ROLANDO VILLAZÓN: „Opera nu arată oameni jucând pe o scenă, ci lumea lor interioară care se exprimă”
Personalitate de prim rang a artei lirice contemporane, invitată cu regularitate pe toate marile scene ale lumii, tenorul ROLANDO VILLAZÓN este fascinant prin varietatea formelor de expresie la care apelează pentru a-şi manifesta pasiunea pentru muzică, ce baleiază întreg spectrul cultural modern, de la creaţia literară şi cea performativă până la regia de spectacol de operă sau realizarea de emisiuni de radio şi televiziune.
A baleia într-un mod relevant, în doar câteva minute, biografia artistului liric mexican, ale cărui albume s-au vândut în milioane de exemplare, care este membru al Colegiului de Patafizică de la Paris şi director artistic al Fundaţiei Mozarteum din Salzburg, care şi-a prezentat propriul program pe Arte TV timp de un deceniu şi a scris trei romane, dintre care ultimul, Amadeus pe bicicletă, a devenit bestseller, reprezintă, evident, o misiune imposibilă, aşa că am apelat la un “fir roşu” care să ne conducă în dialog. ROLANDO VILLAZÓN a spus cândva că, pentru el, “Mozart is typically Mexican and at the same time very personal”, iar formularea lui ne-a incitat să explorăm originile acestei legături artistice deloc superficiale care transcende orice soi de frontieră.
În primăvara lui 2025, vei fi Idomeneo pe scena Staatsoper Under den Linden din Berlin, iar asta ne reaminteşte de perena ta pasiune pentru muzica lui Mozart. Cum s-a declanşat această poveste de dragoste, pentru că ai spus odată că a fost primul compozitor din cariera ta de artist liric?
Am spus asta pentru că prima operă pe care eu am interpretat-o vreodată a fost Il re pastore, o operă în care sunt foarte fericit să continui şi în prezent să interpretez rolul lui Alessandro.
A fost ultima pe care Mozart a compus-o în Salzburg înainte de a se muta la München și de a începe seria ultimelor sale șapte capodopere, începând cu Idomeneo. Așadar, este fantastic că anul viitor voi debuta în Idomeneo și, de asemenea, voi cânta din nou Alessandro, întrucât sărbătorim 250 de ani de la premiera lui Il re pastore și o vom face chiar în locul în care aceasta a avut loc în Salzburg, în DomQuartier.
Aceea a fost deci prima dată când eu am cântat Mozart, după care l-am abandonat complet pentru mulți ani, pentru că asta se întâmpla pe vremea când eram încă student la Conservatorul Național de Muzică [din Mexico City]. Abia în 2010 m-am îndrăgostit total de Mozart, atunci când, pentru o înregistrare, am fost invitat să cânt Don Ottavio din Don Giovanni, pentru prima oară, desigur.
Am început să citesc scrisorile, apoi, bineînţeles, am învățat rolul, iar după aceea am sugerat să înregistrăm toate ultimele șapte opere ale lui Mozart cu Deutsche Grammophon.
Ei bine, am făcut de atunci șase dintre ele [ultima înregistrare, Flautul fermecat, datează din 2019 – n.r.], iar eu, intenționat, am insistat ca ultima să rămână Idomeneo, pentru că cel pentru care Mozart a compus era [Anton] Raaff, un mare tenor, însă destul de înaintat în vârstă, cred că avea peste 62 de ani sau așa ceva.
Sigur că nu vreau să o interpretez când sunt la fel de bătrân precum Raaff, dar aşa, cu 10 ani mai devreme, o voi face. Idomeneo va fi a 10-a operă de Mozart pe care o cânt, alături de trei oratorii, de toate lucrările sale de concert, plus câteva dintre acele cântece ale sale de recital.
Din acest punct de vedere, marea aventură pe care o trăiesc din postura de director artistic al Fundației Mozarteum este minunată. În fiecare zi, ascult cel puțin zece minute de muzică de Mozart!
