că Phoenix sunt cei care au reușit să facă Rock-ul cel mai valoros, adică au luat un procedeu artistic și l-au făcut autentic la noi într-o vreme în care celelalte trupe încercau să semene cu nu știu cine. Ei s-au cântat pe ei şi asta îi face valoroși, iar pentru mine e o mare bucurie să fi ajuns să cânt împreună cu ei.
Revenind la anii ‘80, prin urmare ascultam în primul rând muzică românească, mai ales că profesorul meu și colegul meu de trupă, care era mai mare decât mine, avea o colecție mare de viniluri și, când mergeam la el să mai îmi arate câte ceva la chitară, puteam asculta Pro Musica, Roșu și Negru, Post Scriptum, Semnal M, Phoenix, Sfinx, în fine, tot ce avea el.
Sigur că îmi punea şi destul de multă muzică străină, dar nu îmi amintesc foarte multe nume.
În ‘85-’86, a apărut în cercul meu de prieteni un vinil cu Van Halen, a apărut şi Gary Moore și cred că am început exact cu ce trebuie, fiindcă mi s-au părut amândoi uimitori… cu toate că lumea îmi spunea de Hendrix, care nu mi-a plăcut atunci când l-am ascultat prima dată şi abia mai târziu am înțeles, de fapt, cât de mult înseamnă pentru povestea Rock-ului.
În această primăvară, melomanii te-au putut asculta pe viu interpretând propriile compoziţii cu Platonic Band și Big Band-ul Radio, pe ale lui Joji Kappl cu orchestra Teatrului Național de Operetă, dar şi Beatles, într-o formulă cu Berti Barbera și Răzvan Suma. Cât de mult a contat în dobândirea acestei versatilități faptul că, în acei ani ‘80, tu cântai atât în trupe de Rock, cât și în Orchestra de Estradă?
Aceea a fost o întâmplare extrem, extrem de importantă pentru mine și cred că întâlnirea cu Orchestra de Estradă a Casei Armatei din Galați m-a format definitiv.
Spun întâmplare, pentru că, printr-o greșeală, m-am trezit că pe scenă se află cei din orchestră, eu ducându-mă acolo convins că am repetiție cu trupa cu care cântam atunci, care se chema Zamolxe, evident, din admirație pentru albumul Sfinx. În paranteză fie spus, cei de la Casa Armatei, unde repetam, nu ne-au lăsat să apărem cu numele ăsta și ne-au pus numele Lira, dar noi tot Zamolxe ne spuneam.
Revenind, am greșit deci ziua de repetiție, m-am dus la sală, iar pe scenă era formația de estradă a Casei Armatei. ‘Ce cauți aici?’ ‘Păi, am venit la repetiție.’ ‘N-ai nicio repetiție, dar, dacă tot ai venit, pune mâna pe chitară și cântă, să vedem ce știi!’
Se pare că le-a plăcut ce-au auzit și astfel am rămas chitaristul lor, eu fiind doar un copil de 15-16 ani. Ansamblul avea însă un dirijor absolut genial pentru locurile alea – Galați, Brăila -, profesorul Mihai Tonu, care a devenit mentorul meu și mi-a pus baze solide de armonie și de acompaniament.
Sincer, eu și acum mă consider mai mult acompaniator decât solist şi îmi place realmente foarte mult să fiu chitarist de acompaniament.
Cu alte cuvinte, da, este adevărat ce presupui, fundamentul meu s-a pus acolo, la Casa Armatei, dar, pe de altă parte, sămânța era deja plantată. Cred că m-am născut rocker și o să mor rocker, chiar dacă am mai luat-o și pe alte alei, cântând și muzică ușoară, și muzică de estradă, și Blues, și un pic din Funk, ba chiar îndrăznesc să spun că mă duc ușor şi în zona Jazz-ului.
De asta și Rock-ul pe care îl cânt cu Platonic Band este, de fapt, o muzică la intersecție de stiluri.
