MARA DOBRESCO: “Am ajuns într-un moment al vieţii mele în care îndrăznesc să fiu eu însămi”
Creatoare a unor memorabile experienţe performative în care muzica își dă întâlnire cu teatrul, literatura, dansul contemporan şi arta fotografică, strălucitoarea pianistă franco-română Mara Dobresco, comparată frecvent cu Martha Argerich sau Claudio Arrau, și-a rafinat un vocabular artistic foarte personal, prin care transmite emoţie publicului plecând deseori de la profunda influenţă a unor personalităţi ale culturii române precum George Enescu, Eugène Ionesco, Constantin Brancuși, Anatol Vieru, Emil Cioran sau Marin Sorescu, iar aceste calităţi care îi conferă unicitate sunt definitorii pentru includerea sa în Top 25 al personalităţilor femine din secolul XXI, realizat recent prin votul cititorilor Zile şi Nopţi.
Invitată cu regularitate să susţină recitaluri pe cele mai importante scene sau festivaluri de muzică cultă, indiferent că am avea în vedere Concertgebouw, Pleyel, Festival d’Aix en Provence, Bozar sau Musée d’Orsay, MARA DOBRESCO face parte din categoria muzicienilor care doresc mereu să își îmbogăţească repertoriul și aria de expresie, iar publicul devine astfel beneficiarul colaborărilor sale creative cu artiști precum actorul Denis Lavant și coregrafa Béatrice Massin, realizatorii de film Claus Drexel și Radu Mihăileanu, fotograful Éric Sanger Monteros sau dirijoarea Simone Menezes, fondatoarea Ensemble K. Actorul francez Volodia Serre îi este partener Marei Dobresco în această primăvară pe scenele noastre, pentru că, după premiera din 2024 de la Théâtre Scala din Paris, urmată de una la Iași, spectacolul-concert Bach chez Cioran, une tragédie angélique, este prezentat într-un turneu unic în România, ce mai are programate reprezentaţii în perioada 14-19 mai în Sibiu, Cluj și Brașov.
Am profitat de prezenţa apreciatei pianiste pentru concertul de la București și i-am propus un dialog retrospectiv în care am plecat de la momentul revelaţiei pe care au reprezentat-o textele despre muzică scrise de Emil Cioran, reunite în antologia primită cadou de la fratele filosofului cu ani în urmă.
Prin ce anume v-a “vorbit” atât de seducător această carte, Cioran şi muzica, încât să vă inspire conceptul performativ care s-a materializat apoi în spectacolul Bach chez Cioran?
În primii mei ani la Paris, la studii, am făcut un curs opțional foarte interesant, destinat muzicienilor în general, nu doar pianiștilor, ce îmbina gestul teatral cu gestul muzical şi unde învățam cumva să punem aceste două gesturi în comun, în cadrul căruia ni s-a propus să facem un mic spectacol ca să punem în scenă tot ce înțelesesem noi din acel curs.
Am luat atunci cartea cu scrierile lui Cioran – deci a trecut ceva vreme de când s-a întâmplat asta, fiindcă aveam doar 20-21 de ani – și mi-am scos de-acolo toate textele care vorbeau despre timp, precum “Muzica este timp sonor”, fiindcă pe mine mă interesa foarte mult trecerea timpului, ideea din spatele improvizațiilor muzicale făcute la curs fiind aceea să nu alegem neapărat o muzică existentă – iar ăsta era un punct nou pentru mine -, ci să creăm ceva inspiraţi fiind de anumite referinţe.
Acesta a fost prin urmare primul contact, o creație de studiu pentru care bază mi-au fost textele lui Emil Cioran despre timp, evident, cu o anumită nuanțare a muzicii.
Acea antologie, pe care am tot recitit-o după aia, mi-a deschis cumva apetitul de a-l aprofunda pe Cioran, după care, evident, am parcurs și alte scrieri ale sale… dar cartea aia a rămas în mintea mea și n-a mai părăsit locul în care aveam pianul, adică a devenit ca o nouă partitură pentru mine, să spun așa, la care tot reveneam şi din care mă tot inspiram.
Într-adevăr, a trecut ceva vreme de-atunci…
Da, ani de zile, iar acest proiect s-a născut în momentul în care un director de festival mi-a cerut să fac un recital Bach 100%… greu de explicat ca pianist publicului care nu e de specialitate, dar o muzică pe care noi o punem cumva pe un altar, adică e atât de multă ordine și lumină în ea, încât încercăm să fim noi înșine cât mai perfecți.
Poate publicul are impresia că suntem ca niște zei sau supraoameni, dar și noi, în culise, avem aceste căutări, avem dubiile noastre, încercăm să ne perfecționăm cât putem de mult ca să ducem mai departe mesajul artistic al compozitorilor. În fond, eu sunt doar interpret, nu sunt creator.
