De la ipostaza de simplă spectatoare, care în anii liceului îi privea cu ochi mari și admirativi pe actorii Teatrului Național ”Radu Stanca”, Cendana Trifan a ajuns astăzi una dintre cele mai apreciate actrițe ale Naționalului sibian.
Face parte din trupa de actori a TNRS din 2012, iar în 2023 a obținut un premiu UNITER pentru rolul din spectacolul ”Mamă”.
Despre începuturile ei în teatru și întâlnirile de care se bucură la Sibiu, despre filmul ”Interior zero”, în regia lui Eugen Jebeleanu, care urmează să aibă premiera în cinematografele din țară în curând, dar și despre ce a învățat de la personajele pe care le-a adus pe scena TNRS de-a lungul anilor, am stat de vorbă cu actrița Cendana Trifan.
Câți actori, atâtea povești despre cum au ajuns să facă teatru. Îți mai amintești când a început să ți se contureze tot mai clar ideea că meseria aceasta este ceea ce îți dorești să faci în viață?
Cred că undeva prin liceu, nu îmi aduc aminte un moment. Am terminat un liceu vocațional, secția arta actorului și cumva lucrurile se conturau de la sine ușor, ușor. Am avut atunci șansa să cunosc niște oameni minunați, pe care îmi făcea plăcere să-i ascult, să-i ”urmăresc” în timpul cursurilor. Florentina Țilea, Bogdan Sărătean, Florin Coșuleț, Codruța Vasiu, Adrian Rățoi mi-au fost profesori.
Prin ei și cu ajutorul lor am înțeles ce înseamnă pasiunea pentru ceea ce faci, pofta de lucru, respectul pentru meseria pe care o faci, nevoia de cunoaștere. Ei au fost cei care au ajutat enorm la înmugurirea dorinței mele care în cel mai natural mod, a devenit unul din punctele cardinale ale vieții mele.
În 2012, la doar doi ani după ce ai absolvit Facultatea de Teatru din cadrul UNATC, te-ai alăturat trupei de actori a Teatrului Național ”Radu Stanca”. Cum ai simțit reîntoarcerea în orașul natal și șansa de a urca pe scena unui teatru pe care îl cunoșteai atât de bine?
În timpul liceului, toate weekendurile mi le petreceam la teatru. Vedeam toate spectacolele teatrului. De multe ori. Era locul unde evadam, unde îmi făcea cea mai mare plăcere să fiu. Mă simțeam acasă. Îmi aduc aminte primele proiecte, când totul părea un vis.
Simțeam un amestec de exaltare și nesiguranță, o pendulare continuă între dorința de a demonstra că merit să fiu acolo și teama că nu voi putea ține pasul cu acești titani ai scenei, ale căror voci și gesturi îmi erau atât de familiare încât, la început, mi se părea ireal să mă aflu printre ei. Să urci pe scenă cu artiști atât de mari, precum Constantin Chiriac, Diana Văcaru-Lazăr, Mariana Mihu, Ofelia Popii, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Dana Taloș, Florin Coșulet, Diana Fufezan, Codruța Vasiu, după ce i-ai urmărit, liceean fiind, atâția ani din sală – nu o să uit niciodată cum inima bătea nebunește în piept și un amalgam de emoții îmi năvăleau în suflet.
Simțeam mândrie, teamă, entuziasm și o uimire aproape copilărească – o tânăra actriță pășește pe scenă, acolo unde, cu ani în urmă, visa timid, din sală, să ajungă măcar o dată, fără să îndrăznească să creadă că într-o zi își va rosti replicile alături de acei artiști care i-au modelat pasiunea pentru teatru, ale căror voci îi erau atât de familiare, iar acum le auzea chiar lângă ea. Mi se părea că trăiesc un vis atât de intens.
Când îi priveam, vedeam în fiecare gest o eleganță rafinată de ani de muncă și talent. Nu mai eram doar o simplă spectatoare în lumea teatrului, ci părticică din ea. Scena, pe care o priveam cândva din sală cu ochii mari și plini de admirație, s-a transformat, treptat, dintr-un loc sacru și inaccesibil, într-un spațiu familiar, în care am început să mă simt acasă, unde lumina reflectoarelor nu mai era orbitoare, ci caldă, unde ecoul pașilor mei nu mai părea străin, ci parte dintr-o simfonie pe care învățam, pas cu pas, să o compun și eu.
Când am pășit pentru prima dată pe această scenă în fața unui public adevărat, am simțit un fior electric, ca și cum toți anii în care am visat la acel moment s-ar fi comprimat într-o singură clipă, în care nu mai eram doar o tânără actriță cu visuri, ci un artist care își trăia visul cu fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție împărtășită cu sala. Și cumva, totul părea atât de natural și de normal.
La TNRS, întâlnirile cu cei mai importanți regizori din România și din străinătate sunt o constantă. Ce importanță au aceste întâlniri cu diverși creatori de teatru pentru tine și cum te influențează și provoacă abordările lor diferite asupra artei teatrale?
