Interviu cu FERNANDO DAGNINO: “Arta mea are întotdeauna un punct de plecare narativ”
Personalitate marcantă în spaţiul occidental al artei benzilor desenate, FERNANDO DAGNINO (n. 1973) va fi prezent în toamna aceasta la Brașov pentru vernisajul expoziţiei sale de Comic Book & Fantasy Art din cadrul Dracula Film Festival (30 octombrie-3 noiembrie), eveniment pentru care, de altfel, a creat vizualul oficial al ediţiei.
Multipremiatul artist spaniol, care a început prin a lucra, la finele anilor ’90, ca Guest Imagineer pentru compania Walt Disney și a publicat în 1999 prima sa creaţie B.D., Tales of the Black Spain, a devenit, începând din 2007, colaborator exclusiv al DC Comics pentru serii celebre precum Superman, Wonder Woman, Suicide Squad sau Justice League.
Refuzând să se cantoneze însă în mitologiile care îi limitau narativ creativitatea, Fernando Dagnino și-a manifestat originalitatea în ultimii ani, constant, deopotrivă prin declinările unor personaje din portofoliul a câtorva reputate label-uri Indie (Tarzan la Dark Horse, Blade Runner la Titan Comics, Killers la Valiant), dar mai ales prin propriile romane grafice şi comics-uri: Smart Girl, L’Agent, Kasandra y la rebelion, Winter Queen.
Am fost curioși să aflăm ce stă la baza dedicării sale pentru această formă de expresie, în condiţiile în care tentaţiile pentru a experimenta în artele vizuale sunt tot mai numeroase în secolul XXI, de la clasica pictură până la dezvoltările asociate digitalului şi new media.
Fernando, dragostea ta pentru benzile desenate s-a născut încă din copilărie și nu s-a alterat în niciun fel cu trecerea timpului. Cum se explică această fidelitate pentru crearea de comics-uri?
În cazul meu, este o poveste aparte, întrucât, la numai cinci ani – și îmi amintesc foarte bine momentul și banda desenată pe care o citeam -, m-am îndrăgostit, pur și simplu, de B.D.-uri.
Mai mult, atunci mi-am spus mie însumi, dar și familiei mele, că îmi doresc să devin artist de comics-uri, cu toate că, evident, habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat asta… nu puteam decât să-mi imaginez. Ideea mea s-a fixat complet însă din acea clipă și nu s-a mai schimbat apoi niciodată.
Unii oameni vorbesc de benzile desenate ca fiind cinema pentru oamenii săraci, o definiție discutabilă, însă ceea ce este adevărat e că fantezia ta primeşte acces la o poveste nu doar prin intermediul unui text scris, ca în cărți, ci beneficiază și de componenta de imagine, cu propriul său limbaj, cu onomatopee, cu diferite mișcări și toate celelalte resorturi ale narațiunii secvențiale, ceea ce este uimitor, pentru că experiența devine o lectură creativă.
În esenţă, e o altă formă de storytelling…
Da, se diferențiază clar față de alte surse de comunicare vizuală, precum filmul, unde ai muzică, ai animație, iar dinamica și timpul sunt altfel definite.
Cinema-ul este ceva care vine el spre tine prin poveste, în timp ce, în cazul comics-urilor, este vorba mai mult ca tu să mergi înspre acestea. Sunt multe benzi desenate în care îmi amintesc povestea în culori, cu toate că era desenată alb-negru sau, alt exemplu, în mintea mea unele scene au devenit animate, în condițiile în care, evident, în paginile albumului erau descrise prin imagini bidimensionale, statice.
Ce vreau să spun e că, până la urmă, ajung să-mi creez propria imagine asupra acelei povești, iar asta îmi place și mă atrage cu adevărat, mai ales că există un copil în fiecare dintre noi, iar comics-urile sunt accesibile oricui.
Sigur că pot fi privite și numai ca o formă de comunicare puțin costisitoare, dar mi se pare mai important faptul că fiecare om, în felul său, își poate implica propria creativitate în finalizarea poveștii, prin completarea acesteia cu informațiile care lipsesc. În benzile desenate, acțiunea se întâmplă, de fapt, în spațiile albe dintre casetele desenate, da, acolo fiecare dintre noi întregește povestea, iar eu cred că asta e ceva magic.
Dorința ta a fost din start foarte puternică, dar asta nu era suficient pentru a face o carieră în arta benzilor desenate. Care au fost circumstanțele în care ai început realmente să crezi că ai talentul pentru a reuși?