Când am primit propunerea, iniţial mi-am spus că nu pot să urc pe scenă fără să fie ceva deosebit, fiindcă muzica e mai măreață decât mine, dar, până la urmă, am acceptat totuşi provocarea de a cânta un recital 100% Bach și, în acea zi, l-am luat cu mine pe… Cioran.
Am citit două fragmente publicului și m-am simțit realmente foarte bine, pentru că se crease un cadru un pic teatral în jurul muzicii, iar oamenii au venit imediat la mine după aceea să afle din ce cărți le citisem şi acela a fost momentul în care mi-am dat seama că este un proiect de dus mai departe.
Ce-mi spuneţi vine în întâmpinarea unei alte curiozităţi… de ce Bach şi nu Mozart? Pentru că Emil Cioran îl invocă şi pe Mozart în scrierile sale şi ambii sunt asociați conceptului de muzică absolută, definit de romantici și formulat de Wagner.
Da, sigur, Cioran vorbește de Mozart, de Wagner, de Chopin, de mulți compozitori în general. dar eu, citindu-i textele, pur și simplu auzeam în minte muzica lui Bach şi nu orice muzică de Bach… de asta toate lucrările pe care le interpretez în spectacol, cu excepţia Concertului italian din final, sunt scrise în minor. Selecţia am făcut-o din foarte, foarte multe lucrări ale lui Bach, inspirată fiind de textele pe care le alesesem deja în prealabil [spectacolul-concert Bach chez Cioran, une tragédie angélique înglobează extrase din Lacrimi şi sfinţi, Despre neajunsul de a te fi născut, Cartea amăgirilor şi Amurgul gândurilor, de Emil Cioran – n.r.].
Alegerile se fac într-un mod intuitiv până la urmă, dintr-o anumită nevoie, iar aici a fost, pur și simplu, o întâlnire în interiorul meu, în mintea mea, cu gustul meu de interpretă, iar Bach mi s-a părut absolut o evidență în această combinare a textelor lui Cioran.
În tinerețe ascultam Matthäus-Passion – Patimile după Sfântul Matei de cel puțin zece ori la rând, deci probabil că am în mine, pe undeva, o anumită criză a adolescenței pe care n-am trăit-o și din cauza asta simt nevoia de o anumită densitate în muzică.
Desigur, îmi place foarte mult să ascult sau să interpretez Mozart și Chopin în concerte, dar, în proiectele mele foarte personale, îmi dau seama de prezenţa acestei nevoi.
În spectacolul meu de dinainte de acesta, Il faut donc que vous fassiez un rêve, pe texte de Eugen Ionescu și Marin Sorescu, la fel, vorbeam cumva tot de trecerea timpului, deci cred că tind un pic spre creație prin toate aceste proiecte ale mele, deşi eu sunt formată ca interpretă… aduc pe scenă un punct de vedere care nu este doar cel al unei interprete, ci o viziune care îmi aparţine şi mă reprezintă mai profund, criticabilă poate, dar pe care vreau să o împărtășesc publicului cu cea mai mare sinceritate.
Ca performer, aţi putea înclina spre Cioran, cu “tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat”, dar ca storyteller și creatoare de spectacole, păreţi a fi mai aproape de Wagner, care susţinea că “unde muzica nu mai poate avansa, cuvântul îi ia locul”. Unde vă situaţi, de fapt?
Încă dau concerte cu orchestră și recitaluri, bineînţeles, dar mie întotdeauna mi-a plăcut să pun în scenă muzica, adică un concert să nu rămână doar o simplă audiţie, iar aceste spectacole, aşa cum spuneam, reprezintă nişte întâlniri cu mine însămi prin care propun şi celorlalţi unele teme care-mi stăruie în minte, în forme în care muzica şi cuvântul se hrănesc reciproc.
În acest proiect, spre exemplu, acolo unde cuvântul devine neputincios, muzica lui Bach este cea care ne duce mai departe și chiar vorbeam ieri cu Volodia Serre, actorul care îmi este alături pe scenă, despre faptul că, poate, aceste texte filosofice nu sunt foarte ușor de înțeles, dar îi spuneam că nu-mi doresc neapărat ca oamenii să plece cu un înțeles de la spectacolul nostru.
Filosofia mai mult pune întrebări decât dă răspunsuri și ideea a fost că, din toate aceste texte ale lui Cioran, cumva, fiecare spectator va reține probabil trei cuvinte, iar acele trei cuvinte îi vor răsuna cu muzica de Bach pe care o va auzi după aceea, şi, în felul acesta, fiecare om își va crea un sens propriu al acestei muzici și al acestor texte.
Sigur că Cioran afirmă anumite lucruri, cu care putem fi sau nu de acord, dar, dincolo de asta, le desface într-o formă atât de frumoasă, atât de poetică şi de muzicală, încât, până la urmă, rămâi mai mult cu trăiri și tocmai asta a fost ideea mea, să nu ducem un anume mesaj despre spiritualitate sau despre muzica lui Bach, ci, dimpotrivă, să deschidem cât mai mult această zonă și fiecare să meargă acolo unde are chemare.
