„Mickey 17” – Pattinson Showtime
Țin minte că atunci când am văzut Parasite (2019), am avut strania senzație că nu îl pot compara cu nimic. Era un film atât de original și autentic, încât nu era nici măcar oarecum apropiat de ce mai văzusem înainte.
Șase ani a trebuit să așteptăm cu toții un nou film din partea lui Bong Joon Ho (cea mai lungă pauză între filme pe care a făcut-o până acum de la debutul său, din 1994). Când s-a aflat că filmul va fi produs de Warner Bros și va fi în limba engleză, au început să apară și primele semne de întrebare. De ce? De ce acum, imediat după Parasite?
Apoi au început să fie vehiculate și niște cifre apropo de bugetul filmului, aproximativ 118 de milioane de dolari, iar lumea chiar a început să chestioneze alegerea lui.
Deși dacă a lucrat chiar el la scenariul bazat pe cartea cu același nume, scrisă de Edward Ashton, cel mai mare minus al filmului e însăși povestea în sine.
Undeva într-un viitor semi-apropiat, Mickey (Robert Pattinson, la care voi reveni imediat) alege să plece într-o expediție foarte periculoasă de colonizare a unei planete în plină eră glaciară din cauză că e urmărit pe pământ de niște recuperatori.
Se înscrie în programul condus de către Kenneth Marshall (Mark Ruffalo) și soția acestuia, Ylfa (Toni Colette), în rol de expandable, adică un om însărcinat cu cele mai periculoase misiuni de recunoaștere în care, dacă moare, va fi automat readus la viață într-un alt corp, dar cu aceleași amintiri.
Chiar dacă nu pleacă de la o premisă rea, filmul se pierde în prea multe detalii și, din punctul meu de vedere, alege să se concentreze pe niște personaje și situații mult prea puțin ofertante în cadrul poveștii.
Spre exemplu, deși este personajul ce dă numele filmului, Pattinson pică undeva în planul doi, lăsând loc acestei girl boss, bună la toate, soldat în cadrul aceleași misiuni, pe nume Nasha (Naomi Ackie).
E un trope [nota reddacției: Un trope este ca un șablon sau un cliché, dar nu are neapărat o conotație negativă. Poate fi folosit bine, creativ sau, dimpotrivă, poate părea obosit dacă e folosit prea des.], din păcate, din ce în ce mai familiar în ultima vreme, pe care însă nu mă așteptam să-l văd într-un film de Bong Joon Ho.
Mark Ruffalo și Toni Colette pare că sunt două caricaturi ale lui Trump și soției sale, însă deloc subtile și nu prea reușite.
Anamaria Vartolomei, actrița de origine română care o joacă pe Kai, e o surpriză plăcută, însă la fel cum apare, așa de brusc și dispare din film, de parcă regizorul a uitat de personajul ei. Lumea de pe navă e prea puțin conturată și, de multe ori, personajele apar strict ca să servească poveștii, dar nimic mai mult.
Unul dintre puținele plusuri e Pattinson, care mi se pare că e unul dintre actorii de la Hollywood care la momentul ăsta are cel mai variat portofoliu. Se vede că se distrează și e pe departe cea mai bună parte din film, mai ales că joacă două personaje total diferite.
Una peste alta, aștept următorul film al lui Bong Joon Ho. Poate să fie tot cu Pattinson, dar să aibă alt scenariu.
Text de ȘTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
Citește mai multe articole din FILM.