Îmi vine greu să explic tocmai pentru că, habar n-am cum, eu am știut de la bun început că aș putea deveni un asemenea artist.
Dincolo de asta, bineînțeles, stă realitatea în sine. M-am născut în 1973, în Spania, într-o dictatură, iar mentalitatea în societate nu era una chiar foarte modernă, așa că m-am confruntat cu opoziția familiei mele, care susținea că arta este acceptabilă doar ca hobby, ceva care poate fi făcut în calitate de fan, eventual, dar nu ca o profesie.
Din acest motiv, a fost nevoie de un proces constant de reafirmare a vocației și pasiunii mele și, desigur, de luptă împotriva societății și a dorințelor celorlalți, până la urmă, de găsire a propriului drum. Evident, a trebuit să fac, încetul cu încetul, unele concesii, cum ar fi cea de a începe să studiez ceva total diferit pentru a-mi face familia fericită, dar am știut dintotdeauna că scopul meu fundamental este să devin un artist de benzi desenate.
Și a durat destul de mult timp până s-a întâmplat, fiindcă am ajuns să-l îndeplinesc exclusiv prin practică, pe atunci neexistând școli sau facultăți de profil. Este o carieră pe care, la acea vreme, trebuia să ți-o clădești singur, învățând ce și cum puteai.
Partea bună atunci când ești autodidact e însă aceea că, pur și simplu, asta devine parte din viața ta și nu e ca și cum ai merge la școală și ai putea pica examenele sau altceva, ci ai posibilitatea să te disociezi de disciplina impusă de alții. Când ești autodidact, tu însuți îți impui disciplina, tu reprezinți content-ul și, desigur, tu alegi cum să-l exprimi în mod subiectiv, tocmai pentru că nu există reguli academice.
Academice devin referințele pe care tu le alegi, comentariile care îți plac, de pe piața americană, de pe cea franceză sau de pe oricare alta… așa că îți creezi propria lume, iar eu apreciez acest lucru, fiindcă rezultatul este, de obicei, o abordare mult mai personală a creației de comics-uri. În cazul meu, întotdeauna a izvorât din intimitatea mea și din propriul meu univers.
A-ți defini o identitate ca artist, implică o rafinare continuă a propriei estetici, deci presupun că procesul de autoinstruire nu se reduce la îmbunătăţirea tehnicii de a ilustra o poveste…
Bineînţeles că nu.
Cred că este mult mai fascinant de-atât, fiindcă este întreţesut cu viața însăși, adică progresul meu ca artist nu poate fi separat de progresul meu ca ființă umană. Ori de câte ori ai semne de întrebare referitoare la propriile abilități de a te perfecționa ca artist, de fapt, îți pui la îndoială determinarea, obstinaţia, principiile şi ideile care ţi s-au fixat în minte despre lume, chiar propria imagine de sine până la urmă, deoarece unii oameni ajung să creadă că nu se mai pot perfecționa niciodată şi atunci rămân blocaţi pe un palier sau altul al artei pe care o practică.
Dacă, însă, ești capabil să spargi tavanul pe care ţi l-ai construit pentru a te proteja în viaţă, dar care te împiedică să priveşti spre restul universului, să câştigi lupta cu propriile preconcepţii despre ceea ce eşti tu capabil să realizezi urmându-ţi aspiraţiile, atunci poți ajunge să demolezi bariere şi să atingi noi trepte în evoluţia ta calitativă.
Deci este un proces de self-teaching care se desfăşoară în paralel, uman şi artistic, fiindcă tu, în primul rând, te dezvolți ca persoană. Îţi chestionezi propriile convingeri, pui la îndoială elementele ce-ţi compun mediul, pentru a învața cât mai multe lucruri despre tine şi despre lumea care te înconjoară… şi toate aceste lucruri, pe care le asimilezi pentru a depăşi plafoanele şi barierele, îți vor hrăni și îţi vor nuanța arta, vor adăuga noi aspecte acesteia şi te vor diferenția ca artist.
Ispitele pentru un tânăr atras de lumea artelor vizuale sunt multe, de la pictura clasică la new media. Pe parcursul acestui proces de self-teaching, cum se face, totuşi, că n-ai fost tentat să explorezi şi alte zone de expresie ca modalitate de a-ţi exprima talentul?