Pentru că aţi amintit de partenerul de scenă, împreună cu Volodia Serre aţi conceput şi un concert-lectură dedicat lui Francis Poulenc. Ce v-a făcut să exploraţi lumea acestui compozitor dincolo de muzică?
A fost un spectacol care s-a născut, la fel, de la o carte pe care am citit-o… una mare, ca acelea de telefoane, în care a fost adunată toată corespondența lui Francis Poulenc, pe care îl știam până atunci doar prin intermediul compoziţiilor.
Erau acolo niște scrisori absolut deosebite, pe care cred că toată lumea ar trebui să le citească, unele cu mult umor, iar altele cu o mare, mare nostalgie, dar toate exprimate atât de frumos, încât am ales câteva dintre ele și am încercat să le pun într-o corespondență cu muzica, pentru că în acel concert nu a fost numai Poulenc, a fost și Mozart, a fost și Satie, a fost și Debussy.
Autour de Poulenc a reprezentat prima mea colaborare cu Volodia Serre, iar concertul l-am dat în cadrul festivalului Lille Piano Festival, unde el a făcut o foarte simplă şi frumoasă punere în scenă folosindu-se de câteva fotografii alb/negru.
Am fost un pic constrânși de timp, pentru că trebuia să ne încadrăm într-o oră, așa că a trebuit să facem o selecţie foarte drastică a scrisorilor, care erau foarte multe şi aș fi putut susţine trei concerte pe această temă, dar câteodată constrângerile sunt binevenite, fiindcă a trebuit să ne concentrăm pe a da o imagine cât mai completă a cine era Francis Poulenc ca om de cultură dincolo de muzică, pe raporturile pe care le avea cu scriitorii şi artiştii de atunci, şi, până la urmă, spectacolul nostru a fost foarte, foarte bine primit.
Apropo de constrângerile apărute din partea timpului, în opinia lui Emil Cioran, “Cheia muzicii lui Bach este dorinţa de evadare din timp. Umanitatea n-a cunoscut un alt geniu care să fi prezentat cu mai mult patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut.”. Sunteţi preocupată de “l’évasion du temps”?
E frumoasă întrebarea și o să încerc să găsesc răspunsurile, fiindcă e posibil să fie nu doar unul. Copil fiind, eu am trăit, cumva, acel timp… fără limită. Cum spune chiar Eugen Ionescu, când ești mic, pe la 4-5 ani, o zi durează cât un an, iar poimâine e abia în 10 ani, adică nu există acea constrângere a timpului, iar eu am simțit asta cu adevărat.
Chiar dacă mi-am trăit copilăria în anii de dinaintea Revoluției, am simțit acea plăcere de a sta la fereastră și a visa, de a mă pierde în gândurile proprii, de a mă plictisi, pur și simplu, când, uneori, plimbându-mi ochii pe bibliotecă, număram cărțile şi mai scoteam câte una, când, de fapt… nici nu mă gândeam la timp. Timpul era pur și simplu, deci nu exista o noțiune a lui.
După care, desigur, a început școala, unde trebuie să dai randament, trebuie să ai rezultate, fiindcă așa e gândită formarea unui copil și cu asta deja nu mai eram foarte încântată. Aveam foarte mult de studiat, iar timpul a început să se reducă și singurele momente în care, într-adevăr, aveam un fel de senzație că ies din timp erau cele în care eram la pian.
Îmi aduc aminte de mama care, în zilele foarte însorite, deschidea ușa şi-mi spunea: ‘Mara, sunt copiii afară, nu vrei și tu să ieși să te joci un pic?’. Eu: ‘Nu, nu, nu, mai am de studiu!’. După vreo oră, intra din nou: ‘Mara, uite, te cheamă copiii din bloc să te joci.’. ‘Nu, nu, mai stau!’
Sigur că avem această imagine a sacrificiului unui tânăr, care, la 9, 10, 11 ani, stă cu orele la pian și studiază, dar pentru mine era cu adevărat o căutare. Nu înțelegeam pe atunci, dar, într-un fel, eram ca un cercetător care încearcă să găsească o experiență, să o înțeleagă și să o descrie, pentru că încercam să mă apropii cât mai mult în mod natural, iar muzica să devină celule care fac parte din mine…
Cum a evoluat însă relația dumneavoastră cu timpul odată cu adâncirea căutărilor introspective?
Bineînţeles că, după aceea, atunci când am plecat la studii la Paris, am descoperit o cu totul altă realitate, o întreagă viață culturală, dar abia destul de recent mi-am dat seama că aproape toate proiectele pe care le realizez ca artistă au o punte cu momentele trăite în copilărie, inclusiv cu aceste cărți pe care le-am citit înainte să plec de-acasă şi care constituie pentru mine un fel de lume paralelă.