Fiind atât de captivat de universul mozartian, ce raport ai menţinut de-a lungul timpului cu muzica lui Wagner?
Prima înregistrare pe care eu am făcut-o în viaţta mea a fost chiar una cu muzica lui Wagner.
L-am interpretat pe Steersmann în Der Fliegenden Holländer, dar chiar la început, cred că era prin 2001, cu [dirijorul Daniel] Barenboim, după care am fost invitat să fiu Junge Seeman din Tristan und Isolde, cu Sir Antonio Pappano dirijând [la Covent Garden].
Mai târziu însă, atunci când am văzut pentru întâia oară Das Rheingold, probabil în 2006 sau 2007, m-am îndrăgostit de personajul Loge, pentru că, dincolo de muzica lui Wagner, am fost impresionat de toate posibilitățile actoricești pe care le oferea rolul.
Eu cântam pe atunci Les Contes d’Hoffmann la Londra [la Royal Opera House – n.r.], cu Graham Clark, unul dintre cei mai mari interpreţi ai lui Loge, şi i-am spus că tocmai am văzut opera şi că mi-aş dori să îl fac o dată pe Loge.
Mi-a zis: ‘Ar trebui să o faci, iar în ziua în care asta se va întâmpla, vreau să fiu eu cel care te va pregăti.’.
Am vorbit atunci și cu Barenboim și i-am împărtăşit dorinţa care se născuse în mine, dar, din păcate, până să ajungă la finalul tetralogiei, acesta a început să aibă probleme de sănătate şi nu a putut să o închidem.
Am intrat, totuşi, în lumea lui Loge [Rolando Villazón a debutat în Das Rheingold în 2022, la Staatsoper Berlin – n.r.] și am lucrat şi cu marele Graham… a fost foarte frumos!
Revenind la compozitorul tău favorit, în cadrul unora dintre edițiile Mozartwoche de la Salzburg, ai moderat însă şi dialoguri pe tema scrisorilor familiei Mozart. Cum s-a petrecut această extensie a pasiunii de la muzică la om?
De fapt, situaţia a stat oarecum invers în acest caz, pentru că, atunci când am cântat partitura lui Alessandro, eram foarte tânăr şi, ca să fiu sincer, cântam doar o operă și interpretam doar un rol, adică nu înțelegeam eu la momentul respectiv semnificația sau geniul căruia îi învățam muzica.
Nici după aceea lucrurile nu s-au schimbat prea mult o bucată de vreme, cu toate că, sigur, am început să aud mai multe despre Mozart şi să îi ascult din opere, dar din perspectiva publicului.
În 2010 însă, atunci când am fost invitat pentru acea înregistrare, înainte de a învăța muzica, mi-am spus: ‘Hai să pătrund un pic şi în viața lui Mozart’, şi am găsit o carte frumoasă în care aceasta e povestită, în principal, prin intermediul scrisorilor sale.
Mai târziu, am citit corespondenţa familiei și am ajuns chiar în fața scrisorilor originale ale lui Mozart, ceea ce a reprezentat o experiență incredibilă şi m-a făcut să mă îndrăgostesc realmente de vocea lui Mozart, de cât de inteligent era, de cât de amuzant era, de cât de spiritual era, de cât de sclipitor era, în fine, de numeroasele sale fațete.
În momentul în care am fost invitat să devin director artistic al Săptămânii Mozart, invitație care a venit, cred, în 2016 sau 2017, citisem deja mai multe biografii ale lui Mozart și cred că devenisem pregătit să îmi asum această responsabilitate nu doar datorită operelor sale, pe care le cunoșteam și le iubeam deja, ci și pentru că eu am ajuns să îl consider pe Mozart un bun prieten.
Continui să îi recitesc scrisorile și, astfel, mă regăsesc pe mine însumi într-un dialog constant cu el.
Faptul că vei interpreta din nou Serenata mexicana cu Los Mariachis Negros în cadrul Mozartwoche, mi-a amintit de o afirmaţie a ta cam neobişnuită: “Mozart is typically Mexican and, at the same time, very personal”. Îmi explici, te rog, ce ai vrut să spui?