Apropo de ceea ce îmi place cu adevărat, am să-ţi spun o poveste amuzantă despre cum am realizat eu întâia oară că am talent la desen.
Mi-o amintesc şi acum foarte, foarte clar, cu toate că eram doar un copil. Profesorul de la școală ne-a cerut să desenăm un schelet, așa că am desenat unul după cum am crezut eu de cuviinţă şi toată lumea, printre care şi colegii mei, s-a arătat uimită: ‘Wow, ce-i cu scheletul ăsta? Chiar tu l-ai desenat?’. Mie nu mi se părea mare brânză ce desenasem, era doar un schelet normal, însă atunci când ceilalţi mi-au arătat desenele lor, am văzut că, la majoritatea, scheletele de pe foi semănau mai degrabă cu niște mingi cu dungi.
Atunci mi-am dat seama… nu că eu pot desena bine, ci că restul lumii nu prea e capabilă să deseneze bine, deci, în esenţă, că m-am făcut remarcat nu era meritul meu, ci al celorlalți copii din clasă. Aia a fost, pentru mine, o lecție foarte bună.
Referitor la de ce m-am îndreptat spre comics-uri şi am rămas apoi în zona asta, reiterez faptul că sunt un mare fan al benzilor desenate şi, drept urmare, n-aș putea să mă limitez doar la pictură, de exemplu, fiindcă eu înțeleg lumea, la cea a artei mă refer, din perspectiva narațiunii, în primul rând.
Indiferent că am desenat cărți ilustrate, coperți sau postere, arta mea are întotdeauna un punct de plecare narativ şi n-aș putea niciodată să desenez peisaje sau fructe într-un borcan… pentru că m-aș plictisi de moarte.
Îmi place ca arta să spună poveşti.
Sigur, pe parcursul carierei mele, am făcut multe lucruri, precum ilustrații pentru copii, dar şi pentru adulți, am făcut jocuri video, dar şi design, însă, pentru mine, toate aceste lucruri au reprezentat doar un mijloc de a-mi atinge scopul, cel de a ajunge în punctul în care am fost capabil să mă dedic benzilor desenate. Pe scurt, sunt un storyteller și comunic ajutându-mă de imagini.
În cazul lucrărilor comandate de o editură, primești însă o poveste gata concepută şi lucrezi doar la dezvoltarea acesteia în vizualuri. Cât de multă libertate creativă îţi mai rămâne să te exprimi ca artist?
Oh, asta e o întrebare foarte interesantă.
Desigur, dacă se întâmplă să lucrezi pentru majors precum Marvel sau DC Comics – cum a fost şi cazul meu -, care sunt industrii uriașe, ce au crescut şi mai mult în ultima perioadă datorită filmelor, ai de-a face cu personaje iconice asupra cărora nu vei primi dreptul să operezi schimbări importante.
Pe de altă parte, desigur, poți să adaugi tuşa ta personală, propriul stil, fiindcă există, totuşi, o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte modul în care tratezi personajul respectiv. De-a lungul istoriei DC Comics și Marvel, fiecare artist nou – în special cei o personalitate foarte puternică, capabili de a induce o schimbare – şi-a lăsat amprenta, venind cu propria sa viziune. De exemplu, asupra lui Batman.
De fiecare dată când sunt întrebat ceva în legătură cu Batman, mai întâi încerc să aflu despre care dintre ei e vorba, fiindcă Batman-ul creat de Bob Kane [în 1939 – n.r.] este total diferit de cel al lui Frank Miller [în anii ’80 – n.r.], de exemplu, adică istoria comics-urilor este jalonată deja de un număr uriaș de moduri diferite în care Batman a fost desenat.
Cu alte cuvinte, există în mod cert o anumită flexibilitate în ceea ce privește felul în care, în general, poţi aborda și trata personajul, dar, pe de altă parte, trebuie să fii foarte respectuos cu tradiția.
Mai e un aspect datorită căruia n-aș zice că marile edituri constituie cea mai creativă parte a industriei comics-urilor în care poți lucra și anume acela că ești supus unor schimbări numeroase, parte tributare unor simple conjuncturi.
De exemplu, îmi amintesc că, la un moment dat, a trebuit să desenez pantaloni sub fustiţa lui Supergirl întrucât unii de la DC era îngrijorați că, atunci când ea era arătată luându-și zborul din cadrul unei ferestre, i s-ar fi putut vedea desuurile… adică, cerinţe de-astea ridicole!
