CLIN D’OEIL | Tenorul ROBERTO ALAGNA: “Îmi place să descopăr muzica, îmi place să mi-o însușesc”

Tenorul ROBERTO ALAGNA: “Îmi place să descopăr muzica, îmi place să mi-o însușesc”

Recitalul celebrului tenor Roberto Alagna din cadrul impresionantului festival Masters of Classic (1-15 septembrie 2024) de la Bucureşti, construit ca omagiu adus lui Puccini, precede cu doar câteva zile lansarea noului său album, Roberto Alagna 60, menit a celebra deopotrivă 60 de ani de viaţă şi 40 de carieră de succes.

Faptul că la aceste evenimente se adaugă şi aniversarea a trei decenii de la memorabila sa apariţie pe scena de la Covent Garden în Roméo et Juliette, de Charles Gounod, care i-a adus premiul Laurence Olivier şi l-a propulsat spre stardom, ne-a motivat să folosim prilejul pentru a încerca să aflăm câteva detalii despre modul în care ROBERTO ALAGNA (n. 1963) se raportează la muzică din perspectiva unor alegeri inedite făcute de-a lungul timpului (Le Dernier jour d’un condamné, Mediterraneo), dar şi a prieteniei cu oameni care au creat special pentru el, precum faimoşii compozitori Vladimir Cosma (opera Marius et Fanny) sau Jean-Félix Lalanne (musical-ul Al Capone).

Ca să privim în urmă, am plecat însă în dialog de la… viitor.

ROBERTO ALAGNA | Foto: Simon Fowler

Albumul Roberto Alagna 60 va apărea pe 20 septembrie, iar playlist-ul este realmente eclectic. Cu siguranţă, fiecare piesă are o poveste, doar că nu toate alegerile sunt ușor de înţeles, de exemplu ariile din opere puțin auzite, precum Le postillon de Lonjumeau, a lui Adam, sau Martha lui Von Flotow. Schiţat în cuvinte, cum arată acest portret muzical al dumneavoastră?

Din perspectiva carierei, acest album este unul aproape istoric pentru mine, o retrospectivă a ceea ce am făcut în muzică pe parcursul a 40 de ani. Fie şi din faptul că albumul se numește Roberto Alagna 60, iar eu, în clipa de faţă, am deja 61 de ani, ne putem da seama cât de repede zboară timpul.

În acest album aniversar am vrut să arăt publicului ceva din caracterul meu, din preferinţele mele, din felul meu de a aborda fiecare stil muzical în parte și, nu în ultimul rând, din respectul meu pentru muzică în general. Desigur, avem multă operă, reprezentată însă adesea de lucrări necunoscute. De ce?

Pentru că asta am făcut toată viața mea, am interpretat lucrări ca Fiesque sau Le jongleur de Notre-Dame, aşa cum am fost Ulysse în Pénélope, să zicem, toate opere mai puțin cunoscute, dar pe care am ţinut să le readuc în actualitate, fiindcă sunt convins că, atunci când iubești cu-adevărat muzica, este important să descoperi mereu ceva nou… şi chiar dacă eu iubesc, bineînțeles, marile standarde şi pe marii compozitori, pe marele Puccini şi pe marele Verdi, continui să fiu atras şi de partea asta de explorare.

Așa se face că, pe album, există un amestec de arii cunoscute, ca cea din Faust, cu unele inedite, precum Polyeucte, ambele de Gounod, de exemplu, iar în cazul unor alegeri pe care le-am făcut am vrut să-mi asum şi provocarea pe care acestea o reprezentau.

Îmi plac provocările din când în când, fiindcă e adevărat că nu este chiar ceva obișnuit să cânți la vârsta de 60 de ani Le postillon de Lonjumeau, e un pic istoric mai degrabă, chiar dacă o fac cu vocea mea din prezent. În afară de asta, nu trebuie să uiți că a face un album în zilele noastre se dovedeşte a fi foarte dificil.

Deşi te-ai gândi că ai tot timpul din lume ca să refaci anumite părţi, lucrurile nu stau așa. Acest disc a fost făcut în 15 ore, adică în cinci sesiuni de trei ore… întregul disc, 20 de piese, îţi dai seama? A fost destul de complicat de făcut. În același timp, am vrut să arăt pe album și o altă faţetă a mea prin unele cântece, mă refer la cea creativă.

Întotdeauna mi-a plăcut să creez si de aceea am inclus şi o piesă compusă de mine [Sognare], dar şi un cântec pe care l-au scris frații mei, David şi Frédérico [L’Andalouse], pentru că întotdeauna am avut, ca familie, o relație foarte apropiată. De fapt, ei au compus chiar şi o întreagă operă special pentru mine.