Uite, după concertul de la Sala Radio din această primăvară, când Florian Lungu m-a sunat să mă felicite, l-am întrebat:
‘Pentru că tu ești atât de experimentat, zi-mi și mie ce muzică cânt eu, tu cum o clasifici?’ Atunci mi-a spus foarte clar: ‘Este o muzică Rock, dar este acolo și Jazz în același timp, deci tu faci Jazz-Rock.’.
Pentru el a fost foarte simplu, pentru că abordarea, formele libere, astea implică un limbaj de Jazz, mai ales împreună cu băieții din Big Band-ul Radio, care sunt nişte improvizatori senzaționali, muzicieni extraordinari.
Revenind la primii tăi paşi în carieră, spune-mi câteva cuvinte despre Rock-ul gălățean, care avea totuși o savoare aparte, fiindcă, poate, dacă îți petreceai copilăria în alt oraș, parcursul tău ar fi fost mai spre… matematică.
În mod sigur! Cred că fiecare oraș din România, la momentul acela, avea cel puţin o trupă reprezentativă, fiindcă era o mișcare foarte puternică în existența trupelor din acei ani. După cum îţi ziceam, eu am început cu Zamolxe la Casa Armatei, apoi am continuat în Phoebus, Autograf, Voievod, Deja-Vu, dar deja din perioada Autograf noi ne uitam la cei din trupa Cristal ca la niște zei.
Pentru noi, în Galați, erau ca Van Halen și ei dădeau tonul, practic ei ne formau, atâta vreme cât aveam ca ideal să ajungem să cântăm ca ei, să fim ca ei, să cântăm cu ei. În cele din urmă, eu chiar am ajuns să colaborez cu trupa Cristal, Puiu Crețu, șeful acesteia, fiind un om-lumină, cum îi spun eu, care mi-a dat direcție, m-a călăuzit și m-a încurajat… da, mi-a dat sfaturi și m-a învățat lucruri foarte bune, iar acum, cu Platonic, chiar am o piesă care îi este dedicată, Soul of the Crystal, piesă scrisă de mine în memoria lui Puiu.
Mai mult, Platonic Band a înregistrat și o piesă din repertoriul Cristal, The Theme in C [de pe albumul Saved by the Holy Love din 1997 – n.r.], care este compusă de acesta, pe care o cântăm adesea.
Schimbarea de regim de la finele lui 1989 ţi-a nuanţat inevitabil însă şi modul în care te raportai la muzică, fiindcă viaţa ta continua în noi parametri. Cum s-a petrecut, artistic vorbind, trecerea de la adolescenţă la maturitate?
Am terminat liceul şi am luat examenul la facultatea de Matematică tocmai în ‘89, deci m-a prins Revoluția în armată. Eram pe atunci încă membru în trupa Autograf, cu care am făcut lucruri deosebite, adică, dincolo de premii, eram difuzați la radio, apăream în topul din revista Săptămâna a lui Andrei Partoș pe primele locuri, chiar eram o trupă foarte, foarte bună, aşa că am plecat în armată gândindu-mă că, după aia, va fi şi mai şi… din păcate, când m-am întors din armată, trupa s-a spart și astfel am intrat în Voievod, de asemenea un grup nemaipomenit pentru acele vremuri, care cânta o muzică Heavy Metal foarte apreciată.
S-a întâmplat însă un fenomen foarte ciudat la începutul anilor ’90. De unde până atunci, în epoca comunistă aia nasoală, erau o mulțime de festivaluri și aveam o sumedenie de cântări prin ţară, deodată… n-a mai fost nimic. Acest “underground” care era până atunci destul de vizibil, s-a stins dintr-odată și le-a fost foarte greu inclusiv trupelor mari, precum Holograf sau Iris, care, nici ele, n-au mai avut de cântat.