Prin aceste proiecte mă regăsesc pe mine însămi, cu trăirile şi viața pe care o aveam atunci, și încerc să aduc acea viziune şi cum s-a transformat ea în timp prin intermediul actului artistic, adică prin alegerea lucrărilor şi a textelor. Spusele lui Brâncuși, ‘Ce fericiți sunt cei care își păstrează sufletul de copil!’, sunt pentru mine cumva o deviză, fiindcă descopăr de multe ori cu uimire că eu am rămas în această naivitate, că încă îmi place să cred că lumea e fantastică și în fiecare om există ceva foarte bun.
Cu alte cuvinte, toate punctele de plecare au fost acolo, în anii în care am descoperit nu doar trecerea timpului, ci şi timpul muzical, care e total diferit, iar acum alerg, ca toată lumea de altfel, dintr-un proiect în altul, încercând să opresc timpul măcar cât sunt pe scenă.
O experiență foarte, foarte puternică a fost cea cu covidul, fiindcă atunci am regăsit acea scurgere a timpului din copilărie pe care o uitasem… nu te mai uitai la ceas, pentru că n-aveai de ce, nu era niciun rendez-vous, nu era niciun eveniment și pe toți ne-a făcut să ne schimbăm un pic și să ne dorim altceva. La vremea aceea, foarte multă lume spunea că a descoperit că se poate trăi și în alt ritm, doar că, iată, ne-a luat din nou valul.
Emil Cioran scria că singura funcție a memoriei sale este să îl ajute să regrete. Ce regrete vă încearcă, de exemplu, atunci când priviți la pianul Bösendorfer care v-a însoţit de la Bucureşti la Paris? Ar exista ceva de schimbat printr-o întoarcere în timp?
Cred că toate evenimentele se desfășoară în modul în care ele trebuie să desfășoare și nu cred că aș schimba ceva. Acel Bösendorfer, da, m-a urmărit din anii adolescenței, părinții mei cumpărându-l când eu aveam 15-16 ani şi a fost un cadou extraordinar!
Toată familia a pus mână de la mână ca să am acel pian din 1836, iar la Paris, unde am ajuns apoi să studiez, era foarte greu să obțin un instrument, pentru că erau puține studiouri și trebuia să stau la coadă ore în șir ca să apuc să exersez o oră jumătate, și atunci am reușit să îl aduc de-acasă.
Puțin câte puțin, acest pian a devenit chiar vocea mea. Nu este perfect, are anumite fragilități, dar nu îl voi părăsi niciodată, adică acesta va rămâne mereu pianul meu, deci nu-l voi schimba cu un Steinway nou sau cu un Yamaha performant.
Acest Bösendorfer este cadoul făcut de ai mei, vine din România, de aici, l-am dus acolo şi leagă tot, de la perioada copilăriei mele şi adolescența, până la anii de studii şi cine sunt eu în clipa de faţă, așa că îl voi păstra până la sfârșit.
Spuneaţi ceva mai înainte că despre trecerea timpului a fost oarecum şi spectacolul Il faut donc que vous fassiez un rêve, a treia colaborare cu Volodia Serre, bazat pe o combinație de texte ale lui Marin Sorescu și Eugen Ionescu. Presupun că nu-mi veţi spune că pe Sorescu l-aţi descoperit tot în copilărie…
Ba da! Vedeți ce bine era să te plictisești? Pe atunci nu erau toate aceste ecrane, aşa că am citit foarte mult, inclusiv poezie, Blaga, Minulescu, în fine, mai mulți, dar nu știu de ce m-am oprit la Sorescu, fiindcă am citit o carte cu poezii de-ale lui, se cheamă Drumul, dar nu toate mi-au plăcut, ca să fiu sinceră, adică nu într-atât încât să rămână cu mine.
Au fost însă unele care m-au atras prin cum râdea el de multe situații care erau dramatice, de fapt, și poate că această privire un pic detaşată coincidea cu ceva din ceea ce simțeam eu. Acea carte a fost chiar prima pe care am dus-o cu mine la Paris și am început să traduc textele încetul cu încetul, pentru că Sorescu era tradus în vreo 25 de limbi, dar nu şi în franceză, cu excepţia unui singur poem.
Ceva mai târziu, fiind deja la Paris, am citit Journal en miettes – Jurnalul în fărâme al lui Ionescu, și, la fel, am tot subliniat pasaje care mi-au plăcut foarte mult, legate de acea parte din copilărie de care vorbeam mai înainte, acel paradis pierdut, care a reprezentat ceva extraordinar şi pentru Eugen Ionescu și mi-am dat seama atunci că ambii căutau să explice trecerea timpului şi, victime fiind, încercau să readucă, oarecum, o altă viziune asupra acesteia.