Cred că întâlnirile, în viața fiecăruia dintre noi, sunt foarte importante. La fel de importantă fiind atenția pe care le-o acordăm. Pentru un actor, cu atât mai mult. TNRS ne oferă aceste întâlniri nu doar pe parcursul stagiunii, dar și în cadrul FITS, când timp de 10 zile în fiecare an trăim într-o poveste. Avem șansa și noi actorii, dar și publicul spectator să întâlnim mari artiști ai lumii și să le putem vedea creațiile, să cunoaștem puțin din universul lor. Timp de 10 zile se întâlnesc lumi.
Am avut șansa, în decursul acestor ani să lucrez cu mulți artiști creatori, regizori, scenografi, dramaturgi, coregrafi. Toate aceste întâlniri au fost unice pentru că fiecare a adus cu sine o perspectivă unică asupra artei spectacolului, forțându-mă să-mi reevaluez metodele de lucru, să-mi îmbogățesc mijloacele de expresie și să mă raportez diferit la personajele cărora trebuie să le dau viață.
Am parte de provocări ce mă obligă să fiu mai flexibilă, să mă adaptez rapid și să găsesc noi modalități de a da viață unui text sau unei idei scenice. Lucrul cu dramaturgii contemporani mă ajută să înțeleg mai profund subtilitățile limbajului teatral actual, să învăț cum să redau autentic ritmul și intențiile unui text scris astăzi, în timp ce întâlnirea cu creatori care lucrează pe texte clasice îmi oferă ocazia de a explora noi valențe ale unor roluri jucate de generații întregi înaintea mea.
Fiecare stil regizoral îmi solicită alte resurse interioare, unii regizori preferă o abordare psihologică, bazată pe construcția profundă a personajului, alții explorează teatrul fizic sau improvizația, ceea ce mă provoacă să îmi dezvolt capacitatea de a reacționa spontan și organic pe scenă.
Întâlnirile cu scenografii și coregrafii îmi schimbă perspectiva asupra modului în care mă raportez la spațiu, la mișcare și la estetica spectacolului, ajutându-mă să îmi ”rafinez” prezența scenică și să înțeleg mai bine relația dintre corp, decor și lumină.
Toate aceste colaborări sunt mai mult decât simple experiențe profesionale, ele sunt momente de descoperire, de redefinire și de aprofundare a meseriei mele. Unele întâlniri au reprezentat adevărate puncte de cotitură în parcursul meu artistic, oportunități de a descoperi noi perspective și de a-mi depăși propriile limite.
Fiecare regizor are o viziune diferită asupra spectacolului, fiecare scenograf creează un univers vizual unic, fiecare dramaturg propune un limbaj distinct, iar interacțiunea cu toate aceste perspective mă provoacă să îmi redefinesc constant felul de a gândi personajul, relația cu partenerii de scenă și cu publicul.
Fiecare întâlnire e o provocare si toate aceste provocări mă ajută să mă reinventez cu fiecare spectacol, să mă cunosc, să învăț să fiu maleabilă și să răspund cu creativitate cerințelor fiecărui proiect. Întâlnirile cu acești artiști, nu doar că mă îmbogățesc, dar îmi dezvoltă și sensibilitatea artistică, ajutându-mă să înțeleg mai bine complexitatea teatrului ca artă vie, în continuă schimbare. Fiecare colaborare lasă o amprentă asupra mea, îmi modelează felul de a privi actoria și îmi oferă ocazia de a evolua nu doar ca profesionistă, ci și ca om.
Pentru interpretarea din ”Mamă”, în regia Marianei Cămărășan, ți s-a înmânat premiul pentru ”Cea mai bună actriță într-un rol secundar” în cadrul celei de-a 31-a ediții a Galei UNITER. Ce însemnătate are acest premiu pentru tine?
“Mamă” a fost si e una din întâlnirile cele mai speciale din viața mea pentru că din primul moment granița dintre teatru și viață a fost inexistentă. Nu pot scrie despre minunea asta fără să mulțumesc, din partea întregii echipe, dlui Constantin Chiriac (director general al TNRS) care ne-a investit cu o încredere imensă și Claudiei Maior (șef Secția Română a TNRS) fără de care această bijuterie de text nu ar fi ajuns la noi. Mulțumim! “Mamă” e un spectacol care a luat naștere în cadrul secțiunii de spectacole-lectură “Virgil Flonda” din cadrul FITS.
Povestea a luat naștere când Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu ne-au contactat pe doamna Diana Văcaru-Lazăr și pe mine. Pe Mariana și pe Amalia atunci le-am cunoscut, cu doamna Văcaru-Lazăr mai lucrasem, dar niciodată partenere atât de directe. Nu știam pe atunci că o să fie mai mult decât un spectacol lectură, dar emoțiile, teama, rușinea, bucuria, amalgamul acela de trăiri pe care trebuia să le ascund în acele momente pentru că aveam șansa să citesc un text alături de această mare artistă mă consumau pe dinăuntru la fel de tare ca povestea Martei Barcelo (autoarea textului).