Chiar dacă nu sunt sigur că am spus mexican “tipic”, Mozart va fi întotdeauna aproape de inima mexicanilor… cred că, dacă Mozart ar fi mers în Mexic, i-ar fi plăcut cu siguranţă și ar fi dus toate aceste stiluri de muzică în lumea lui… ceea ce, desigur, nu a făcut.
Cred că am zis asta în contextul LatinoMozart, căci este weekendul care deschide de un timp stagiunea noastră [la Mozarteum], în care combinăm muzica compusă de Wolfgang Amadeus și cea având ca autori diverşi compozitori latino-americani.
De altfel, anul acesta, am cântat acolo şi Serenata Latina, care este proiectul pe care îl am împreună cu harpistul Xavier de Maistre [materializat inclusiv într-un LP, lansat în 2020 – n.r.], în care combinăm muzică populară și cultă din America Latină.
Revenind la întrebare, cred că una dintre trăsăturile geniului lui Mozart este cea că a fost capabil să asculte atent muzica auzită în jur, să și-o însușească și apoi să o transforme într-o operă de artă cum nu a mai fost alta.
Cât despre Serenata pe care o voi cânta cu mariachi în Mozartwoche, este vorba în primul rând de tradiția mea mexicană, care îl sărbătoreste și îl onorează pe Mozart, deci trebuie privită mai mult ca o celebrare mexicană a marelui maestru din Salzburg, cu toate că mariachi și muzica austriacă au multe puncte în comun, așa că, până la urmă, ar putea fi şi asta o legătură.
Pentru că a venit vorba de originea ta, a avea o voce minunată nu înseamnă neapărat că un tânăr trebuie să aspire la operă, ci ar putea visa să devină o vedetă Pop. În ce împrejurări ai început să crezi că destinul tău va fi în muzica clasică?
Am început să studiez la Conservator [în Mexico City] când aveam 20 de ani, dar, înainte de asta, nu eram deloc sigur dacă voi face muzică clasică, însă, oricum, nu Pop, asta categoric!
Nu aveam absolut niciun vis legat de Pop! Muzica pe care o ascultam era de factură clasică, în general, dar îşi făcea loc şi Trova cubaneză, de exemplu, sau muzica independentă.
În orice caz, la un moment dat, eu am avut dorința de a fi actor sau scriitor, aşa că ceea ce mi-am propus să studiez a fost Filosofia… doar că a fost prea târziu să mai depun actele de înscriere la facultate şi, prin urmare, am aplicat la o altă universitate, una privată, pentru a studia Psihologia, care, de asemenea, era ceva care mă interesa.
Am fost acceptat acolo, însă atunci când am văzut cât aveam de plătit, eu propunându-mi să-mi achit singur taxele – la 20 de ani, locuiam singur și trebuia să muncesc ca să mă întreţin -, îmi era imposibil. Nu aveam cum să reușesc, nici măcar dacă primeam bursă, așa că, brusc, m-am trezit ajuns într-un punct mort şi, evident, am fost un pic dezamăgit.
În momentul acela, cineva m-a întrebat: ‘De ce nu te duci la Conservator? Îți place să cânți şi poate te vor accepta.’. Atunci am spus: ‘Ei bine, știi ce? Da, voi încerca. Dacă îmi place, s-ar putea să rămân, iar dacă nu, voi aștepta să treacă șase luni și apoi voi aplica din nou pentru Filosofie.’.
Mi-a plăcut, ba, mai mult, am început să lucrez pentru a vedea dacă aceasta ar putea fi calea mea în viaţă, pentru că nimic nu este clar la vârsta aia, când eşti preocupat în primul rând să pui diversele piese din puzzle cap la cap.
În prima fază a tinereții unui cântăreț nu contează atât de mult dacă are realmente voce, cât să încerce să dea click pe fiecare dintre compartimentele din interiorul său pentru a ajunge să se exprime liber prin cântec… nu neapărat trebuie să fie grozav, dar fiecare gest pe care îl face să producă răspunsul sau sunetul dorit.