După cum ziceam, dacă însă te obișnuiești să faci acet tip de schimbări și respecţi tradiția, care, mai ales la DC Comics, merge spre anii ’30 și ’40, atunci poţi să adaugi și propriul tău mic grăunte de nisip la povestea personajului, deci aș concluziona că ai, ca artist, o anumită flexibilitate, dar nu putem vorbi neapărat și de libertate creativă.
Acesta a fost şi motivul pentru care am optat să migrez spre spaţiul comics-urilor independente.
Până la urmă, totul depinde de ce-ţi dorești, fiindcă există artiști, mulţi dintre ei absolut uimitori, ai căror fericire se naşte doar din faptul că desenează. Mie însă, cel mai mult, îmi place să-mi scriu singur poveștile, singur sau în colaborare cu diverşi scenariști, ca să fiu mai exact.
De fapt, sunt într-o etapă a carierei în care jumătate din comics-uri le concep singur, iar cealaltă împreună cu alţii, pentru că, în domeniul scrisului, mă consider încă destul de amator… dar progresez.
Cu cât lucrez mai multe benzi desenate, cu atât experienţa crește, iar scrisul e doar o altă disciplină în care, de asemenea, eu sunt autodidact. Practica și exercițiul conduc, până la urmă, la o mai bună măiestrie a scrisului.
Ce trebuie să aibă o idee, un subiect sau o temă ca să te inspire și să declanşeze în tine dorinţa de a o dezvolta într-o poveste de benzi desenate?
Cred că trebuie să mă emoționeze, să atingă o fibră interioară din sufletul meu care să mă emoționeze cu adevărat.
În general vorbind, cred că e vorba de a te putea identifica cumva, fie cu personajul principal – ceea ce ar fi ideal -, fie cu ideea conflictului din poveste, măcar în parte, astfel încât să îți poți exterioriza frământările interioare și, astfel, să oferi publicului propriul punct de vedere.
Cred că singura modalitate de a-l emoționa pe cititor, adică pe cel care receptează ce ai de transmis, este să fii tu însuți emoționat de propria poveste, iar asta nu se poate întâmpla decât dacă ce-ţi imaginezi atinge la un nivel profund chestii care te sensibilizează cu adevărat.
De asta tind să aleg povești ce relaţionează cu emoțiile mele, în care mă regăsesc într-o anume măsură la nivel emoţional intim… adică, în timp ce le scriu şi, apoi, le desenez, rezonez realmente cu acestea.
Dacă nu este într-un conflict real cu propria mea poveste sau nu mă face să vibrez datorită asemănărilor, atunci, pentru mine, este o poveste născută moartă şi, dezvoltând-o, mi-ar da sentimentul că nu fac altceva decât să umplu, cumva, o formă preexistentă, cu care eu, personal, n-am aproape nicio legătură.
Să vorbim pe un exemplu. Ai scris Tales of the Black Spain în 1999, când aveai numai 25 de ani. Cum te-au putut mișca atunci povești despre gelozie și infidelitate?
Ei bine, nu eram chiar atât de tânăr.
Vreau să spun că mă aflam prins în vremea aia într-una dintre primele mele relații pe termen lung – care nu s-a dovedit a fi foarte lungă până la urmă – şi emoții noi, de care n-avusesem până atunci cunoştinţă, se manifestau în interiorul meu.
Nu știu să-ţi explic de ce au apărut, fiindcă eu am avut dintotdeauna o abordare foarte realistă a vieții, dar cert este că nu le-am mai trăit după aceea şi, drept urmare, nu am avut niciodată șansa de a reveni asupra acelor povești pline de umor negru pe care le-am scris atunci. Și mi-ar plăcea să mă întorc, pentru că m-am distrat teribil, cum nici nu vă puteți imagina, atunci când le-am conceput.
Nu deţineam un computer acasă în acei ani, dar lucram într-un birou și, având cheile, mă duceam acolo la două dimineața doar ca să lucrez la benzile desenate, ca într-o mișcare clandestină, în fine… a fost multă energie revărsată în acele povești, pentru că şi ele au constituit – sigur, în felul lor – o modalitate de a mă cunoaște prin prisma puţinei mele experiențe acumulate până la acea vârstă, legate însă mai ales de sentimentele avute în raport cu relaţia de care am amintit.