Revenind la disc, acesta e, prin urmare, unul retrospectiv, este un portret al gusturilor mele, al pasiunii mele, al temperamentului și al curiozității mele, dar și al focului sacru care încă arde în mine.

Pentru că ați menționat Fiesque, de Édouard Lalo, operă rămasă în obscuritate, pe care ați cântat-o în premieră la Festival de Radio France et Montpellier, ce trebuie să aibă o lucrare pentru a declanșa dorinţa de a o interpreta?

 În ce mă priveşte, e foarte simplu. Trebuie să mă îndrăgostesc de acea operă, deopotrivă de poveste și de muzică.

De multe ori, atunci când mi s-au propus opere, primul meu instinct a fost să refuz, pentru că sunt, dintotdeauna, o persoană care se îndoiește enorm de el însuşi.

Cred mereu că sunt incapabil să fac un rol sau altul, după care citesc partitura, mă îndrăgostesc de ea și, hop!, îmi vine dorinţa să o fac, cum a fost cazul cu Cyrano de Bergerac sau Lohengrin, lucrări despre care credeam că nu le pot interpreta.

Dragostea de muzică, dragostea și pasiunea îmi ghidează întotdeauna pașii.

ROBERTO ALAGNA | Foto: Simon Fowler

Vorbind de Cyrano, al lui Alfano, libretul a fost scris în franceză, dar a fost aproape întotdeauna cântat în italiană. Ați interpretat-o în original la Metropolitan în 2016 și spuneaţi atunci că v-ați zbătut să găsiți o companie dispusă să îi acorde o șansă. Ce v-a motivat să luptați?

Cyrano are o poveste aparte, pentru că eu cunoșteam versiunea pe care o știe toată lumea, în italiană, cu Ramon Vinay [din 1954 – n.r.], o aveam acasă, o ascultasem, dar nu prea îmi plăcea.

Abia atunci când am descoperit adevărata partitură mi-am dat seama de ce nu mă prinsese… pentru că toată savoarea și forţa lui Cyrano lipseau din acea traducere pe care o ştiam eu. Povestea este, de fapt, destul de simplă. La început, Alfano, care era pe jumătate francez – știi că mama lui era franțuzoaică – era pasionat de Edmond Rostand, de Cyrano al lui, și dorea să creeze o operă. Ei bine, a reușit să o compună și este magnifică… aceasta e versiunea, cred, din 1935, în franceză, pentru că dorea să fie fidel lui Rostand.

Apoi, ce s-a întâmplat? Roma [Teatro dell’Opera di Roma] a fost cea care a vrut să pună în scenă această operă cu José Luccioni, care era un tenor corsican, deci care ar fi putut foarte bine să o facă în franceză, doar că romanii i-au impus [autorului] să se facă o traducere, deci ei, practic, au tradus versiunea lui. Și, pentru că existau unele pasaje – în special în scena balconului -, care erau foarte acute și greu de cântat de către tenor, au făcut o adaptare… cu alte cuvinte, Roxane era cea care spunea, de fapt, cuvintele lui Cyrano, interpretând toate acele note dificile.

Așa că opera a fost complet trucată, iar când au adus lucrarea la Opéra-Comique, tot cu José Luccioni, în loc să folosească versiunea originală din 1935, au tradus-o din italiană şi, prin urmare, a fost un dezastru, cu pasaje întregi tăiate și așa mai departe.

Drept urmare, atunci când am avut partitura în mână și am văzut că Cyrano era cel care își cânta, de fapt, propriile cuvinte cu Le baiser de Roxane – parte ciuntită în celelalte versiuni – , eu și frații mei am început să lucrăm la operă şi, în primul rând, am repus în libret toate cuvintele din piesă, deoarece Henri Caïn le înlocuise cu altele, iar eu nu cred că te poți atinge de textul lui Rostand.

În fine, am restaurat complet versiunea din 1935, cea originală, şi astăzi, în portofoliul casei de discuri, există ‘Cyrano de Bergerac – versiunea Alagna’. Aceasta este a noastră, iar eu sunt singurul care a cântat-o şi sunt foarte mândru de asta, pentru că am reușit să restabilim adevărul asupra acestui personaj și al operei lui Rostand. Asta e tot.

Revenind în prezent, Roberto Alagna 60 nu e singurul album pe care l-ați lansat în acest an, fiindcă a apărut și LP-ul Seigneur în primăvară. La fel, playlist-ul surprinde prin eclectism, dar de o cu totul altă factură, aranjamentele muzicale fiind concepute împreună cu apreciatul compozitor Jean-Félix Lalanne. Le-ați gândit a fi complementare?

De fapt, aceste albume au fost realizate într-un interval de timp foarte apropiat unul de celălalt, deoarece am înregistrat Seigneur în ianuarie și Roberto Alagna 60 în februarie.