Când obține acest lucru, atunci este pregătit pentru ceea ce eu numesc următorul “anotimp”, următorul sezon, care reprezintă etapa ascensiunii sale. Este încercarea de a lucra în acest mediu și de a vedea cât de departe poate ajunge, deopotrivă profesional și artistic.
Personal, pari să fi avut un background diferit de cel al lui Vian Maurer, personajul cărţii tale Amadeus en bicicleta din 2021, fiindcă tatăl adolescentului Vian era un despot, iar profesorii săi nişte incompetenţi. Spune-mi, cum s-a născut, de fapt, această poveste în mintea ta?
S-a întâmplat în vara lui 2015, când cântam Iphygénie en Tauride cu Cecilia Bartoli în cadrul Festivalul de la Salzburg.
Eu devenisem un flâneur intensiv prin Salzburg, aşa că făceam ceea ce fac de foarte mult timp, mă plimbam, şi, inspirat de povești adevărate legate de oraş şi de muzică, scriam, umplând pagini și pagini și pagini în nişte caiete roșii, cu care habar n-aveam ce o să fac.
Pur şi simplu, în acele plimbări pe malul râului sau uitându-ma la case ori la statui, îmi găseam tihna prin acel permanent dialog cu Mozart… de exemplu, toată chestia cu omul de pe sfera de aur și această imagine că personajul este într-un duel împotriva propriei reflecții [sculptura Sphaera, din Kapitelplatz, al artistului Stephan Balkenhol – n.r.] vine dintr-o asemenea experienţă, cea că m-am dus eu însumi ca să-mi dau seama încotro îşi îndreaptă privirea, aşa cum doamna care cântă este inspirată şi ea de o persoană reală din Salzburg.
Uşor-uşor, vara a trecut și mi-am spus: ‘Ce să fac cu notițele astea? Poate nimic, dar există, totuşi, ceva în ele.’.
După un timp, apucându-mă să citesc Seize the Day, o nuvelă a lui Saul Bellow despre relația dintre un tată înstrăinat și fiul său, mi-a apărut dintr-odată în minte o amintire nebunească… imposibilă!
Mi-am amintit ceva care era imposibil să se fi petrecut, adică, la un moment dat, am dat pagina, oricare o fi fost ea, şi, în timp ce o întorceam, a apărut un chip tânăr care mi-a spus: ‘Scrie-mi povestea.’. Acela era Vian!
Desigur, este absurd, dar chiar așa îmi amintesc în mod clar, cum citeam acea carte și brusc am știut ce voi face cu notițele ce stăteau de ceva vreme într-un sertar. De acolo, deşi povestea lui Saul Bellow este foarte diferită de a mea, a început totul.
Sigur că există în descrierea lui Vian mult din mine însumi, dar, în esenţă, povestea familiei este foarte diferită şi ficțiunea predomină, pentru că ceea ce m-a inspirat a fost să scriu o istorioară despre cum își găsește acest tânăr libertatea datorită influenței biografiei, filosofiei şi muzicii lui Mozart.
Cunosc pe cineva care a trecut prin ce a trecut Vian, în sensul că a vrut să fie cântăreț de operă și, dintr-o dată, a realizat că nu poate, a renunţat şi actualmente este foarte fericit făcând în viaţă completamente altceva… un tânăr care mi-a fost elev când predam în Mexic și care a început să studieze opera și, la un moment dat, s-a izbit de un zid.
Mă întorc în felul acesta la ce spuneam la începutul conversaţiei noastre… când intră în etapa de ascensiune, pentru mulți oameni, chiar dacă au pus cap la cap până atunci toate piesele puzzle-ului, asta nu se dovedeşte a fi suficient şi trebuie să-şi găsească un alt drum.
Ai o activitate intensă ca moderator şi realizator de emisiuni de radio şi televiziune, care ajută în mod semnificativ la deschiderea de uși către muzica clasică pentru generaţiile tinere. De ce consideri că e important să şi vorbeşti publicului despre operă, nu doar să o interpretezi?