M-am distrat să pun acele texte să funcţioneze cumva împreună şi a fost foarte frumos, pentru că, neavând un program tipărit, lumea care a venit la spectacol mi-a spus că, de la un moment dat, nu mai știa care sunt de Sorescu şi care sunt de Ionescu, fiindcă, în fond, amândoi vorbeau exact despre același lucru, chiar dacă în moduri diferite, iar combinarea lor a creat unicitate.
Într-adevăr, Volodia a fost cel care a pus în scenă spectacolul, dar pe scenă a fost celebrul actor Denis Lavant, care ne-a făcut un cadou absolut prin implicarea în acest proiect creat de o muziciană fără niciun buget, un actor căruia îi place să-și asume riscuri atunci când e vorba de idei pe care le consideră frumoase.
Acum, în 2025, cum vă raportaţi la timp? Ca la un partener pe care vă puteţi bizui la nevoie sau ca un oponent împotriva căruia trebuie să luptați mereu?
Sincer, aș prefera să nu am decât timpul impus de trecerea zilelor și a nopților, adică prin propriile simțiri să îmi pot spune: ‘Bun, am făcut destul de multe lucruri, acum pot să mă așez și să mă odihnesc. Voi continua a doua zi.’.
Din păcate, în viața de artist sunt o sumedenie de planning-uri de dus la bun sfârșit, fiind foarte multe proiecte ce trebuiesc concepute şi organizate în același timp, pentru că se înșiruie unul după altul la trei-patru zile și atunci trebuie să le poți duce pe toate. Asta necesită o pregătire foarte, foarte intensă și este extrem de dificil să împaci rolul de muzician cu cel de părinte, spre exemplu, iar mie mi-a fost greu la început să găsesc un echilibru, mai ales că vin dintr-o familie unde am avut ca model doi părinți care s-au sacrificat realmente pentru mine, înțelegând de la început că, poate, aveam un anume destin prin talentul pe care l-am arătat de mică.
Le sunt foarte recunoscătoare și îi apreciez enorm, dar, pe de altă parte, mi-am dat seama foarte repede în meseria pe care o am că nu voi putea urma acest model și mi-a fost foarte greu cumva, întrucât mă îndepărtam de ceea ce aș fi vrut eu să fiu, la aceeași înălțime cu părinții mei, dar, sigur, prioritățile sunt un pic altele.
Fac tot posibilul ca timpul pe care îl petrec cu copiii mei să fie de calitate, nu neapărat cantitativ, dar este, totuși, o luptă… deci da, duc totuși o luptă cu timpul.
Una pentru care încerc să mă organizez cât pot de bine și vă pot face o mărturisire: înaintea proiectelor foarte importante, precum înregistrarea unui disc sau un festival ca cel de la Roque d’Anthéron, care necesită într-adevăr o pregătire foarte intensă… plec de acasă.
Este foarte greu să rezişti la chemarea sau nevoia celorlalți oameni dragi ţie și atunci când apare câte un proiect care impune concentrare trebuie să îmi fac un fel de rezidență personală, pentru a mă putea regăsi pe mine însămi, cu vocea mea interioară și să ascult doar de ce am eu nevoie. Cred că e foarte important acest moment de singurătate, în care să nu ai nici influențe şi să nu mai trebuiască să alergi după timp.
De altfel, Ravel, Stravinski, sunt mulţi cei care aveau aceste rezidențe, tocmai pentru că acolo se opreşte cumva timpul și nu mai e vorba de a stoarce actul creator, de a te chinui să faci neapărat ceva în trei zile, ci de a lăsa pur și simplu viața să continue. Cred că atunci poţi ajunge în tine la ceva care îţi este propriu și esențial, fiindcă lucrurile acestea decurg foarte natural în timp.
Dincolo de raportul cu timpul, păreţi a avea multiple afinităţi cu Cioran inclusiv muzical, pentru ca aţi susţinut în 2014 la Ateneu un recital cu lucrări ale celor trei compozitori favoriţi ai filosofului: Schubert, Schumann şi Brahms. Ce alte preferinţe mai aveţi? Despre Brahms, de exemplu, Cioran spunea că este “furnizorul meu de melancolie”… pentru dumneavoastră e la fel?
Da, este, dar nu l-am cântat foarte des în concerte şi, într-adevăr, acel recital în cadrul Concursului Enescu, împreună cu pianistul Jean Claude Pennetier, a fost o bună ocazie. Dar nu e numai melancolic, adică și la Brahms este o scriitură absolut extraordinară, lină, generoasă și, probabil, am să mă apropii mai mult de acest repertoriu în următorii ani. Am fost întrebată de foarte multe ori până acum care este compozitorul preferat şi n-am avut niciodată un răspuns prefabricat.
O bucată de vreme am spus Mozart, pentru că am câștigat concursul Mozart când eram ceva mai tânără și acolo, pe scenă, pentru întâia oară am fost pur și simplu transportată. Am închis ochii, am cântat partea a II-a din Sonata în Fa major și, când i-am redeschis, mi-am zis: ‘Aah, sunt în concurs?’. Uitasem total!