Acest premiu reprezintă încununarea unei întâlniri care nu poate fi povestită, trebuie trăita. El aparține în egală măsură doamnei Diana Văcaru-Lazăr, regizoarelor Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu, Sandei Anastasof, asistentă de regie, lui Dragoș Buhagiar, scenograful spectacolului, Claudiei Maior, Denisei Bar, manager proiect, dlui Constantin Chiriac, echipei tehnice, mie, teatrului, pentru că e o bijuterie la a cărei șlefuire am contribuit cu toții.
Colaborarea din teatru cu regizorul Eugen Jebeleanu s-a extins și în domeniul cinematografiei, datorită rolului din ”Câmp de maci”, filmul său de debut, distins cu premii importante. Cum a fost experiența platoului de filmare? Ți-ai dori să ai mai des ocazia de a juca în filme?
Să lucrez cu Eugen e întotdeauna o provocare. E un artist atât de complex care știe să te ghideze înspre unde își dorește el. Știe să o facă atât de fin încât îți lasă senzația că tu singur ai descoperit acel drum și asta mi se pare extraordinar. Naturalețea cu care te ajută să te descoperi. Naturalețea cu care ajungi să îți descoperi naturalețea în lumi pe care de cele mai multe ori le cunoști atât de puțin.
După ”Câmp de maci” am avut ocazia să lucrez cu el și pentru al doilea său film, ”Interior zero”, care o să aibă premiera în această perioadă. Experiența de a lucra cu un regizor pe scenă și pe platoul de filmare e diferită, dar la fel de provocatoare și valoroasă pentru mine ca actriță. În teatru, regizorul e ghidul care mă însoțește într-un proces de descoperire îndelungat, unde repetițiile devin un spațiu de explorare, ajustare și aprofundare a personajului.
Prin colaborarea strânsă cu el, am ocazia să înțeleg nu doar intențiile regizorale, ci și să contribui activ la construcția spectacolului, găsindu-mi propria voce în universul creat pe scenă. Atmosfera e una în care ai timp să experimentezi, să greșești și să revii, ceea ce îmi oferă libertatea de a descoperi nuanțe noi. Pe platoul de filmare, lucrul cu regizorul capătă o dinamică diferită. Totul e mai precis, mai tehnic, iar ritmul impus de film necesită o adaptare rapidă.
Spre deosebire de teatru, unde trăirea unui moment e continuă, în film energia trebuie dozata pentru a păstra aceeași intensitate emoțională în mai multe duble, trebuie acordată o atenție mult mai mare detaliilor aparent mici, dar esențiale pentru cameră. În film, regizorul oferă adesea indicații mai concise, uneori punctuale pentru fiecare cadru, iar provocarea e redarea emoției cerute exact așa cum trebuie, de fiecare dată.
Este un alt tip de disciplină, dar la fel de fascinantă, pentru că te obligă să fii mult mai conștient de fiecare expresie, de fiecare gest. E o lume în care îmi face mare plăcere să mă descopăr. Mă consider într-un fel norocoasă pentru că și pentru film am avut șansa să lucrez cu regizori care au oferit o foarte mare atenție repetițiilor și atunci când începeam filmările, lucrurile era foarte clare.
Cum martie e luna în care celebrăm femeia, ne poți spune dacă există vreun personaj feminin pe care l-ai interpretat și cu care te-ai identificat într-un mod deosebit? Care a fost motivul acestei legături speciale?
Multe personaje pe care le-am interpretat îmi sunt dragi. Nu știu dacă sau cât m-am identificat cu vreunul însă știu că fiecare dintre ele m-a învățat lucruri despre mine. Chiar dacă la început nu m-am simțit atrasă de vreunul dintre ele, am ajuns ușor, ușor să îl iubesc pentru că i-am oferit o parte din mine și sunt sigură că și el a lăsat ceva în mine.
Fiecare dintre ele mi-a arătat că lumea nu e conturată doar în alb și negru, că în fiecare dintre noi există atât de multe colțișoare, unele neștiute, altele explorate la maxim, altele care nu ar trebui niciodată exploatate, că suntem făcuți și din lumină, dar și din întuneric, că mințile și sufletele noastre sunt niște universuri atât de mari care trebuie măcar vizitate. Toate femeile pe care le-am ”purtat” pe scenă, le-am purtat și cu povestea lor, dar și cu povestea mea. Am încercat întotdeauna să o fac cât mai sincer, să le înțeleg și să le judec cât se poate de puțin.
Natasha (”Trei surori”) m-a învățat ce înseamnă forța unei femei, Amparo (”Mamă”) mi-a arătat cât de complexă este iubirea, iar Martha (”Neînțelegere”) unde poate duce lipsa ei, Lucia (”Teorema”) m-a făcut să simt disperarea în cele mai complexe forme ale ei, Elena (”Unchiul Vanea”) mi-a arătat durerea femeii într-o lume a bărbaților, Zoe (”De cealaltă parte a lumii”) m-a lăsat să gust libertatea, iar Mona (”Steaua fără nume”) că viața pe care o trăim poate fi o alegere. Pe toate le iubesc și de toate îmi este frică în egală măsură.