Am crezut întotdeauna că, mai mult decât să chemăm tinerii în sălile de concerte și în teatrele de operă, ceea ce trebuie făcut este să aducem acea lume la ei şi asta chiar dacă, pentru moment, ei sunt preocupaţi de alte lucruri, ca să o vadă drept una dintre posibilităţile pentru prezent sau pentru viitor, să îşi dea seama că muzica clasică sau opera nu sunt teritorii străine, forme artistice la care nu vor ajunge niciodată, ci doar complemente fireşti ale societăţii noastre.
Din acest motiv am fost foarte mulțumit că am realizat atâția ani emisiunea Stars of Tomorrow, în care, într-un mod foarte accesibil, inclusiv pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica clasică, am prezentat tineri, dar nu doar din perspectiva talentului lor, ci din cel al entuziasmului pe care-l manifestă pentru aceasta, iar asta e ceea ce contează cel mai mult pentru mine.
Sigur că, în ziua de azi, există o expunere semnificativă datorită colegilor mei, tineri muzicieni, prin numeroasele lor postări de pe Facebook și Instagram și TikTok, dar eu cred că ar trebui să ne concentrăm pe exprimarea bucuriei de a face această muzică… fiindcă poți oricând să faci o postare cu tine spălându-te pe dinți, dar asta nu te va aduce la muzica clasică.
Eu sunt suporterul ideii de a arăta cât de minunată e această formă de artă și cât de distractivă este ea… pe cât de dificilă pare, pe atât de intensă și de minunată este deopotrivă pentru public și pentru interpreți.
Orice fel de comunicare în această direcție reprezintă o invitație de a intra în această lume şi de a spune: ‘Ei bine, vreau să văd asta! Mi-aș dori să simt asta! Aș vrea să încerc asta!’.
Cred că este important şi asta încerc eu să fac mereu, cu bucurie și multă convingere, în emisiunile mele zilnice de la radio [la postul german Klassik Radio – n.r.] sau ceea ce am făcut de fiecare dată atunci când am mers la ITV [unde Rolando Villazón a fost judecător şi mentor în cadrul show-ului Popstar to Operastar – n.r.].
Chiar dacă este o emisiune-concurs în care e vorba doar despre a face ceva aparent stupid, mi-e suficient dacă găsesc un mic moment în care să-l menționez pe Mozart ori să vorbesc în câteva cuvinte despre puterea muzicii clasice, pentru că, în felul ăsta, ajung la milioane de oameni care, probabil, nu s-au gândit niciodată să se îndrepte spre zona de clasică.
Perenitatea acestei eventuale apropieri ţine însă şi de valoarea actului performativ, de modul în care, până la urmă, publicul apreciază ceea ce se întâmplă pe scenă…
Ai dreptate, iar asta mă aduce la un alt aspect important, care este acela de a nu coborî apoi nivelul a ceea ce faci tu ca artist doar pentru că te gândeşti că ţi-ai format un alt tip de public.
La concertele mele vin o mulțime de oameni minunați care, poate, nu au fost niciodată la asemenea spectacole sau sunt complet străini de muzica clasică, dar o fac pentru că le place tipul pe care l-au văzut la televizor și si-au spus: ‘Oh, este la noi în oraș. Hai să mergem să-l vedem!’.
Cineva şi-ar putea spune în cazul ăsta… ‘Bine, deci va trebui să le cânt melodii precum Bocelli’, destinate acestui fel de public, dar, pentru mine, asta e un no go.
Dacă e să exemplific prin ceea ce cânt atunci când sunt în turneu, chiar ieri, de exemplu, am interpretat un program de muzică veche renascentistă, iar publicul a fost în al nouălea cer, pentru că le-am prezentat mai întâi acea muzică, le-am făcut cunoştinţă cu ea, atrăgându-le astfel atenţia atât asupra melodiilor, cât şi a poeziei pe care o pot descoperi în fiecare lucrare.