Ador muzica lui Mozart din anii adolescenței, când ascultam Recviemul de se speriase mama, că a crezut că am vreo problemă, iar filmul Amadeus [Biopicul din 1984 regizat de Milos Forman – n.r.] a fost pentru mine un pas important în faptul de a alege că vreau să studiez pianul.
După Mozart a fost Schumann, mai ales că sunt născută în aceeași zi cu el, apoi, bineînţeles, preferinţele s-au înmulțit treptat, iar acum îmi plac foarte, foarte mulți compozitori… de fapt, la fiecare concert al meu încerc să propun un program care întâi pentru mine este un cadou, pe care încerc apoi să îl ofer publicului. În ultimul timp l-am adăugat și pe Beethoven, fiindcă m-am apropiat foarte mult de muzica lui în acea epocă a Covidului.
Cumva, asta s-a întâmplat și dintr-o cerință a publicului, pentru că, atunci când m-a sunat în pandemie directorul festivalului din Roque d’Anthéron și mi-a zis: ‘Reușim să facem festivalul, trebuie ca într-o săptămână să dăm programul… ce cânți?’, i-am răspuns că nu pot să-i spun chiar în acel moment, întrucât nu mai pusesem mâna pe pian de câteva săptămâni cu toate concertele anulate, dar știu sigur că va fi Sonata 110 de Beethoven, pentru că a scris-o într-o singurătate totală și este o sonată pe care n-a dedicat-o nimănui, fiind un fel de jurnal al unei convalescențe din care credea că n-o să iasă niciodată.
După ce am cântat acel program în festival, lumea a ieșit din sală pur și simplu plângând și au fost oameni m-au întrebat dacă am înregistrat deja acest program şi de unde ar putea cumpăra discul.
Așa s-a născut proiectul albumului Le fruit de silence, deoarece mi-am spus că, după perioada covidului, vreau să las o urmă a acestui moment emoţionant dintr-un festival care este Mecca pianiștilor și iată cum, de foarte curând, Beethoven a intrat în cercul meu intim, să spun așa.
Înainte de Le fruit du silence, aţi lansat Soleils de nuit, din 2018, album-concept remarcabil atât prin selecția foarte personală a Nocturnelor, ce îi alătură pe Chopin, Hersant şi Satie, cât şi ca eclectism a referințelor literare, de la Djinii lui Victor Hugo până la versurile lui Matsuo Bashō, poetul din epoca Edo. Care este povestea acestui puzzle creativ?
Vedeți, la fel, a venit dintr-o nevoie interioară, deci nu m-am așezat la masă cu hotărârea luată de a concepe neapărat un program.
Sigur, există și astfel de personalități, la care totul e gândit şi planificat pe 10 ani înainte, dar nu fac parte dintre acestea… eu, dacă citesc o carte, vreau în ziua de după să o arăt, să o împărtășesc în muzică, adică încerc să fiu cât mai în timpul prezent, ca să spun aşa. Soleils de nuit s-a născut, pur și simplu, datorită faptului că dintotdeauna mi-a plăcut foarte mult să mă plimb noaptea și să urmăresc luminile de la ferestre, să le văd culoarea, albăstruie, galbenă, albă, care îmi dădeau diferite senzații, unele mai îngrijorătoare, iar altele mai romantice.
Pentru mine, acele lumini în noapte parcă erau privirile clădirilor, nişte ochi ai acestora, mai ales că, pe atunci eram foarte mioapă și uitându-mă chiar la blocuri, în România, le percepeam de departe ca niște stele căzând, fiindcă nu vedeam blocul, doar luminițele. De aici, încetul cu încetul, am conturat acest program nocturn, spunându-mi că aş putea încerca să transmit asta publicului, mai ales că eu sunt foarte vizuală atunci când cânt la pian… văd pur și simplu imagini.
Prin urmare, mi s-a părut că ar fi interesant să nu fac un text muzicologic, ci doar să împărtășesc ideile mele legate de imaginile care îmi vin în minte prin aceste lucrări și, pur și simplu, le-am pus într-un fel de haiku.
A ieșit până la urmă acest album cu mici texte, în care, în doar câteva cuvinte, încerc să duc publicul spre o viziune foarte personală și e posibil să fi avut cel mai mare succes din tot ce-am înregistrat până acum poate și grație faptului că mă reprezintă foarte, foarte mult. Chiar și în ziua de astăzi, şi au trecut ceva ani de când l-am înregistrat, multe festivaluri îmi cer în continuare acest program. Simt aici nevoia să spun încă o dată că am ajuns într-un moment al vieţii mele în care îndrăznesc să fiu eu însămi.