Asta mi-a devenit foarte clar în ’91, când trebuia să mergem într-o așa-zisă tabără Rock care se făcea la Costinești, unde fiecare trupă trebuia să cânte câte o săptămână, și ne-au anunțat că, din lipsă de nu știu ce, se anulează. Cu Voievod, am reușit, totuşi, să facem în acel an un vinil şi să apărem în colecția Formații Rock, cu Hans Knall pe celalată faţă a discului.
Ca fapt divers, după 30 de ani, în timpul pandemiei, ne-am reunit online – erau unii prin Germania, iar alţii prin America – și am refăcut piesele de pe albumul acela, Formații Rock 14.
În acest context cu puţine cântări, iar tu fiind deja student la Matematică, care au fost circumstanțele în care, totuşi, ai început să iei în considerare ideea de a-ţi asigura traiul zilnic din muzică?
Adică să devin muzician profesionist? Nu mi-a fost foarte clar până în 1996, când am venit la București. Până atunci, maică-mea, care a fost o mână formatoare extrem de importantă în viața mea, mi-a zis tot timpul:
‘Băiete, trebuie să ai o meserie. Nu merge așa, cu cântatul! Trebuie să termini o facultate, să îți faci un nume.’.
Altfel, eu am cântat toată facultatea, inclusiv la nunți, botezuri şi în restaurant, pentru că microbul acesta al scenei s-a manifestat mereu puternic în mine şi nu a pierit niciodată. Ce vreau să zic este că eu începusem să câștig bani aproape la nivel de chitarist profesionist încă de-atunci, adică toată facultatea am reușit să mă întrețin cântând la evenimente. Nu e nicio rușine, mai ales că a reprezentat și asta o școală extrem de puternică… înveți şi mai bine meserie şi capeți acea experiență de a cânta simplu și ușor.
Ca să îți răspund însă la întrebare, schimbarea asta clară înspre statutul de muzician profesionist s-a întâmplat în ‘96, când, pur și simplu, am fost sunat imperativ: ‘Vino la București mâine!’. Terminasem facultatea, cântasem o vară întreagă la mare cu formația Cristal la Neptun şi eram înapoi acasă, prin septembrie sau octombrie, când am primit acel telefon de la Cătălin și de la Bogdan, doi buni prieteni, care mă chemau urgent la București pentru… o chestie.
Așa am ajuns să cânt direct cu Ștefan Bănică, în Rock’n’Roll Band! Am mers pentru o zi, două, la București și am rămas o viață! Interesant e însă faptul că, în momentul în care s-a petrecut asta, eu eram deja destul de vizibil cu Platonic Band.
Ajungem astfel la al doilea jalon aniversar, anul 1995. Încă erai student în Galați când ți-ai format propria trupă, Platonic Band. Caracteristica sa definitorie a fost, este și, probabil, va rămâne că interpretează doar compozițiile tale. Cum ai dobândit, de fapt, încrederea în tine însuţi că ai putea fi realmente un bun compozitor?
Îmi place întrebarea, pentru că, dincolo de activitatea de muzician, eu mai și predau. Ei bine, am o mulțime de elevi şi tot timpul îi încurajez pe copii să fie creativi, iar unii dintre ei au ajuns foarte, foarte buni ca performeri, dar constat că nu sunt interesați de partea de compoziţie şi chiar nu înțeleg foarte bine de ce… continui să încerc să îmi dau seama de asta.
Pentru că, în cazul meu, s-a manifestat din start. Ieșeau natural din mine idei, inspirat fiind de tot soiul de chestii, deci chestia asta cu compusul mi-a fost la fel de ușor ca și cântatul. Foarte repede, cred că de pe la 14-15 ani, de când m-am apucat de chitară, am avut şi propriile compoziții, pe care le-am cântat în toate trupele din care am făcut parte.
Am început să cred cu-adevărat în mine, probabil, odată cu primele festivaluri în care mi-au fost cântate compozițiile.
