„D’ale Carnavalului” este o operă scrisă de Dan Dediu pe un libret adaptat de Ștefan Neagrău după piesa omonimă a lui I.L. Caragiale, prezentată în premieră pe scena Naționalului bucureștean în primăvara lui 1885, adică în urmă cu 140 de ani. Fix.
Acum lucrăm la premiera acestei adaptări muzicale, în scenografia Vioricăi Petrovici. Premiera va avea loc pe 17 mai 2025. Tot în București, dar la Operă, pe Kogălniceanu. Nu mă mai învăț minte… Bun, la lucru deci: întotdeauna studiez un titlu nou pornind de la libret. Titlul intrigă și invită, deopotrivă: Carnaval, Carne Levare, Carne Valle (într-o latinească mai populară), Carrus Navalis. Diverse etimologii, toate convergente: pregătirea pentru „lăsarea” cărnii din alimentație, Lăsata Secului, cum ar veni, zilele care preced Postul Mare.
Prilej de petreceri, procesiuni, ospețe (nu în ultimul rând pentru a consuma surplusul de provizii adunate pentru iarnă și a evita risipa). Obicei străbun, sustenabil și rezilient. Accesoriu nelipsit: masca. Adăugată costumului, duce fără greș la suspendarea ordinii sociale, amintind de Saturnaliile Romei antice și invitând la analogii, pars pro toto: Viața, Lumea, toate un Carnaval. Îmi vine în minte piesa „Cafeaua de dimineață” a lui Doru Stănculescu.
La premiera lui Caragiale de acum 140 de ani s-a lăsat cu fluierături. Autorul era acuzat că aduce pe scenă „drojdia mahalalei”. La îndemnul unui neica nimeni, semnatar de pseudo-exegeze în România Liberă, s-a adunat „dascălimea” să huiduie copios.
Balamuc. Care va să zică, dacă-i pui oglinda în față, Caliban se înfurie și o sparge… Dar să ne întoarcem „la chestiune”: libretul lui Ștefan este excelent, de o concizie și eficiență uluitoare. Partiturile celor opt personaje principale intră într-un contrapunct de o virtuozitate care te lasă… ei bine, mască. Situațiile se succed într-o logică impecabilă: personajele se caută, se regăsesc, se împart și se despart într-o suită de combinații rapide, fără fisură. Alchimie curată, ai zice…
Cât despre muzică, totul se leagă perfect: temele au un umor intrinsec, sunt inteligibile, corul intră (și iese) exact unde și cum trebuie, orchestrația are și bun-gust, și culoare. Închid partitura. Ar trebui să fiu fericit. Nu sunt: o dată pentru că Ștefan nu mai e, iar preconizata trilogie („O scrisoare pierdută”, „D’ale Carnavalului”… cealaltă) în formula Libretist-Compozitor-Scenograf e sortită să rămână un diptic. Și apoi, la această partitură tot greul cade pe noi, interpreții. Nu-i treabă simplă. Dar lucrăm și sperăm. Ne vedem la Operă, pe 17 mai.
» Text de TIBERIU SOARE | Evenimente București
Cover: Dirijor TIBERIU SOARE. Foto © Marius Michailov