Primul disc s-a născut ca urmare a unui turneu pe care l-am făcut în câteva biserici [cu Jean-Félix Lalanne la chitară şi Marek Ruszczynski la pian – n.r.], la sugestia lui Jean-Félix, care mi-a spus: ‘Având în vedere că s-a conturat un repertoriu extraordinar, de ce să nu-l înregistrăm toți trei live, într-un studio, ca să rămână ca un fel de mărturie a acestui turneu?’.

A avut dreptate şi am înregistrat totul în trei zile împreună, în aceeași cameră, nu separat… deci nu există montaj, totul este, practic, în priză directă, ca și albumul Roberto Alagna 60, de altfel, care, deşi este înregistrat cu un întreg ansamblu [Morphing Chamber Orchestra – n.r.], este făcut cvasi-live.

Dincolo de acest aspect, trebuie să spun că ambele sunt menite să se completeze reciproc, pentru că şi Seigneur are tot un caracter retrospectiv, însă pe partea care se referă la credința mea foarte puternică, ce vine din religia catolică, creștină. Întotdeauna am considerat muzica a fi ceva divin, iar acest talent cu care eu am fost înzestrat drept un dar de la natură, de la Dumnezeu, cum vreţi să-i spuneți.

Da, eu chiar consider că este un asemenea dar, iar Seigneur este modul meu de a mulțumi cerului pentru șansa pe care am primit-o, pentru privilegiul de a putea cânta și astăzi, de a fi încă solicitat, de a avea încă succes și, desigur, de a fi încă sănătos… pentru că ăsta e, până la urmă, cel mai important lucru.

Este felul meu de a mă exprima într-o epocă în care, poate, catolicismul este cam împins în plan secund, dar nu şi în ceea ce mă priveşte.

Spuneți-mi mai multe despre povestea prieteniei cu Jean-Félix Lalanne, pentru că, dincolo de Seigneur, veţi face la anul un nou turneu împreună, Hors-la-loi, plus că el a compus special pentru dumneavoastră Musical-ul Al Capone, pe care l-aţi interpretat în 2023 la Folies Bergère…

Ne cunoaștem de ani buni, fiindcă el a colaborat mai întâi cu frații mei, în special cu David, adaptând pentru chitară şi voce de soprană câteva melodii pe care aceştia le compuseseră la pian, după care am ajuns să ne intersectăm în diverse contexte, precum un concert-tribut adus lui Luciano Pavarotti sau realizarea albumului Caruso.

Pot spune că ne-am împrietenit instantaneu, deoarece eu iubesc chitara, iar acest om este de o virtuozitate de necrezut, dublată de o pasiune pe măsură. Ne-am apropiat foarte mult şi îl admir pentru puterea sa de muncă absolut incredibilă… este capabil să lucreze zi și noapte în tot felul de domenii, poartă multe pălării.

Scrie piese de teatru, dar şi literatură, concepe metode, scrie cărți filosofice sau educaționale şi, mai ales, compune muzică tot timpul, are o vână melodică foarte, foarte puternică.

Îmi amintesc că, acum câțiva ani, am susținut un concert în Dublin și el, locuind pe atunci acolo, a venit să mă vadă, după care m-a invitat la el acasă. Atunci mi-a cântat o piesă numită Canterò, foarte frumoasă… am băut un pahar împreună și am înregistrat-o chiar în acea noapte, doar pentru distracție, în zece minute.

Puteți să o ascultaţi pe YouTube şi veţi realiza că e fantastică.

De atunci, ne-am tot spus că va trebui să lucrăm la ceva mai consistent împreună, asta până în momentul în care i-a venit ideea pentru Al Capone şi a dezvoltat câte ceva pe marginea acesteia, după care, noi fiind deja vecini în sudul Franței, mi-a adus să ascult demo-urile.

Mi-au plăcut imediat şi am demarat lucrul la acest Musical… şi, după cum ai observat şi tu, această colaborare a creat între noi o relaţie de prietenie aproape fraternă, tocmai pentru că ne place atât de mult să lucrăm împreună.

De altfel, el a apărut inclusiv pe albumul meu Le chanteur, unde cânt melodia Domino împreună cu fiica mea, Malèna, iar el ne acompaniază la chitară. Deci între noi există o legătură foarte, foarte puternică.

Dat fiind succesul din sezonul trecut, nu aveţi intenţia să reluaţi Al Capone, mai ales că scena de la Folies Bergère vă reaminteşte, probabil, de începutul carierei dumneavoastră, ai cărei primi paşi s-au consumat în cabaret?