De exemplu, eram în trupa Phoebus din Galați și am cântat în 1986 în cadrul festivalului Ancora de Aur de la Mangalia și am luat locul III, iar printre piesele interpretate atunci se găsea și una de-a mea. Probabil, contează foarte mult să fii validat, mai ales atunci când eşti foarte tânăr. Cât despre ce compuneam eu atunci, evident că piesele erau haotice, nu aveau o formă clară, dar, totuşi, erau curajoase pentru un băiat fără școală de muzică, cred eu.
O făceam mai mult intuitiv, copiind formele și modul de exprimare a ce auzeam și eu la vremea aia. De asta, nu tot ce scriam se şi cânta în trupele în care activam, fiindcă anumite piese nu se încadrau stilistic. Dacă eu cântam cu Deja-Vu, de exemplu, care era o trupă de Blues-Rock foarte bună, iar eu eram îndrăgostit pe vremea aia de muzica lui Joe Satriani, bineînţeles că ce compuneam eu nu se potrivea cu ce cânta formaţia.
Aşa au început să se tot adune piese pe care le compusesem şi pe care n-aveam cu cine să le cânt, așa că atunci am simțit nevoia să îmi fac această trupă a mea, iar dacă dăm timpul înapoi, în 1995, Platonic Band era un fel de supergrup al Galațiului, fiindcă mi-am ales muzicienii cei mai buni din fiecare trupă din oraş și îmi place să cred că și acum este tot un fel de supergrup.
Cumva, colegii au venit întotdeauna să cânte cu mine de drag, le-a plăcut să fie cu mine din prietenie, fiindcă, dincolo de Nicu Patoi ca muzician sau chitarist, cred că sunt și un prieten bun.
Probabil că le-a făcut plăcere şi faptul că am venit cu idei bune și că întotdeauna de i-am lăsat să vină să le completeze cu propria lor inspirație. În sensul ăsta, nimic nu s-a schimbat în aceşti 30 de ani, pentru că la fel se întâmplă și acum, adică eu mă duc cu o idee și aștept de la ei să o dezvoltăm împreună.
După venirea la București, la creşterea vizibilităţii Platonic Band în primul său deceniu de existență a contribuit serios cooptarea în emisiunea Taverna de pe TVR1, prezentată de Mugurel Vrabete şi Berti Barbera. Privind retrospectiv, cât de importantă s-a dovedit a fi Taverna din perspectiva longevității formaţiei?
Cred că a fost esențială, fiindcă, sincer, trupa era în acel moment oarecum în stand-by și cred că nu prea aveam mari șanse să continuăm mult timp. Spun asta pentru că eu am făcut trupa în Galați, în ’95, ne-am făcut văzuți pe la emisiuni de pe TVR, de exemplu la Mihai Godoroja, la Atelier Fragil, dar apoi am venit la București şi formula s-a schimbat formula total înainte de a înregistra albumul Saved by the Holy Love în ’97.
Trupa a intrat apoi într-o pauză după ’98-‘99, când eu am cântat timp de doi ani prin Dubai și Shanghai, după care am revenit şi am început să cânt din nou cu Platonic, dar nu era o activitate clară… până a venit propunerea lui Mugurel Vrabete de-a fi trupa gazdă a acestei emisiuni din TVR şi, practic, asta a însemnat restartarea trupei.
Taverna a fost pentru noi un punct de coagulare foarte puternic, dar cred că un aspect interesant este acela că eu am acceptat să fim trupa gazdă a programului doar dacă mă lasă să cânt câte o piesă instrumentală în fiecare emisiune şi cred că a fost o mișcare tactică bună.
Compusesem între timp o mulțime de piese noi după Saved by the Holy Love, care, de fapt, reprezentau piesele pentru următorul album Platonic Band, Sweet Little 6String, și astfel am ajuns să cântăm la Taverna, în fiecare ediție, câte o piesă instrumentală de-a noastră, deci lumea a avut posibilitatea să se familiarizeze cu muzica noastră.