Peste două zile voi susține un recital cu pian, cu un program pe care l-am ales din frumoasa muzică italiană, care nu se limitează doar la O sole mio – pe care nu mi-am propus să o cânt, deși ar merge garantat la public -, pentru că există Bellini, Verdi, Puccini, iar oamenii, chiar dacă unii, poate, nu au fost niciodată la o operă scrisă de vreunul dintre aceştia, se îndrăgostesc de ceea ce aud.
Sigur, asta dacă vor simţi în tine, ca performer, iubirea şi entuziasmul pentru această muzică, dar în combinaţie cu faptul că o faci la cel mai înalt nivel calitativ, manifestând respect pentru stil, și dacă, plin de sinceritate, le oferi exact ceea ce crezi că ar trebui să cânți, nu ceea ce oamenii din faţa ta se așteaptă neapărat să cânți.
În cazul operei, vorbim însă de ample poveşti muzicale, cu personaje faţă de care ne poziţionăm emoţional diferit, deci pare a fi greu să ne îndrăgostim de această formă de expresie, poate chiar imposibil…
Cumva, ceea ce face opera este să arate esența emoțiilor prin care trec personajele.
Așadar, ceea ce vedem pe scenă, de fapt, nu sunt doar nişte oameni care interpretează, ci lumea lor interioară care se exprimă, care, adeseori, poate fi grandioasă, mai ales cu susţinerea de care beneficiază din partea muzicii în sine.
Personal, eu sunt monist, deci cred că sufletul și corpul sunt același lucru, că totul este în creier, dar continuăm să vorbim despre suflet, indiferent dacă avem această concepție sau dacă suntem dualişti.
Unde este sufletul? Care este influența sufletului în corp?
În acest sens, nicio altă formă de artă nu exprimă sau nu dă o impresie mai potrivită a ceea ce este sufletul precum muzica. Prin aducerea cuvintelor alături de aceasta, cum se întâmplă în operă, este ca și cum ai aduce în atenţie şi corpul… a avea muzică și cuvinte este precum ai avea trupul și sufletul împreună, iar eu chiar cred că ăsta e unul dintre numeroasele motive pentru care simțim o conexiune cu această formă de artă, ce pare deseori, cum spui tu, imposibilă.
Oameni care relaționează între ei prin intermediul cântecului… eu cred că e ceva care ţine de subconștient şi că ceea ce avem în faţă, pe scenă, reprezintă subconștientul dezgolit al acestor personaje la care noi ne raportăm ca spectatori, fiindcă lumea noastră interioară se leagă de acele lumi interioare expuse acolo într-un mod atât de transparent.
Referitor la lumea interioară, îmi vine acum în minte motto-ul Colegiului de Patafizică, din care faci parte… “schimbat, rămân acelaşi”. Ancorat în valori şi referinţe culturale tradiţionale, cum reuşeşti să îţi conservi identitatea nealterată de radicalele şi rapidele schimbări contextuale din spaţiul cultural al secolului XXI?
Ei bine, nu știu dacă trebuie să lupți pentru a păstra ceva în felul în care este mai mult decât pentru a-i da posibilitatea să se transforme.
Este foarte ușor şi tentant în această lume a noastră – și revin astfel la ceea ce spuneam adineaori – să încerci să faci ceva pentru a obține mai multe like-uri, o audiență mai mare sau mai multă faimă. Toate acestea obiective mie mi se par greșite, fiindcă, personal, eu cred în tot ceea ce încerc să fac şi sunt aproape întotdeauna fericit cu rolurile pe care mi le asum sau cu muzica pe care o înregistrez.
Consider că problema nu ar trebui să fie pusă astfel şi, cumva, ceea ce ar trebui să încerci să faci mereu e să fii realmente sincer cu ceea ce îți place sau nu.