Ai intuit bine întrucât chiar lucrăm la o nouă versiune a lui Al Capone, dar pentru piața internațională, în limba engleză… plus că, de ceva vreme, Jean-Félix Lalanne este deja în plin proces de a compune pentru mine un alt Musical, bazat pe o poveste despre marele tenor [Enrico] Caruso.

Revenind însă la Al Capone, în cadrul turneului Hors-la-loi, voi prezenta piesele din acest Musical într-o versiune de concert, adică fără recitative, fără povestea în sine, mai ales că, deja de pe-acum, în unele dintre concertele mele am ajuns să includ și cântece din Al Capone. Acum îmi dau seama că, de fapt, şi pe Seigneur sunt câteva compozitii de acolo, doar că am schimbat o parte din versuri, iar ele au devenit cântece sacre, un fel de cantice.

Așadar, am o mulțime de proiecte cu Jean-Félix Lalanne… inclusiv un al doilea turneu în 2025, despre care nu pot spune decât că se va numi Boulevard des Italiens şi îl vom susţine doar cu voce, acordeon și chitară. Va fi ceva intim, cu un repertoriu de cântece italiene, care ne plimbă prin tot trecutul meu, prin tot ce am iubit eu de când eram copil. După cum spuneam, îmi place această colaborare, pentru că și el are o pasiune foarte puternică pentru muzică.

Am să vă mai dau un singur exemplu. Acum câteva zile, am susținut un concert la Rocamadour [Roberto Alagna a concertat în cadrul Festival de Rocamadour pe 15 august – n.r.] și l-am rugat să-mi facă un aranjament al unei melodii sacre pe care o compusesem, Tatăl Nostru, iar el, fără să stea pe gânduri, a terminat-o chiar în decursul acelei nopti.

Ăsta-i felul lui de a fi, lucrează din pasiune, iar mie îmi plac artiștii de genul acesta, care nu se gândesc la faimă sau la bani. Pur și simplu, este focul care ne mistuie și ne mână tot timpul să creăm ceva.

Da, este adevărat că am iubit această aventură cu Al Capone, am mers cu mare plăcere în fiecare seară de sâmbătă să cânt de două ori și, apoi, duminica dimineața din nou, în acest teatru legendar în care a urcat pe scenă Jean Gabin şi multe vedete care m-au făcut să visez de-a lungul timpului.

Les Folies Bergère s-a relevat însă a fi o aventură extraordinară inclusiv pentru faptul că libretul este magnific, prezentând un Al Capone mai degrabă… blând. În fapt, este aproape un fel de Romeo și Julieta, dar amplasat în Brooklyn sau Chicago, fiind vorba de povestea surorii lui Al Capone, Rita, care e îndrăgostită de cel mai mare dușman al acestuia, Eliott Ness, ceea ce conduce la un şir de situaţii aproape rocamboleşti.

Cântecele sunt foarte frumoase, toate, așa că m-am simțit foarte bine şi, în fiecare seară, am avut parte de ovații în picioare. A fost o aventură pe care abia aștept să o repet, pentru că, într-adevăr, ideea de cabaret, mai ales cel din Paris, trezeşte în mine unele amintiri. M-am întors cu ani în urmă și este adevărat că acest spectacol mi-a dat o extraordinară gură de aer proaspăt ca să continui cu opera.

Apropo de Romeo și Julieta, anul acesta marchează şi o altă aniversare pentru dumneavoastră. Se împlinesc 30 de ani de când, în compania Leontinei Văduva, aţi triumfat pe scena Covent Garden în opera lui Gounod, iar acel Romeo v-a adus celebritatea internaţională. Cum vă raportaţi la acest rol din perspectiva trecerii timpului?

După Covent Garden am reluat apoi rolul la Opéra Comique, însă eu îl mai interpretasem pe Romeo mai înainte, la Toulouse, prin ’92, cred [premiera spectacolului pus în scenă de Nicolas Joël a avut loc la Théâtre du Capitole de Toulouse în noiembrie 1991 – n.r.]. Aria Ah! Lève-toi soleil face parte dintre iubirile mele din copilărie… este modul meu de a alunga trecerea timpului, de a-mi spune: ‘Încă mai pot să-l interpretez!’.

Este interesant că ai adus în discuţie acest rol tocmai în momentul ăsta, pentru că am filmat recent o emisiune, chiar la Folies Bergère, care va fi difuzată la televiziunea franceză în octombrie, cu ocazia lansării albumului Roberto Alagna 60, și am cântat inclusiv din Romeo, așa că, vedeți, am închis cercul, cumva… totul se potrivește. Personajul continuă să-mi placă pentru că eu, firesc, am evoluat ca experiență de viață și nivel de maturitate şi, cu trecerea timpului, ca om în general, ajungi să vezi lucrurile altfel.