Altfel, în perioada celor doi-trei ani de emisiune, aceasta fiind săptămânală, a fost foarte greu să țin trupa unită și, prin urmare, Platonic Band a avut mai multe formule, cu mai mulți clăpari, chiar doi toboșari, mai mulți basiști, dar, cumva, nucleul a rămas mereu acelaşi, adică eu, Lapi [bateristul Răzvan Lupu – n.r.]… și atunci a fost și punctul de întâlnire cu Berti.
De fapt, cum s-a cristalizat duo-ul tău cu Berti, în paralel cu activitatea în Platonic? Prima dovadă înregistrată a întâlnirii voastre în muzică dateaza din 2005, fiind vorba de acel album de cover-uri, tras live în toamna lui 2004 la Timișoara, Confident Stories.
Răspunsul e simplu. Atunci, în 2004, am primit o ofertă să particip cu Platonic Band la un festival, dar ceilalţi colegi ai mei nu erau liberi, așa că ne-am trezit, eu şi Berti, că suntem singuri. Astfel ne-a venit ideea de a cânta în doi și am descoperit că avem o chimie extraordinară în a performa ca duo, așa că, iată, această formulă a rezistat, împlinește acum 20 de ani și a scos cinci sau șase albume.
Mereu ne propunem, aproape la fiecare concert, să propunem publicului şi ceva nou faţă de muzica pe care au ascultat-o deja, adică pentru noi este tot timpul o provocare să căutăm piese care să ne motiveze, să ne facă să cântăm din suflet, să avem interplay. Sigur că, aparent, este o formulă “sărăcăcioasă”, care trimite cu gândul la Folk, dar cine ne-a văzut sau ascultat își dă seama că se întâmplă acolo ceva cu totul diferit, ceva… altfel.
Nu cântăm niciodată la fel, iar piesele sunt foarte bine alese, cred eu, şi mie îmi oferă satisfacția și plăcerea de a fi acompaniator și de a suplini o trupă întreagă cu o simplă chitară. În afară de voce, Berti cântă cu cajónul, cu diverse percuții și cu muzicuța și reușim să creăm împreună lucruri deosebite.
Cum ai reuşit, totuşi, în acei ani, să slalomezi printre proiecte, să cânți într-o zi cu Platonic Band şi după aia cu Angela Gheorghiu, de exemplu, sau să ai concert cu Berti şi apoi să înregistrezi cu Mandinga? Ce mecanism de resetare funcționa la tine?
O explicaţie ar putea fi că mintea mea mai ordonată, matematică, m-a ajutat la chestia asta, dar, sincer, eu nu mi-am pus niciodată problema în felul acesta. A fost, pur și simplu, modul meu de a fi.
Probabil, o altă școală foarte importantă pentru mine ca artist interpret a fost să cânt cu Petre Geambașu, la un moment dat, în Star 2000, aşa că faptul că am cântat pe parcursul trecerii timpului o mulțime de stiluri, încă din vremea cu orchestra de estradă din Galaţi, m-a ajutat să în mod cert îmi câștig ușurința asta de a trece de la o formă de exprimare muzicală la alta, pe care nici nu o mai conștientizez.
Recunosc că sunt întrebat de multă lume cum pot să trec atât de ușor de la un stil la altul sau despre cum de țin minte atâtea piese, dar, real, eu nu îmi pun problema asta. Cu asta mă ocup eu, sunt muzician, deci ăsta e modul meu de a fi.
