“THE TRAIN” (1964, r: John Frankenheimer)
Cu 60 de ani în urmă, la Londra, avea premiera mondială acest Thriller de război filmat în alb/negru, al cărui scenariu este inspirat de cartea Le front de l’art, reprezentând memoriile lui Rose Valland, parte a Rezistenţei franceze şi istoric de artă cu o contribuţie inestimabilă în protejarea până la sfârşitul WWII a mii de opere de distrugere sau de furtul lor de către nazişti.
Preproducţia fusese supervizată integral de căre regizorul Arthur Penn (“Bonnie and Clyde”, “Little Big Man”), care însă a fost apoi repede concediat, chiar după prima zi de filmare, la solicitarea lui Burt Lancaster, nemulţumit de modul în care Penn îşi propunea să comute accentul de pe desfăşurarea propriuzisă a eroicei operaţiuni a Rezistenţei de salvare a unor valori inestimabile aparţinând patrimoniului naţional în direcţia sublinierii importanţei artei pentru cetăţenii din Hexagon, fiind înlocuit cu John Frankenheimer, realizator de televiziune ca formaţie, intrat târziu, abia în 1961, în lumea cinematografiei, dar care îi adusese lui Lancaster un premiu BAFTA, Copa Volpi la Veneţia şi nominalizări la Oscar şi Globul de Aur pentru “Birdman of Alcatraz” din ’62, plus că starul hollywoodian avusese rolul principal şi în lungmetrajul de debut al lui Frankenheimer, “The Young Savages”.
Despre ce este vorba în “The Train”, nominalizat la premiul Oscar tocmai pentru scenariu un an mai târziu?
Evident, despre un tren, cel care, în dimineaţa zilei de 3 august 1944, în Parisul aflat de mai bine de patru ani sub ocupaţie germană şi cu doar câteva zile înainte de venirea trupelor Aliate, este menit să scoată din ţară sute de picturi moderne semnate de ‘artişti degeneraţi’ precum Picasso, Renoir, Matisse, Miró, Utrillo, Gaugain, ş.a.m.d. Rose Valland, cea care a ţinut un inventar secret al lucrărilor depozitate de nazişti în Galerie nationale du Jeu de Paume, apare în film pentru scurt timp portretizată de actriţa Suzanne Flon (câştigătoare a Cupei Volpi la Veneţia pentru “Tu ne tueras point” şi, mai târziu, a două premii César pentru “L’été meurtrier” şi “La vouivre”), ca Mademoiselle Villard, cea care dezvăluie membrilor Rezistenţei din rândul muncitorilor feroviari operaţiunea iniţiată pe cont propriu de către colonelul obsedat de artă, Franz von Waldheim, interpretat de Paul Scofield, aici înainte de consacrarea pe care avea să i-o aducă Oscarul primit în ’67 pentru rolul lui Thomas More din “A Man for All Seasons”.
Chiar dacă, pentru moment, ofiţerul german îşi vede trenul întârziat de către Inspectorul SNCF Paul Labiche (Burt Lancaster), pentru că trebuie să cedeze întâietatea unui transport de armament ordonat de Generalul von Rundstedt, comandantul trupelor germane de pe frontul de vest (o eroare istorică tipică scenariştilor hollywoodieni, pentru că, în acel august ‘44, von Rundstedt era încă mazilit de Hitler şi avea să revină ca OB West abia pe 1 septembrie), planul său rămâne în picioare atâta vreme cât Labiche, contactat de domnişoara Villard, se arată completamente dezinteresat de salvarea încărcăturii vagoanelor (“I will not waste lives on paintings.”).
Abia executarea în depou de către soldaţii maiorului Herren (Wolfgang Preiss – “Un pod prea îndepărtat”, “Atac împotriva lui Rommel”) a bătrânului Papa Boule (Michel Simon – “Le quai des brumes”, “La beauté du diable”), care a sabotat din proprie iniţiativă locomotiva, îl determină pe căposul, dar experimentatul funcţionar feroviar să se implice mai serios şi Labiche devine noul mecanic al locomotivei care trebuie să scoată sub escortă tablourile din Franţa pe ruta cea mai scurtă şi mai directă (Paris – Verdun – Metz – Saint-Avold).
Prin implicarea a zeci de colegi de breaslă care pun bannere şi signalistică derutantă, se deghizează în soldaţi germani, schimbă macazuri şi închid bariere, sau creează diversiuni în jurul gărilor, trenul este întors din drum fără a trezi suspiciuni până în punctul de plecare, micuţa staţie din Rive Reine unde este blocat temporar prin sabotarea şinelor în aşteptarea sosirii Aliaţilor.