Dacă am șansa să cânt din nou unele dintre partituri, trebuie să încerc să o fac, fiindcă mi-ar plăcea cu siguranță să interpretez unele lucrări de când eram tânăr, dar, uneori… nu pot. Ca om, nu poți, fiindcă fizicul tău nu poate duce, vocea ta nu poate suporta cerinţele rolului, şi tocmai de aceea mie îmi place şi caut acest tip de reîntâlnire.

Ultima oară când am cântat Romeo a fost acum 10 ani, la Madrid [la Teatro Real – n.r.], într-o versiune de concert, cu Michel Plasson la pupitru și [Sonya] Yontcheva ca Julieta, dar, în clipa de faţă, poate doar împreună cu soția mea, cu Aleksandra [soprana Aleksandra Kurzak – n.r.], aş mai face-o.

Da, mi-ar plăcea să cânt Romeo încă o dată, să refac rolul din perspectiva a cine sunt eu în prezent, fiindcă este o muzică ce rămâne în tine şi te face să realizezi că capodoperele sunt atemporale.

Cu alte cuvinte, atunci când ești tânăr, îți poți exprima sentimentele cu o anumită lejeritate și nepăsare, iar apoi, pe măsură ce îmbătrânești, înțelegi tot mai bine natura personajelor. Cu trecerea timpului, devenim mai indulgenți şi nu mai judecăm atât de categoric, nu ne mai permitem să judecăm astfel… înțelegem cum e să faci greșeli atunci când ești tânăr, înțelegem fragilitatea vieții, bogăția vieții și importanța relațiilor umane. De aceea mi-ar place să reiau rolul.

Să vă dau un alt exemplu, legat de faptul că voi veni la București [la Masters of Classic – n.r.], iar asta înseamnă foarte mult pentru mine, întrucât Bucureștiul a fost și orașul meu timp de mulți ani.

Am locuit și am trăit în București, așa că vin și vreau să vă ofer Puccini, unde voi face toate rolurile din operele sale pe care eu le-am interpretat în carieră, într-o singură seară, iar asta e o mare provocare pentru mine, de asemenea.

Fiindcă există opere de Puccini pe care le cânți atunci când ești tânăr, iar apoi nu le mai poți cânta, cum ar fi La bohème sau cum ar fi Gianni Schicchi. Acestea sunt operele tinereții pentru un artist liric, iar ceea ce îmi place mie este să merg și mai departe, să găsesc puterea de a putea interpreta rolul cu o viziune diferită, cu o voce diferită, dar interesantă, pentru că, astfel, vezi traiectoria unui artist și, de asemenea, a unui compozitor.

Asta am făcut, de altfel, și cu discul Caruso [albumul Caruso 1873, din 2019 – n.r.], pentru a arăta evoluția tehnicii vocale, a tehnologiei de înregistrare… acesta e genul de muncă care îmi place în clipa de faţă, una ce are aproape un caracter pedagogic.

Dincolo de Al Capone, cariera vă este jalonată de lucrări compuse special pentru dumneavoastră, iar una dintre cele mai interesante rămâne singura operă pe care a compus-o Vladimir Cosma, Marius et Fanny, pe care aţi cântat-o în premieră în 2007, la Opéra de Marseille. Din păcate, a fost trecută cu vederea…

Ai dreptate, mai ales că această operă e, pur şi simplu, fantastică! Marsilia, care este orașul natal al lui Marcel Pagnol [celebrul cineast, dramaturg şi scriitor francez, autor al piesei Marius din 1929 – n.r.], a vrut să îl comemoreze, iar soția acestuia i-a propus să compună o lucrare lui Vladimir Cosma, care făcuse muzica pentru numeroase filme realizate după scrierile lui Pagnol, precum Le château de ma mère [filmul lui Yves Robert din 1990 – n.r.] sau La Trilogie Marseillaise [miniseria TV cu Marius şi Fanny din 2000 – n.r.], dar, dincolo de acestea, compusese coloanele sonore ale altor câteva sute de filme celebre.

În ce mă priveşte, am ajuns să fiu foarte apropiat de Vladimir şi am conlucrat foarte strâns cu el, fiind deseori implicat în calitate de prieten chiar în procesul de creaţie a muzicii, de adaptare şi definitivare a versurilor.

Din punctul meu de vedere, este realmente păcat că această operă nu a fost pusă în scenă mai des, dar știi bine că, deseori, se plăteşte tribut etichetelor care ţi se pun, în cazul lui Vladimir Cosma fiind aceea că este un compozitor remarcabil de muzică de film şi, prin urmare, alte compoziţii îi sunt pe nedrept tratate cu rezerve.