Continuăm cu matematica aniversară. În 2025, se împlinesc 30 de ani de Platonic Band, 20 de ani a duo-ului pe care-l faci cu Berti şi 10 de când ai intrat în Pasărea Rock. Cum s-a născut și a evoluat relația de prietenie și de încredere cu Josef Kappl? Ați rămas împreună și mai târziu, când Pasărea s-a transformat în Meșterii Rock, iar tu ţi-ai adus creativ contribuţia încă de la primul album, Legenda, prin piesa Frescă pitorească, compusă împreună cu legendarul basist de la Phoenix…
Intrarea mea în Pasărea Rock a fost și pentru mine neașteptată, întrucât eu deja eram cam aglomerat cu toate proiectele mele şi mi-era greu să le manageriez pe toate.
În momentul acela, eu cântam cu Ștefan Bănică Jr., cu Platonic Band, cu Berti, plus că mai aveam şi un alt proiect destul de activ, Pop Goes Jazz, cu prietenul meu, percuţionistul Vlad Popescu. Era dificil să mă împart între ele, adică trebuia să-mi funcționeze un sistem clar de priorități în raport cu colegii din aceste trupe, altfel stricam totul.
Bun, am primit un telefon de la Sorin Voinea, clăparul trupei Pasărea Rock din vremea aia, care mi-a propus să mă alătur trupei. Am zis: ‘Categoric, nu! V-aș încurca, nu vă puteți baza pe mine.’. Telefoanele au persistat însă până când am acceptat să intru în Pasărea Rock, cu condiția să am un înlocuitor, un alt chitarist, pentru atunci când nu pot eu să vin.
Am fost atunci la prima repetiție, m-am întâlnit cu Josef Kappl, cu Ovidiu Lipan și cu Mircea Baniciu şi se pare că ne-am plăcut. Cu Mircea și cu Țăndărică mă ştiam, dar cu domnul Kappl nu prea și râd şi-acum împreună cu el când îi spun:
‘Când te-am văzut prima oară, mi-ai dat impresia de un om rece. Mi s-a părut că nu ești din tribul meu. Mi-ai făcut o falsă impresie!’.
Pentru că el este un om mai serios, mai sobru şi distant, nu vorbește mult, în fine, e un alt tip de caracter, dar unul foarte, foarte fain.
Prin urmare, am acceptat să merg, i-am cerut partiturile domnului Kappl, acesta mi-a dat un vraf, iar după câteva săptămâni m-am dus la repetiție și le-am cântat totul perfect din prima. Au fost foarte încântați şi cea mai mare laudă din partea domnului Kappl a reprezentat-o faptul că eu cânt așa cum și-a închipuit el piesele și că nu a avut niciodată un chitarist care să facă asta.
La scurt timp am tras albumul Legenda, dar, din păcate, au apărut disensiuni între Țăndărică, Kappl și Baniciu și, astfel, Pasărea Rock s-a transformat la un moment dat în Meșterii Rock şi eu am rămas cu domnul Kappl, pentru că ceilalți doi aveau oricum proiectele lor paralele, iar eu eram deja implicat în procesul creativ alături de acesta, după cum ai remarcat apropo de piesa mea de pe Legenda.
Bun, deci trupa s-a reformat în jurul domnului Kappl ca Meşterii Rock, dar, în același timp el, se lupta din greu să pună în scenă Meșterul Manole. De fapt, lucrul la noul album, la Cavalcada [lansat în 2024 – n.r.], și la opera lui Rock Meșterul Manole a consolidat extrem de puternic relația mea cu domnul Kappl, care este una deopotrivă de prietenie și de potrivire artistică.
Tot acum 10 ani, când ai fost cooptat în Pasărea Rock, ţi-ai terminat masteratul la Conservator, sub îndrumarea lui Mircea Tiberian. De ce ai mai simţit nevoia unei astfel de căutări personale în mareea de proiecte muzicale în care erai implicat efectiv?
În privinţa masteratului, cred că am avut două motivații. Una a reprezentat-o chiar fiica mea, pe care mi-am propus să o determin să vadă că și la vârsta asta se mai poate face o școală și, dacă eu mă duc să o fac, o fac de 10!