M-am întrebat ce simt cu-adevărat sau ce este gelozia, de exemplu, şi, de acolo, am ajuns să mă gândesc cum aș putea să duc asta la un nivel extrem și să creez o poveste în care un tip este gelos pe viețile anterioare ale partenerei sale și încearcă să o cucerească în aceste existenţe printr-o terapie bazată pe hipnoză, adică o regresie descrisă cu sarcasm și umor negru, duse la cel mai înalt nivel.
A fost foarte distractiv să fac acele poveşti.
Ca proces creativ, ce-ţi apar mai întâi în minte, cuvintele sau imaginile care definesc embrionul unei naraţiuni de comics?
De cele mai multe ori încep cu scrisul, deci cu ideile.
Bineînțeles, apar și câteva imagini, dar, de cele mai multe ori, ideile primează… abia după ce am ideea pentru o poveste care mă tuşează și decid că vreau să o dezvolt, încep să îmi îndrept atenţia către desen, să realizez niște schițe preliminare.
Pentru ultimele două benzi desenate pe care le-am făcut, Smart Girl și Winter Queen, de exemplu, mai întâi am completat scenariile și abia apoi am trecut la ilustrarea acestora, în pofida imaginilor care, inerent, vin și mă invadează în timpul procesului.
Cea mai fascinantă fază în realizarea benzilor desenate este aceea când trebuie să te hotărăşti ce anume vrei să spui din poveste prin intermediul cuvintelor și ce vrei să transmiţi prin imagini, astfel încât, în final, să formeze un tot unitar.
Asta e ceva care vine din trecut, de la Poetica lui Aristotel, când acesta vorbea despre ce să spui în teatru prin expresivitatea interpretării actoriceşti şi ce să transmiţi prin cuvintele din textul pe care aceştia îl rostesc.
Exact același lucru se întâmplă şi în cazul benzilor desenate, pentru că, o ştii foarte bine şi tu, deseori, comics-ul poate fi, ca rezultat final, mai mult “cinematografic”, atunci când se folosesc preponderent secvenţele desenate pentru a transmite povestea, în opoziţie cu un roman ilustrat în care imaginile au doar un rol de suport.
Trebuie să ținem cont întotdeauna de bi-dimensionalitatea Comics-Art ca formă de expresie. În opinia mea, de cele mai multe ori, imaginile nu sunt însă suficiente.
Îmi amintesc acum, de exemplu, comics-urile clasice Tales from the Crypt [apărute la EC Comics în perioada 1950-1955 – n.r.], care aveau mult text, poate prea mult, dar eu le-am iubit pentru că acele cuvinte reuşeau să te facă să-ţi imaginezi o întreagă atmosferă, pe care doar un desen n-avea cum să o poată sugera. Să zicem că aveai o casetă în care se prezenta mlaștina unde era localizată povestea.
Dincolo de desenul simplist, textul era cel care-ţi vorbea despre cât de umed era acel loc şi cum te mâncau țânțarii, deci datorită cuvintelor tu te simțeai în interiorul mlaștinii.
Asta este magia benzilor desenate, combinarea textului cu imaginile, astfel încât cititorul să-şi mixeze cu ajutorul imaginaţiei propriul cocktail… ajunsă din comics în mintea omului, povestea dobândeşte acolo valenţe cinematice.
Cred că este importantă şi decizia referitoare la tehnica pe care o vei folosi pentru a dezvolta vizual povestea, căci comics-ul poate fi în culori sau alb-negru, iar tratarea una suprarealistă sau, poate, cyber-punk. Cum se conturează identitatea estetică a poveștii?
Sunt foarte mulți factori ce intervin în luarea acestei decizii.
Unul este, desigur, cel personal, dar există, de asemenea, nişte factori industriali, să le zicem aşa, în sensul că ţin de răspunsurile la unele întrebări ce apar independent de tine ca artist.
Cine va publica această carte? Cât timp am la dispoziție pentru a o face? Câți bani câștig pe pagină? Pe ce piață va apare?
Pentru că, de exemplu, dacă e vorba de cea franceză, aceasta e mai obișnuită cu arta tradițională a benzilor desenate în acuarelă. Ar putea merge atunci acuarelele şi pentru piața americană sau voi lucra digital, ca să am suficient timp să o termin la timp?
După cum vezi, sunt o mulţime de variabile.