De exemplu, chiar nu cred că ar trebui să faci o înregistrare dacă nu vine realmente din inima ta, pentru că, dacă ai drept ţintă numai ca aceasta să fie un succes, oamenii vor percepe lipsa de autenticitate, fiindcă lucrarea vorbește de la sine. Dincolo de asta, eu nu mă văd într-un fel anume și nici nu sunt convins că voi fi mereu acelaşi.
De când eram tânăr, mi-am pus mereu aceleași întrebări şi, cu trecerea timpului, am constatat că răspunsurile se schimbă sau se nuanţează, chiar dacă, un număr bun de ani, au părut a rămâne aceleaşi… dar este important să continui să-ţi răspunzi la aceste întrebări. Asta e viața analitică, ca să îi spun așa.
Altfel, pentru a mă ţine departe de superficialitate, literatura a fost unul dintre cei mai buni tovarăși ai mei.
Am citit o carte pe săptămână și am învățat multe, dar asta nu pentru că citesc propunându-mi să învăț, ci ca să simt, să intru în sufletele, viziunile, filosofiile sau poeziile altor oameni. Pe mine, cel puţin, asta mă ajută să rămân eu însumi, fără a fi opac la schimbări.
Cu cât trec mai mulți ani din existenţa noastră, cu atât mai mult ne dăm fiecare seama că anumite lucruri pe care noi le considerăm importante sunt, de fapt, neimportante și că, la un moment dat, vom ajunge cu toții la uitare… şi atunci e mai bine să ne concentrăm cu adevărat pentru a face, cât de bine putem, lucrurile pe care le iubim cu adevărat.
Doar asta contează până la urmă şi orice altceva este doar o consecință. Şi poți trăi cu aceste consecințe.
Eu sunt fericit, de exemplu, că am dobândit un pic de faimă, pentru că asta îmi dă acum libertatea să merg mai departe cu ce-mi propun, dar nu acesta a fost motivul pentru care am făcut ce-am făcut până acum în viaţă.
În viața ta artistică, notabil a fost pasul făcut spre regia de operă. În ultimii ani ai pus în scenă La sonnambula la Théâtre des Champs-Élysées şi Bărbierul din Sevilla, cu Cecilia Bartoli, în cadrul Festivalului de la Salzburg, dar ai debutat în 2011 cu Werther, la Lyon, deci varietatea e una semnificativă. Ce trebuie să aibă o poveste de operă pentru a naște dorința de a crea un spectacol?
Mi se întâmplă frecvent ca oamenii să mă întrebe: ‘Ce operă ai vrea să pui în scenă?’.
N-am o anume operă pe care să-mi propun cu tot dinadinsul să o regizez la un moment dat, aşa că le prefer să răspund simplu, ‘Indică-mi tu o operă pe care ţi-ai dori-o’, şi abia după aceea încep să mă gândesc. Așa a fost întotdeauna.
Acum pregătesc un spectacol cu Italianca în Alger, care reprezintă o mare provocare pe care opera în sine le are cu xenofobia din cauza problemelor din lumea de astăzi, şi mai am în plan să duc La sonnambula anul viitor la Met [Metropolitan Opera din New York – n.r.].
Ceea ce caut eu şi îmi place este ca povestea să-şi continue mariajul cu muzica, acesta fiind scopul compozitorului și libertistului, dar să o aduc într-un context care să ne vorbească în secolul XXI.
Cred că ambele condiţii pot fi îndeplinite, mai ales că, din postura de interpret, am lucrat cu mulți regizori minunați care reușesc acest lucru în mod regulat, așa că acesta e, de fapt, ţelul meu.
Pentru mine, a face regie nu este un exercițiu de a crea o instalație sau de a experimenta.
Ca să fiu sincer, doar o singură dată, în Die Fledermaus [la Deutsche Oper Berlin, în stagiunea 2017/18 – n.r.], am zdruncinat puțin convențiile și am reușit să obțin acele ‘Boo!’-uri din partea spectatorilor conservatori pe care le speram şi le aşteptam, întrucât acolo chiar am căutat acest lucru prin modul în care am conceput spectacolul.