A doua s-a născut, probabil, dintr-o anume dorinţă de a-mi certifica, cumva, statutul de muzician printr-o diplomă. Una peste alta, a fost un fel de joacă, de felul ‘Hai să văd dacă mai pot!’, cu toate că am zis că ultima mea școală o să fie școala de șoferi, aproape convins fiind că am învățat destul în viaţa mea.
Masterul s-a dovedit a fi însă o experiență uluitoare, pentru că, dincolo de cursurile cu domnul Mircea Tiberian, care este fascinant și de la care am avut foarte multe de învățat, am descoperit alte cursuri, printre care cele teoretice, absolut superbe. Nu pot să nu îmi aduc aminte de cursul cu domnul Dan Dediu, de istorie a muzicii secolului XX, care a fost un spectacol în sine, adică eu aș mai vrea să mă duc să asist și acum la cursul ăla… senzațional! Sau cursul de istorie a muzicii electronice ținut de Octavian Nemescu, la fel, a fost nemaipomenit.
Ce vreau să spun e că toate astea mi-au plăcut realmente foarte mult şi, după ce am obținut diploma, lumea chiar a început să mă bată la cap să fac doctoratul, dar am zis că… ajunge. Mi-a folosit însă foarte mult, în condiţiile în care eu, repet, n-am avut școala de muzică, am fost un autodidact.
Cântând de-a lungul anilor în trupe foarte bune și cu super-profesioniști, a fost nevoie să țin pasul cu ei și a trebuit să pun întrebări și să învăț lucrurile singur, direct pe scenă, dar eu încă simt că nu pot fi la același nivel cu un muzician dintr-o orchestră simfonică, precum cea alături de care mă aflu la Teatrul de Operetă cu Meşterul Manole, adică nu pot citi încă la prima vedere partituri foarte grele, mai ales cum le scrie domnul Kappl.
Prin urmare, consider că îmi mai trebuie ceva studiu aprofundat pentru asta, aşa că, în continuare, mă pregătesc acasă în direcţia asta.
Am început dialogul retrospectiv în 1985, cu tine ascultând Phoenix și iată că cercul se închide după 40 de ani, fiindcă, de curând, ai concertat din nou cu Meșterii Rock. Ţi-ai fi imaginat vreodată ca adolescent că vei ajunge să cânţi după 40 de ani chiar cu fondatori ai Phoenix?
Nici prin cap nu îmi trecea, pentru că ei de atunci erau undeva sus și departe, erau un mit, o legendă, așa cum îmi povestea prietenul meu care mă învăța să cânt la chitară și îmi vorbea de istoria muzicii Rock.
Da, este o minune în viața mea – nu pot să o caracterizez altfel – şi încă sunt surprins că am ajuns să cânt cu domnul Kappl şi să împart scena, de exemplu, cu Ovidiu Lipan Țăndărică, care este absolut uluitor. Adică îmi venea să mă duc să îl pup pe scenă câteodată… efectiv! Este ceva de nedescris, cu o fantezie care mă surprinde de fiecare dată. Din păcate, nu mai cântă cu noi în Meșterii Rock, dar la tobe îl avem acum pe Marcel Moldovan, care este, de asemenea, un baterist de excepție, alături de care îmi face mare plăcere să cânt.
În concert, interpretăm în principal piesele compuse de domnul Kappl de pe discul Cantafabule, precum Vasiliscul și Aspida, Pasărea Calandrinon, Sirena, Filip și cerbul sau Uciderea balaurului, dar la începutul anului 2026, la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti, va fi prezentat în premieră absolută musicalul Rock Cantafabule, în care tot materialul de pe discul devenit deja clasic va fi orchestrat în varianta simfonică.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Cristian Barcan / Radio România
Vezi aici și care sunt cele 10 melodii pe care Nicu Patoi le-ar pune pe un disc imaginar.
