D’ale Carnavalului: Clovni și Popular Culture
În piesa As You Like It, scrisă și reprezentată pentru prima dată între anii 1598 și 1600, William Shakespeare afirma că „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”, evidențiind natura performativă a comportamentului uman.
Astfel, dacă fiecare individ își asumă un rol în societate, iar interacțiunile se aseamănă cu actele unei piese de teatru, având scene, personaje și public, conceptul de carnaval capătă, într-o realitate în care divertismentul și politica se intersectează tot mai mult, o semnificație profundă.
Carnavalul, considerat în trecut „o perioadă de veselie a lumii pe dos”, în care obiceiurile și normele sunt complet negate și rescrise, s-a transformat astăzi, într-o eră în care râsul colectiv este din ce în ce mai rar, în producții Popular culture cu care oamenii interacționează, de cele mai multe ori, în mod individual.
Întrucât rezistența și libertatea de exprimare se confruntă adesea cu încercări de control și constrângere, aspectele carnavalescului devin instrumente de subversiune, clovnul ilustrând dualitatea existenței contemporane: imaginea veselă și jucăușă, prezentată în timpul jocului, aflată în antiteză cu tristețea, alienarea și nedreptățile ascunse în spatele spectacolului.
Ca formă de artă, istoria clovneriei nu începe în strălucirea scenei de circ, ci în civilizațiile antice, unde mimetismul a fost pentru prima dată recunoscut și cultivat.
În Egiptul antic, bufonii, numiți Dangas, aveau un rol esențial în viața religioasă și regală, oferind spectacole umoristice care aduceau momente de eliberare în cadrul ceremoniilor, exprimând astfel atitudini mai puțin acceptate în societatea bine structurată a vremii.
În spațiul grecesc, această formă de exprimare era strâns legată de tradițiile teatrale, personajele având trăsături asemănătoare clovnilor care, prin expresii și gesturi stilizate, satirizau realitățile sociale și politice. În Roma, mimul, complet diferit de cel pe care îi cunoaștem astăzi, era apreciat pentru abilitățile sale de improvizație, fiind prezent în piețele publice sau în cadrul festivalurilor, unde parodia figuri publice.
În perioada medievală, percepția asupra clovneriei a început să se schimbe, bufonul de curte dând naștere unei tradiții cu un impact de durată asupra artei spectacolului.
În spațiul european, figura bufonului sau a „nebunului” a devenit fundamentală curților regale și nobile, unde, spre deosebire de predecesorii lor antici, actorii nu erau doar performeri, ci și consilieri care puteau spune adevărul folosindu-se de masca umorului.
Rolul le permitea să comenteze politica și problemele momentului fără teama repercusiunilor, o poziție unică într-o epocă în care astfel de libertăți erau limitate.
În unele tradiții, bufonii erau considerați capabili să alunge spiritele rele și să îndepărteze energiile negative, purificând, prin natura lor, spațiile în care se aflau, obicei care amintește de ritualurile cu măști din culturi europene, asiatice sau africane. Bufonii faimoși, ca Will Sommers și Richard Tarlton, erau renumiți pentru spiritul și inteligența lor, fiind cei care au popularizat hainele colorate și pălăriile alungite cu clopoței, acum imposibil de separat de imaginarul carnavalului.
În timpul Renașterii, în Italia s-a dezvoltat o nouă formă de teatru, Commedia dell’arte, caracterizată prin improvizație, personaje tipizate, costume elaborate, măști, umor fizic și interacțiune dinamică cu publicul.
Printre personajele recurente se numără Arlechinul, Pierrot, Colombina și Pantalone, actorii făcând parte din trupe care se deplasau dintr-un oraș în altul pentru a aduce, asemănător circului din prezent, arta aproape de oameni. Pe măsură ce tradiția bufonilor de curte a continuat, influența lor s-a extins dincolo de curțile regale, devenind figuri populare în literatură și piese de teatru, cele mai cunoscute reprezentări fiind cele create de William Shakespeare în King Lear sau Twelfth Night.
