JOSEPHINE BAKER – Show, spionaj și revoluție în pași de Jazz
Au trecut 50 de ani de la dispariția Josephinei Baker, o personalitate emblematică a secolului XX, cunoscută pentru talentul său artistic, activismul fervent și contribuțiile semnificative în lupta pentru egalitate și dreptate socială.
Scriem despre Josephine Baker pentru că a fost imposibil de ignorat atunci – și imposibil de uitat acum. Pentru că o poveste ca a ei nu se învechește. Dimpotrivă, într-o lume care redescoperă femeile curajoase, vocile care au sfidat prejudecăți și au pus pe primul loc libertatea, Josephine este mai actuală ca niciodată.
A fost superstar înainte ca termenul să existe, fashion icon fără Instagram, activistă fără hashtag-uri și prima femeie de culoare care a spart zidurile cinematografiei europene.
Cariera ei? Scenă, film, activism, modă și… spionaj.
Josephine Baker s-a născut într-o familie săracă, fiind fiica lui Carrie McDonald, o spălătoreasă afro-americană, și a lui Eddie Carson, toboșar. Tatăl ei a părăsit familia la scurt timp după nașterea ei, lăsând-o pe Josephine să crească în condiții de sărăcie extremă.
La vârsta de 8 ani a început să muncească pentru a contribui la veniturile familiei, lucrând ca menajeră și babysitter. La 13 ani, Josephine a fugit de acasă și s-a angajat ca ospătăriță, unde l-a întâlnit pe primul ei soț, de care a și divorțat în același an.
S-a alăturat unui grup de teatru ambulant, The Jones Family Band, unde și-a început cariera de dansatoare. În 1921 era deja stabilită în New York, unde a participat la mișcarea culturală cunoscută sub numele de Harlem Renaissance, apărând în spectacole de pe Broadway precum Shuffle Along. Aici l-a cunoscut pe cel de-al doilea soț, William Howard Baker. Mariajul nu a durat mult, însă a ales să păstreze numele de Baker.
Când Josephine a ajuns în Paris, în 1925, avea doar 19 ani, dar știa exact ce vrea: să fie liberă. Nu doar liberă să danseze, ci voia să trăiască într-o lume lipsită de rasism, de limitări, de roluri impuse.
A dansat în La Revue Nègre la Théâtre des Champs-Élysées, unde a introdus „danse sauvage” în Franța. A devenit rapid una dintre cele mai populare artiste de Music-Hall din Europa și a obținut roluri principale la Folies-Bergère. A pășit pe scena Théatre des Champs-Élysées cu o energie care a șocat și a fascinat deopotrivă.
Dansa aproape goală într-o fustă din banane (da, cea iconică) și cu un colier de mărgele la gât, cu un zâmbet magnetic și o forță care sfida convențiile. Europa o adora. America o judeca. Ea continua să urce pe scenă, tot mai îndrăzneață.
Spectacolele ei erau un mix între cabaret, jazz, erotism artistic și teatralitate. Într-o epocă în care femeile de culoare erau marginalizate, ea devenea muza Parisului, aplaudată de Picasso, Hemingway, Cocteau sau Christian Dior.
În 1927 devine prima femeie de culoare care a jucat într-un film major – Siren of the Tropics, regizat de Mario Nalpas și Henri Étiévant.
De aici, cariera ei cinematografică continuă cu Zouzou (1934) și Princesse Tam-Tam (1935). Filmele nu aduceau doar un element „exotic”, ci și comentarii subtile despre rasă, apartenență și libertate. Performanțele sale actoricești au fost apreciate de artiști și intelectuali ai vremii, care au supranumit-o „Venus de culoare”, „Perla neagră”, „Venus de bronz” și „Zeița creolă”.
Dar Josephine n-a fost doar spectacol. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a devenit spion pentru Rezistența Franceză.
Își ascundea mesaje în partiturile muzicale sau în lenjerie, călătorea sub acoperire și oferea informații cruciale pentru Aliați. A contribuit activ la eliberarea Franței, iar pentru asta a fost decorată cu Croix de Guerre și Medalia Rezistenței.
După război, Josephine a refuzat să susțină spectacole în săli segregate în America.
A vorbit deschis despre rasism, a adoptat 12 copii din etnii diferite (Tribul Curcubeu) pentru a demonstra că o familie multiculturală este posibilă.
În 1963, a fost singura femeie care a ținut un discurs la Marșul de la Washington, alături de Martin Luther King Jr. – îmbrăcată într-o uniformă militară franceză, cu toate decorațiile la piept.
Cât despre influențele pe care le-a adus în lumea modei, cine a spus că activismul nu se face și în paiete?
Josephine a fost un style legend, adorată de casele de modă franceze. De la fusta de banane, la rochiile couture, ea a inspirat designeri și a apărut în pictoriale, reclame și reviste.
Cântăreață cu o voce caldă, jucăușă, profundă – Josephine a fost una dintre cele mai importante interprete de Jazz din Europa.
Piese ca J’ai deux amours (dedicată Franței și Americii) au rămas în memoria colectivă. A avut o viață amoroasă tumultuoasă, cu relații controversate (femei și bărbați), dar niciodată plictisitoare. Iubea cu intensitate, trăia cu pasiune, iar publicul o adora tocmai pentru că nu simțea nevoia să se conformeze.
Josephine Baker a murit pe 12 aprilie 1975, la vârsta de 68 de ani, în Paris. Cu doar câteva zile înainte, susținuse un spectacol aniversar intitulat „Josephine”, la Théâtre Bobino din Paris – un show grandios menit să celebreze 50 de ani de carieră artistică.
La 30 noiembrie 2021, Josephine Baker a devenit prima femeie de culoare și a șasea femeie din lume care a fost înmormântată în Panthéonul din Paris, cea mai înaltă recunoaștere post-mortem în Franța, subliniind impactul său durabil asupra culturii și societății franceze.
Josephine Baker a trăit într-o lume care nu era pregătită pentru ea. Și totuși, ea a pășit înainte – cu capul sus.
A fost pionieră într-un moment în care visurile femeilor de culoare erau frânte înainte de a prinde contur. Într-o eră în care ne luptăm din nou cu discursuri ale urii, discriminare și stereotipuri, povestea ei e un reminder că arta poate schimba lumea.
Text de DELIA MITRACHE | OPINII
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