Lumea operei nu prea știe cine este Vladimir Cosma şi, mai mult, lumea operei are adesea dificultăți în a accepta că cineva dintr-o altă lume poate compune o asemenea lucrare… problema este că timpul zboară cu mare viteză și, în zilele noastre, este extraordinar de greu să găsești sponsori și teatre care să aibă curajul să monteze o operă nouă.

Acesta este motivul pentru care Vladimir [Cosma] nu a perseverat ulterior în direcţia asta, fiindcă pentru el este mult mai ușor să ajungă la ascultători cu o coloană sonoră de film decât cu o operă, pentru care trebuie să convingă o grămadă de oameni până să-şi vadă pusă în scenă lucrarea.

Dincolo însă de orice discuţie, Marius et Fanny este o operă de cea mai înaltă calitate şi nu un musical sau o comedie muzicală, genuri faţă de care, altfel, am tot respectul, întrucât mi se par foarte dificile.

Aici, Vladimir s-a inspirat foarte mult din Puccini, iar povestea în sine este fantastică, pentru că Marcel Pagnol este… Marcel Pagnol, deci a ieşit o operă extraordinar de emoționantă, ce sper că va fi reluată în viitor şi, astfel, restituită publicului.

Am fost destul de norocoși, totuşi, să o înregistrăm pe disc și apoi pe DVD [în 2008, cu Jacques Lacombe la pupitrul dirijoral şi Gilles Amado regizor – n.r.], deci o mai avem cumva. Să o fac la Marsilia, în acel context specific, a fost ceva care m-a emoționat profund, întrucât Marius și Fanny sunt, precum Cyrano, personaje pe care noi, în Franța, le studiem la școală şi care ne însoțesc apoi toată viața.

Mă consider norocos pentru faptul că am putut realiza această operă, la fel cum am avut peste câţiva ani norocul să lansez şi opera fratelui meu, Le Dernier jour d’un condamné, pe care, din fericire, continui şi în prezent să o interpretez.

Să ne oprim un pic asupra acesteia. Ultima zi a unui condamnat, după Victor Hugo, ce a avut premiera în 2014, este de asemenea o lucrare compusă special pentru dumneavoastră, de această dată de către David Alagna…

Cred că, dintre operele contemporane pe care le-am interpretat, Le Dernier jour d’un condamné este cea care, ulterior, a avut cea mai lungă traiectorie, pentru că a câștigat o mulțime de premii într-un concurs din Ungaria, dar fără mine, după care a ajuns să fie difuzată la televiziune în vreo 48 de țări, cred.

Am înregistrat eu, după aceea, pentru Deutsche Grammophon, o versiune de concert a operei, cu Michel Plasson [la pupitrul Orchestre National d’Île-de-France, 2008 – n.r.], dar şi un DVD, care a fost difuzat la televiziunea franceză.

De asemenea, pe parcursul anilor, am realizat mai multe versiuni de concert, în diferite țări, întotdeauna cu mare succes, deci încă mai cânt Le Dernier jour d’un condamné, pentru că este o operă cu o temă foarte puternică.

Trebuie să subliniez, din nou, că mă consider extrem de norocos fiindcă mi se oferă în continuare spre interpretare lucrări cu un caracter aparte, ba, mai mult, că am uneori posibilitatea să-mi manifest chiar eu creativitatea. În zilele noastre, este rar ca un cântăreț de operă să aibă șansa de a crea el însuşi opere…

Le Dernier jour d’un condamné vă are co-autor al libretului… de ce ați fost atras de un subiect atât de întunecat, cu accente politice, precum cel din textul lui Victor Hugo?

E incredibil de curios cum se leagă lucrurile în conversaţia noastră!

Fiindcă mă aflam la Chicago chiar pentru… Romeo și Julieta atunci când mi-a telefonat fratele meu, Frédérico, care, grijuliu, m-a chestionat: ‘Ce mai faci? Cum te simți?’. Eu, ca să glumesc, fiind singur în camera de hotel, i-am răspuns că mă simt ca un condamnat la moarte în celula lui, asta pentru că eram atât de departe de familia mea.

În glumă, mi-a trimis atunci pledoaria lui Victor Hugo, cărticica acestuia despre ultima zi din viaţa unui condamnat, iar eu am început să o parcurg, pentru că îmi place lectura și, în timp ce citeam… auzeam muzică! L-am sunat pe celălalt frate al meu, pe David, și i-am mărturisit: ‘Știi, David, citesc asta și aud muzică. Ar trebui să compunem o operă.’. Şugubăţ, mi-a replicat: ‘Tu începe deja să scrii libretul’.