Având la bază imagini din perioada medievală și din Renaștere, secolele XVIII și XIX marchează apariția și ascensiunea clovnului de circ, meseria transformându-se într-o formă de divertisment care a captivat publicul din întreaga lume.
Circul, așa cum îl cunoaștem astăzi, a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când Philip Astley, un fost cavaler, a fondat, în 1768, primul loc dedicat acestor arte din Marea Britanie, combinând personaje umoristice cu acte de acrobație, jonglerie și dresaj de animale.
Joseph Grimaldi, considerat părintele clovneriei moderne, îmbina umorul fizic, expresivitatea și improvizația pentru a stârni râsetele publicului prin personajul său, clovnul Joey. Acesta era jucăuș, avea un machiaj special (fața pictată în alb, cu accente de culoare) și purta costume extravagante, supradimensionate, care nu respectau proporțiile corpului uman.
În Statele Unite, P.T. Barnum (reprezentat în pelicula The Greatest Showman) a introdus un nou tip de umor, având convingerea că publicul nu este o entitate ușor de înșelat, ci una care se lasă păcălită printr-o suspendare voluntară a neîncrederii în raport cu lumea carnavalului.
O figură proeminentă în clovneria americană a fost Dan Rice, supranumit „Regele Clovnilor Americani”. Stilul și abordarea sa au influențat generații de artiști, combinând umorul fizic și acrobațiile cu elemente de storytelling, prin care fiecare protagonist capătă o poveste.
În ceea ce privește clovnii contemporani, imaginea personajului fericit este în mare parte o creație americană.
Ne putem gândi, astfel, la Albert Alter, Bozo sau Ronald McDonald. Clovnul, deși obiect al amuzamentului, exista, în diverse spații culturale, ca figură înșelătoare, spectacolele fiind destinate, la început, doar adulților (nu și celor mici). Acești eroi (sau antieroi) ilustrau fricile și îngrijorările cotidiene ale oamenilor, Weary Willie, care a abordat imaginea bufonului deprimat, prezentând perfect nemulțumirile perioadei.
Teoreticienii discută despre conceptul de flawed self în producțiile de cultură pop(ulară), subliniind că aspectul „grotesc” sau „defect” este folosit pentru a definitiva sau a distruge simbolul în fața publicului, generând fie o identificare cu protagonistul (eroul), fie o frică față de ceea ce el devine (monstrul). De aceea, toate interpretările sunt diverse reprezentări ale condiției umane și manierei în care un individ procesează spațiul din jurul său.
Universul Horror, care se folosește de cele mai profunde frici umane, a transformat imaginea aparent jovială a bufonului într-o emblemă a terorii, care intră în conflict cu percepțiile și așteptările inițiale ale privitorilor.
Această neliniște a fost amplificată prin conceptul clovnilor ucigași, început în 1978, odată cu arestarea criminalului în serie John Wayne Gacy, care se deghiza în Pogo The Clown pentru a susține spectacole la aniversările copiilor.
Astfel, având în prim-plan un personaj complet camuflat, căruia nu îi cunoaștem adevărata identitate (unii teoreticieni au echivalat această fobie cu teama de străini, sugerând că misterul generează suspiciune în rândul publicului), personaje iconice precum Pennywise (IT), Twisty (AHS: Freak Show), Joker sau Art (Terrifier) au consolidat și mai mult frica în psihicul cultural actual.
Clovnul, care întruchipează inocența, grotescul, nebunia, înțelepciunea, tragedia și comedia, a devenit, în universul contemporan, un simbol al dualității, amintind cum râsul și tristețea sunt adesea interconectate și cum, într-o lume în care actorii devin tot mai greu de separat de personajele lor, este din ce în ce mai complicat să privim dincolo de lumini, costume, zâmbete și măști.
Text de CLAUDIA ALDEA | OPINII
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