Sigur, când suntem tineri, încercăm să ne comparăm foarte mult şi chiar și în meseria noastră s-a introdus această undă a concurenței, adică să fii mai bun decât celălalt, dar eu, aşa cum spunea Dinu Lipatti, cred că trebuie să cobori cât mai mult în sufletul tău, de fapt, și pe urmă să-l ridici cât mai sus.
Din păcate, la foarte mulți tineri este vorba doar despre cum să facă să ajungă cât mai sus uitându-se în stânga şi în dreapta, dar uitând total ceea ce sunt, ori noi toți avem o unicitate, avem o personalitate, iar lumea vine în sală tocmai ca să simtă această latură singulară a unui artist care are ceva de spus.
Referitor la înregistrările pentru un album, aveţi vreun algoritm de lucru? Cum se desfășoară procesul din momentul intrării în studio până când sunteţi mulțumită de rezultatul audio?
Fiecare înregistrare este diferită și rolul inginerului de sunet este foarte important, pentru că, desigur, noi construim piramidal, astfel încât să fim la punctul maxim în ziua înregistrării, să cam știm ce vrem, dar ceea ce se întâmplă pe parcursul procesului este întotdeauna magic, deoarece, în acele două-trei zile de înregistrare, ascultând un pic cum se aude, lucrarea se transformă şi se creează o versiune, să spunem așa, absolut ideală.
În cadrul unui concert, depinzi de acustică, depinzi de pian, depinzi de oboseala zilei, depinzi de tot felul de lucruri și atunci sigur că poți să redai ceea ce ai construit și ce vrei să spui, dar există anumite adaptări la diferitele condiţii, iar rezultatul nu este de obicei exact cum l-ai gândit tu.
Evident, înainte de toate, pe live, ceea ce vine lumea să vadă este trăirea artistului și această dare de sine, care e absolut energie, iar asta nu se duce mai departe cu nicio înregistrare, dar, în studio, ce-mi place enorm de mult este tocmai exercițiul de a crea o versiune ideală, fiindcă acolo poți să duci, într-adevăr, frazarea şi gândirea care te reprezintă în acel moment.
Sunt pianiști care, după 10 ani, au înregistrat aceeași lucrare care a sunat total diferit și tocmai asta e foarte interesant… ca atunci când recitim o carte, cu trecerea timpului înțelegem alte lucruri şi simțim altfel.
În aceste condiţii, rolul celui care ascultă și înregistrează ce cânţi e foarte important, pentru că te ghidează cumva, simte când mai obosești sau, dimpotrivă, când ceva magic se întâmplă, iar astea sunt lucruri pe care nu le poți şti, nu le poți pregăti dinainte, şi ajungem să alegem a cincea versiune, să zicem, cu toate că am cântat cu aceeași dorință de a face bine şi precedentele patru.
Respectăm partitura, o trecem prin prisma noastră, prin trăirile noastre și, totuși, sunt momente când ceva este sublimat și asta nu se poate întâmpla chiar de fiecare dată.
Revin la ce spuneaţi apropo de faptul că sunteţi foarte vizuală atunci când cântaţi la pian. În cazul Water Projection, aţi gândit programul muzical al spectacolului inspirată de imagini sau mai întâi a fost muzica, iar aceasta și-a găsit apoi declinările vizuale?
Vedeți, viața le aranjează cam cum vrea ea și, în general, le aranjează bine. Mai întâi am cântat o compoziţie a lui Philippe Hersant care se cheamă Ephémères, alcătuită din 24 de lucrări, inspirate toate din haiku, care “traduc” muzical aceste mici poezii. Am cântat-o de câteva ori, pentru că mi-a plăcut şi mă simțeam foarte bine în muzica lui Philippe Hersant, care, de altfel, mi-a și dedicat o lucrare, Benedictus, pe care o puteţi asculta pe ultimul meu disc, Le fruit du silence.
Apoi, după câtva timp, am putut admira imaginile realizate de fotograful Eric Sanger-Monteros și, privind acele fotografii de natură făcute fără absolut niciun fel de filtru, care au un caracter abstract – pentru că se văd anumite lucruri, detalii de nori sau apă, de exemplu, dar nu știm exact la ce scară sunt ele -, instinctiv mi-a venit în minte muzica lui Philippe Hersant.
După aceea, la un moment dat, cu soțul meu, Nicolas Krüger, care e la rândul său muzician, dirijor de operă, de orchestră, am avut exact aceeași idee… în același timp, pe care ne-am împărtăşit-o, mai ales că avem și o lucrare la patru mâini ce se numeşte Haiku, compusă chiar pentru noi doi. A fost absolut uimitor!
I-am spus: ‘Uite, terminăm de cântat și am ceva să-ți spun.’, iar el zice: ‘Da, și eu am ceva foarte important să-ți spun.’… era vorba tocmai de acele fotografii care ne-au dus pe ambii cu gândul la muzica lui Philippe Hersant.