Ei bine, în timpul acelei nopți, am scris un libret bazat pe romanul lui Victor Hugo, e adevărat… unul foarte scurt, pentru că mă gândeam la mine însumi și la faptul că mi-ar fi imposibil să cânt de unul singur, timp de trei ore, o astfel de operă. I-am trimis însă tot ce scrisesem lui Frédérico, iar el a început să lucreze la text și, desigur, a lungit libretul, pentru că, din ceea ce făcusem eu, lipseau multe lucruri.

Când l-am văzut, bineînţeles că m-am plâns: ‘Dar va fi imposibil de cântat, este prea lung. Cum o voi scoate la capăt pe scenă?’. Atunci David a avut o idee genială: a introdus un nou personaj, o condamnată afroamericană, deţinută într-o închisoare americană din vremea noastră.

Așadar, eu sunt Bicêtre, condamnatul la moarte din epoca lui Hugo, dublat de o condamnată contemporană cu noi, care cântă exact același text şi, astfel, ne dăm seama de atemporalitatea acestuia şi că subiectul este încă relevant chiar şi în ziua de azi.

David a început să compună muzica şi, cu toate că i-am fost aproape pentru eventualitatea că s-ar fi confruntat cu o pană de inspirație, a reușit să o încheie într-un mod minunat de unul singur. Pe scurt, aceasta e povestea condamnatului, care, după cum vezi, a plecat de la… Romeo.

ROBERTO ALAGNA | Foto: Simon Fowler

Pe discuri şi în concerte, explorarea dumneavoastră muzicală s-a dus însă constant dincolo de operă, de fapt dincolo de orice frontieră, inclusiv geografică. Aveți un repertoriu incredibil, de la Frank Sinatra şi Luis Mariano la Yves Montand şi Nino Rota. Cum vă mențineți echilibrul între aceste părți artistice de Dr. Jekyll și Mr. Hyde?

Îmi place trimiterea la Dr. Jekyll și Mr. Hyde fiindcă, într-o anume măsură, are o bază reală.

Spun asta pentru că, din când în când, chiar şi eu îmi pun problema dacă nu e oare prea mult sau dacă nu vreau, cumva, să merg prea departe, însă la mine primează dintotdeauna această mare pasiune de meloman. Îmi place muzica în toate formele sale, îmi place să o descopăr, îmi place să mi-o însușesc.

Când interpretez muzică Latino, de exemplu, vreau ca sunetul pe care îl auziți să fie ca și cum eu aș proveni dintr-un cartier din acele țări în care s-a născut… îmi place să brodez pe stil, să-mi asum dicţia, îmi place această dependenţă a mea de muzică.

Îmi amintesc, de exemplu, că am fost foarte mândru atunci când un jurnalist m-a sunat într-o zi pentru că, în Argentina, avea loc un fel de simpozion despre tango şi, ca o demonstrație, ei puseseră versiunea mea a lui La cumparsita.

A fost incredibil pentru mine, un franco-italian, să fiu dat ca exemplu pentru a arăta forța tangoului, așa că-mi place foarte mult când se întâmplă asta… la fel ca atunci când interpretez cântece mexicane, iar prieteni din Mexic îmi spun: ‘Este incredibil!’.

În astfel de situaţii ai realmente impresia că asta e ceea ce trebuie să faci toată viața, dar, mai mult sau mai puțin, același lucru s-a petrecut atunci când am cântat în română, fiindcă am primit mesaje în care mi se spunea că, din punct de vedere al dicţiei, s-a înțeles absolut tot ceea ce cântam. De fiecare dată, oamenii mă complimentează pentru stil şi pentru modul de a mă exprima.

La fel a fost cazul inclusiv cu Lohengrin. Când am făcut Lohengrin, cu toate că am avut antrenori desemnați, am învățat exclusiv pe cont propriu, doar ascultând cu atentie pentru a încerca să prind intonația… asta pentru că îmi place să ascult și muzica cuvintelor, nu doar muzica notelor.

Cred că această pasiune a mea de meloman mă determină să mă îndepărtez uneori de drumul care m-a făcut cunoscut și să o iau din când în când pe poteci laturalnice.

Există însă o sumedenie de poteci pe care aţi putea alege să mergeţi muzical, iar unele vă pot duce în zone surprinzătoare dacă e să ne gândim doar la proiectul de World music din Maroc, Mediterraneo. Cum alegeţi, cum filtraţi muzica pe care o absorbiţi în toată această varietate de forme?

Dincolo de operă, în tot ceea ce fac, iese la iveală întotdeauna şi o parte din mine ce are o strânsă legătură cu rădăcinile mele italiene.

M-am născut în Franţa, dar familia mea vine din Sicilia şi nu trebuie să uităm că Sicilia a fost cotropită cam de toată lumea. I-am avut pe francezi, pe vikingi, pe normanzi, pe arabi, pe cartaginezi, pe greci, pe romani şi aşa mai departe, iar eu cred că sicilienii au, în interiorul lor, un pic din toţi aceştia.