Inclusiv în activitatea asta, trebuie să fii sincer cu conceptul tău și să ai curajul să crezi în lucrurile pe care le faci, dar, mai presus de toate, trebuie să fii un bun regizor.
Fiecare interpret înțelege de unul singur ce este bun și ce nu este bun într-o lucrare, conceptul poate să-i placă sau nu, dar ceea ce îşi dorește este un regizor de scenă care să-l pună în scenă, să cunoască muzica și să știe ce se întâmplă în fiecare moment, pentru ca, apoi, să le permită cântăreților să preia ideea și să o dezvolte… un regizor fără probleme de ego care, altruist, să fie capabil să spună după ce aude acea idee: ‘Da, așa e mai bine!’.
Tu păstrezi acea idee ca regizor de scenă, pentru că, la sfârșitul zilei, contează ce se încadrează mai bine în conceptul tau.
Tu ai venit cu acesta, cu scenografia, cu costumele, cu mișcările, cu lumea interioară a personajelor şi cu motivaţiile, dar, până la urmă, totul trece prin arta, creativitatea, limitele și posibilitățile interpreților.
Trebuie să muncești mult, pentru că, uneori, ideile nu funcționează, alteori devin mai bune şi, în unele situaţii, merg în altă direcție, pur şi simplu, se dezvoltă în mod diferit.
De asta, pentru mine, regia continuă să fie o aventură fascinantă.
Spectacole şi concerte ca interpret şi regizor, moderator de emisiuni, scriitor şi manager cultural, îţi asumi numeroase provocări… care este relația ta cu timpul?
Îmi place timpul, îmi place să merg pe drumul timpului. Este foarte amuzant că, în tinereţe, prima carte pe care am citit-o a fost Chemarea străbunilor [a lui Jack London – n.r.] şi, pentru că am vrut să citesc apoi ceva tot despre un animal, mi-am cumpărat Steppenwolf [romanul lui Herman Hesse – n.r.], eu crezând că e vorba despre un lup.
Când colo, era despre Harry Haller, un personaj pe care am ajuns să-l îndrăgesc atât de mult, încât mi-am spus: ‘Când voi fi bătrân, vreau să fiu ca Harry Haller!’.
Ei bine, am recitit cartea anul trecut și mi-am dat seama că Harry Haller avea 50 de ani, deci am ajuns şi eu la vârsta lui [Rolando Villazón este născut în 1972 – n.r.] şi… îmi place să fiu aici! Sper să fiu aici, în această viață, pentru cât mai mulți ani!
Iubesc timpul şi trecerea lui! Iubesc firele de păr alb ce îmi apar, îmi plac kilogramele în plus pe care le am, sunt ataşat de ochelarii mei, îmi place să mă plimb şi să-mi număr paşii… şi da, sunt sigur că voi iubi mai puțin anumite lucruri, precum problemele mele cu spatele, dar toate astea fac şi ele parte din viață.
La un moment dat, cu ani în urmă, m-am gândit că s-ar putea să mă retrag din activitate, fiindcă fusesem operat la stomac pentru reflux și am fost nevoit să îmi lucrez din nou tehnica vocală, dar, în loc să mă retrag, dupăa ce m-am recuperat, mi-am sărbătorit cei 50 de ani printr-un mare concert.
Mă simt în cel mai bun moment al vieții mele… chiar acum. În mod normal, asta spun toți cei ajunşi la 50 de ani, dar eu chiar simt asta!
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Header: ROLANDO VILLAZÓN, “Les voyages de Mozart” (sursa foto: RolandoVillazon.com)
NOTĂ: Dialogul cu ROLANDO VILLAZÓN a avut loc în contextul anunţatei sale prezenţe în cadrul festivalului Masters of Classic 2024 de la Bucureşti, care a avut un lineup strălucitor (Anna Netrebko, Roberto Alagna, Fazil Say, Elīna Garanča, printre mulţi alţii), însă motive obiective l-au împiedicat să poată face deplasarea, aşa că o întâlnire live a celebrului tenor cu melomanii români s-a amânat pentru anul viitor.