Deci, pentru noi, era absolut o evidență! Ne-am făcut atunci curaj și i-am scris compozitorului, spunându-i că am descoperit un fotograf absolut fantastic şi am vrea să facem un proiect cu muzica din Ephémères. Sigur că nu orice creator este deschis la o astfel de propunere, dar el, după ce a văzut fotografiile, ne-a spus: ‘Doresc mult succes acestui proiect!’. A început a doua fază – alegerea imaginilor – și a fost foarte greu, pentru că era o dublă traducere.
Cumva, muzica lui Philippe Hersant tradusese deja textele din haiku și noi, acum, plecând de la ceea ce am simțit în muzică, încercam să găsim imaginea care putea reda cel mai bine acea energie. Desigur, asta nu o poți face cu orice fel de muzică, adică poate la Beethoven sau Bartók n-ar merge, dar cea a lui Hersant e foarte potrivită, fiindcă ne permite să ne plimbăm în vizualul abstract și să îi dăm cumva un înțeles, acompaniază privirea și creează un drum.
Pe scurt, asta e povestea proiectului Water Projection, pe care l-am numit astfel întrucât am ales doar fotografii de reflecții în apă, și l-am prezentat la vremea respectivă inclusiv în câteva orașe în România, unde a fost foarte, foarte bine primit. Poate, chiar în curând, o să îl refacem din nou și în Franța.
În general, cum reușiţi să gestionaţi eventualele diferende interioare apărute între ceea ce vreţi să povestiţi prin intermediul unui spectacol pe care-l concepeţi şi ceea ce v-aţi dori mult să interpretaţi ca muzică? Creativ, cum va împăcaţi cu propriul eu?
Cum mă împac cu mine însămi? Ce bună întrebare… este cumva paradoxal, pentru că majoritatea proiectelor mele sunt în ceea ce eu acum descopăr, dar, pe de altă parte, spectacole ca Trebuie deci să visaţi sau Bach chez Cioran au stat acolo și s-au sedimentat vreme de 10-15 ani, adică n-au fost gândite așa de la început.
Ceva în mine tot revenea la acel point d’orgue, cum spun muzicienii, iar acesta a răsunat din ce în ce mai puternic până când, la un moment dat, s-a întâmplat ceva, poate chiar aceste întâlniri cu alți artiști, care mi-au dat încrederea de a merge mai departe.
Odată născută o idee, îmi place să las timpul să treacă și niciodată nu grăbesc ceva până când nu simt că este gata. Indiferent de câte propuneri sau invitații la festivaluri mi se fac, trebuie să simt momentul în care, într-adevăr, acel proiect a ajuns în capul meu până unde nu mai pot să-l duc mai departe.
O să vă fac acum o mărturisire. Soțul meu, Nicolas Krüger, este o personalitate artistică foarte puternică, deci am marele noroc să putem discuta mereu pe aceste teme acasă, dar atunci când am un proiect pe care îl duc în mine de mult timp și când simt, că voi propune un concert bazat pe o idee foarte personală, acesta e singurul lucru de care… nu îi spun nimic.
Bineînţeles, a trebuit să-i explic şi lui asta la un moment dat, ca să știe de ce nu-i vorbesc: e vorba de teama de a nu transforma cumva acea idee, de dorinţa mea de a o duce până unde am spus eu tot ce aveam de spus.
După aceea, pot să vorbesc şi cu alții și să fac schimb de idei, dar în perioada în care îl gândesc orice influență exterioară poate să mă ducă în altă parte şi de asta am spus că aștept acea trecere a timpului până când știu sau simt că a sosit momentul să fie arătat, dar asta poate să dureze, v-am spus, 10-15 ani.
Dar, cu atât mai mult atunci când îl urc pe scenă și văd apoi reacţiile oamenilor, mi se pare absolut fantastic, pentru că-mi arată că nu e doar un proiect în plus în portofoliul meu, ci este un proiect în care se regăseşte cu adevărat o parte din mine.
Veţi urca din nou pe scenă, în curând, cu Bach chez Cioran. Îmi puteţi cum v-aţi oprit asupra acestui titlu, care înglobează şi “o tragedie angelică”?
Cioran este cel care spune ca muzica lui Bach este o “tragedie angelică”, iar mie acest titlu mi s-a părut foarte indicat pentru că partea un pic tragică era Cioran pentru mine și partea aceea angelică era asociată în mintea melomanilor cu muzica lui Bach.
Cumva, mi se pare însă că în foarte multe momente ale spectacolului această tendință se inversează, iar muzica lui Bach devine tragică și textele lui Cioran luminoase și angelice, în sensul că te duc spre a înțelege unele lucruri, te duc înspre o lumină de care el vorbește. Știm cu toții că Emil Cioran nu era un om religios, dar, după cum spune el, nu este vorba de religie, ci de acea vibrație care te duce în sus, pe care fiecare o numește cum dorește.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Patrick Kedzia