Când am fost atunci invitat să cânt la festivalul din Maroc [Festival de Fès des Musiques Sacrées du Monde, în 2014 – n.r.], dat fiind profilul acestuia, am ştiut de la bun început că trebuie să interpretez cântece sacre şi, ca atare, m-am hotărât să iau muzica pe care o iubesc cel mai mult, opera, dar și cântece napolitane, în siciliană, și să le apropii cumva, adaptându-le cu susţinerea unei orchestre orientale.

Asta am făcut, de fapt, în Fès, şi am fost încântat să constat, încă o dată, cum între toate aceste muzici mediteraneene există un raport, cum ele se ating reciproc, chiar și în ritm sau în modul de a le interpreta… şi am realizat că punerea lor în legătură poate funcționa incredibil de bine.

Am avut un mare succes la Fès cu această muzică, pentru că suna chiar oriental, deci nu suna ca şi cum am fi fost dezrădăcinați… mai degrabă am avut impresia că e o reuniune perfectă între rubedenii reprezentate de toate aceste culturi.

Cred că asta ţine, în primul rând, de originile mele siciliene, dar apoi, pe parcurs, s-a adaugat şi faptul că, încă din adolescență, am călătorit mult prin lume și am locuit în diverse țări, în Polonia, în România, în Elveția, am locuit cam peste tot, deci sunt un fel de cetățean al lumii și am devenit… un burete!

De fiecare dată când mă aflu într-o țară, absorb câte ceva din tradițiile ei.

Culinar, de exemplu, sunt foarte ușor de mulţumit şi niciodată nu mă simt dezrădăcinat. Când sunt în România, îmi place mâncarea românească, aşa cum, atunci când sunt în Maroc, îmi place mâncarea marocană, oriunde mă duc, mă adaptez şi, după cum ziceam, cred că aceasta e o calitate care provine din rădăcinile mele siciliene.

Cu destulă vreme în urmă, spuneaţi: “Sunt îndrăgostit de operă. Aş vrea să cânt absolut tot, dar nu-mi ajunge timpul.”. Acum, la 60 de ani, care este relaţia dumneavoastră cu timpul?

Accept trecerea timpului, chiar dacă am încă o latură nostalgică, iar asta vine tot din rădăcinile mele siciliene… noi suntem mereu nostalgici.

Pe de altă parte, am norocul să am o fiică de 10 ani, care mă obligă să mă mențin în formă și să rămân în cursă… asta e foarte adevărat. Pentru că dorinţa mea este ca ea să rămână și cu amintirea tatălui ei pe scenă, cu cea a creației lui, şi, de asemenea, să mai împărtășesc lucruri cu ea, mai ales că şi ei îi place să cânte, iubeşte tot ce ţine de artele spectacolului.

Fiica mea mai mare a avut șansa să crească și să-și vadă tatăl cam peste tot, dar mi-ar plăcea să fac același lucru şi cu Malèna cât mai mult timp posibil. Este o realitate că ea mă stimulează să continui, dar, la fel de adevărat, este şi faptul că timpul trece foarte repede, iar eu îmi spun:

‘Este păcat, pentru că mai am o mulțime de proiecte.’.

Un compozitor, pe nume Laurent Petitgirard, compune pentru mine în perioada asta o operă despre magicianul Houdini, care mă interesează foarte tare, dar eu continui să îi tot zic:

‘Trebuie să te grăbești să o termini, pentru că timpul se scurge şi s-ar putea să nu ne rămână destul ca să o facem cum trebuie.’.

Foto: Simon Fowler

Pe de altă parte, când văd că Metropolitan [Opera] încă îmi mai oferă colaborări precum Turandot, pentru 2026, și tocmai am primit o nouă ofertă de la Torino cu Francesca da Rimini, lucruri de genul acesta, îmi spun că teatrele încă mai au încredere în mine şi asta îmi încălzește inima.

Şi atunci îmi spun: ‘Timpul trece, dar poate că am norocul de a-mi păstra capacitatea de a putea face toate acestea.’, pentru că, uneori, deşi vrei din tot sufletul să faci unele lucruri, nu mai ai puterea sau curajul necesar, ai dureri, vocea ta îmbătrânește și ea, corpul tău îmbătrânește.

Cu alte cuvinte, eu rămân nostalgic după trecut, dar, în același timp, privesc mereu spre viitor și îmi spun că, atunci când ai sufletul curat, adică ai dorința de a dărui emoții, de a împărtăși, de a fi generos, de a nu trișa, atunci bunul Dumnezeu te ajută și continuă să îţi ofere mici oportunități.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header © Simon Fowler

Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.