Doar că aceştia întârzie aşa că obstinatul parizian, cu toate că e împuşcat în picior (asta nu era prevăzut în scenariu însă Burt Lancaster s-a accidentat la genunchi în ziua sa liberă… jucând golf), se vede nevoit să se expună pentru a salva tablourile de la a fi bombardate aducându-l pe Waldheim în pragul nebuniei.
Finalul îl puteţi bănui, însă salvarea operelor de artă rămâne singurul punct comun dintre film şi realitatea istorică, mai puţin palpitantă (nu că “The Train” ar da vreun frison).
În fapt, garnitura de tren a fost re-rutată astfel încât să circule în cerc în jurul Parisului până la sosirea primei divizii franceze de eliberare a Capitalei.
Dincolo de calitatea interpretării actoriceşti, plusul incontestabil al acestui film este realismul punerii în scenă, iar bombardamentul gării sau ciocnirea locomotivelor până la deraiere sunt remarcabil realizate de John Frankenheimer (adevărat, şi bugetul a fost unul pe măsură, aproape şapte milioane de dolari, din care Burt Lancaster n-a luat decât 150,000).
În ce mă priveşte, acesta e cam singurul, deoarece “The Train”, privit acum… cam plictiseşte, fiind prea sec ca să fie entertaining şi prea îndulcit ca să fie credibil.
Prea sec întrucât este de o monotonie cruntă, iar realismul căutat are nevoie de… ghilimele, pentru că versatul Paul Labiche are, în fapt, un comportament taxabil drept fantezist în raport cu vasta lui experienţă ca parte a Rezistenţei, şi prea îndulcit din evidente raţiuni comerciale, deoarece prezenţa cinicei Christine (“You’re talking about the war. I’m talking about what it costs.”), interpretată de Jeanne Moreau (premiată la Cannes în 1960, pentru “Moderato cantabile”, al lui Peter Brook), neaoşa franţuzoaică obligată de rol să vorbească în engleză, este perceptibilă nu ca un insert cu valenţe emoţionale de apreciat, ci mai degrabă ca un atac îndoielnic la adresa francezilor care plecaseră capul, temători şi duplicitari, în faţa cotropitorilor, în timpul WWII.
“The Train”, cel puţin în opinia mea, nu rezistă formidabil la trecerea timpului, nici în alte privinţe, fiindcă represaliile repetate finalizate prin masacrarea civililor sunt expediate fără a impresiona, de exemplu, iar unele scene de mascare ale reperelor de pe noul traseu al trenului amintesc involuntar nu de vreun clasic francez cu trenuri precum “La roue”, al lui Abel Gance, din 1923 sau de “Bataille du rail” al lui René Clement din 1946, ci mai degrabă de… “Top Secret!”, comedia fraţilor Zucker (vă mai amintiţi plecarea gării pe platformă?).
Nu în ultimul rând, la conturarea acestei opinii categorice a contribuit şi faptul că arta este un subiect expediat în mod deliberat, tratat cu minimum de atenţie – în sensul opus (probabil) intenţiilor iniţiale ale lui Arthur Penn – deoarece toată lumea pare cam sictirită de obligaţia salvării “mândriei Franţei” cu preţul sacrificării de vieţi omeneşti.
Dilema pare extrasă dintr-un film de propagandă: de ce să rişti viaţa unui tovarăş în salopetă, truditor în câmpul muncii, ce nu mai are timp şi nevoie de educaţie, pentru o pânză pe care nu apare nici măcar tricolorul… pictorul ăla ce-a făcut el cu-adevărat pentru patrie?
În concluzie, filmul lui John Frankenheimer mai prezintă interes, cred eu, aproape exclusiv pentru colecţionarii de trenuleţe electrice şi pentru analiştii de film care continuă să considere că tehnologia reprezintă cel mai important beneficiu al evoluţiei civilizaţiei, iar ei s-au născut… prin Bluetooth.
Şi sunt foarte mulţi, din moment ce tomatometrul de pe Rotten Tomatoes indică siderantul procent de 95%! Să fie cum zic ei.
Dincolo însă de modul discutabil în care e scrisă şi filmată povestea, “The Train” merită o (re)vizitare, fie şi pentru întâlnirea într-o formulă inedită cu mari figuri ale istoriei cinematografiei, de pe ambele maluri ale Atlanticului, pe muzica lui Maurice Jarre, în cea mai buna formă a sa în acei ani, între Lawrence al Arabiei şi Doctor Jivago.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