În cazul lui Smart Girl, de exemplu, nu a fost decizia mea să o fac alb-negru, adică intenţia era să o lucrez în culori, doar că nu am avut bani, fiind un proiect personal pe care l-am început fără să am niciun editor. Atunci am creat banda desenată și abia apoi am găsit cine să mi-o publice, așa că am fost nevoit să continui în alb-negru.
Bineînțeles, odată ce ai decis să lucrezi alb-negru, îți adaptezi tehnica și profiți de avantajele pe care ţi le oferă, adică poți avea o abordare mai sumbră şi poți gestiona mai rafinat nuanțele de gri, pentru ca tonul poveştii să fie mai aproape de Noir… vreau să spun că fiecare tehnică are avantajele ei, dar, în acest caz, ca să fiu sincer, aș fi preferat să fac Smart Girl în culori, doar că s-a întâmplat până la urmă în felul acesta.
Pe de altă parte, presupun că este vorba și de modul în care îți imaginezi universurile în care evoluează personajele. Unele sunt din spaţiul SF sau Fantasy, dar pentru altele alegi medii reale, precum Paris sau New Orleans. Pentru dezvoltarea acestora, încotro cauţi insight-uri?
Atunci când este vorba de un oraș imaginar ca cel din Smart Girl, ai de-a face cu Cyber Noir, gen cu o mare tradiție, deci trebuie să fii extrem de respectuos față de volumul uriaș de povești din filme, benzi desenate și literatură care au definit Cyber Noir-ul.
Pe scurt, acolo am urmat estetica unui anume gen, dar în cazul lui Winter Queen, ca să luam exemplu de altă factură, am plasat povestea în New Orleans, mai ales din cauza acelei arome de lume magică ce continuă să fie asociată cu orașul și cu împrejurimile sale.
Altfel, în realitate, eu nu am fost niciodată în New Orleans, așa că, în timp ce scriam a doua versiune a scenariului, m-am plimbat tacticos cu ajutorul Google Street View în toate locurile în care mi-aș fi dorit să ajung și am putut astfel găsi și vedea detaliile care mă atrăgeau și pe care, eventual, le consideram folositoare.
Dacă descopeream o casă, o alee sau un pod care mi se părea că se potrivesc, sau alte mici amănunte ce-ar fi putut ajuta la a face povestea cu adevărat valoroasă vizual, făceam câte o captură video și o studiam mai cu atenţie.
Așa că abordarea asta s-a dovedit a fi, până la urmă, foarte utilă. Indiferent de ideea de poveste de la care plec, de fiecare dată stau să mă gândesc… de ce să nu încerc și în alt fel?
Firesc, nu puteam închide dialogul fără a ne referi la personajele care dau viaţă lumilor pe care le creezi. Gândindu-mă la Kassandra, la Rhym, la Yuki sau Liz, pari să preferi a-ţi centra poveştile în jurul unor personaje feminine. De ce oare?
Nu știu, chiar nu știu ce să zic. Poate că există o anume sensibilitate, poate că așa funcționează mintea mea.
Cu toate că nu e o regulă, fiindcă, de exemplu, personajul principal din următorul meu comics, cel la care lucrez acum, este un bărbat, mi-am dat seama că îmi face plăcere să desenez femei și, mai mult, că oamenilor le place cum desenez aceste personaje feminine.
Eu nu cred în acest nou trend, cum că absolut tot ceea ce desenezi sau scrii trebuie să vină din propria ta experiență, adică singurul capabil să scrie despre persoane gay ar fi un autor gay sau că trebuie să fii artist de culoare ca să desenezi oameni de culoare. Cred că asta e moartea imaginației.
Desigur, nu vreau să contest drepturile oamenilor de a-și scrie propriile povești și, cu certitudine, vocile care au fost reduse la tăcere de-a lungul istoriei trebuie să se facă auzite mai cu putere, dar asta nu înseamnă că imaginația a murit.
Îmi pot imagina foarte bine și, în egală măsură, pot foarte bine să mă înșel, cum ar fi să fiu o femeie războinică sau un genoid, pentru că, până la urmă, este vorba doar de un exercițiu de imaginație și încă unul frumos, pentru că te pui astfel în pielea celuilalt, deci este vorba despre empatie, despre observarea celuilalt și despre învățarea modului în care celălalt reacționează.
Eu, personal, nu realizez documentare și nici nu sunt psiholog, eu creez doar ficțiune.
Dacă cineva din România, de exemplu, scrie o poveste despre un spaniol, cred că este perfect, fiindca va avea, cu siguranță, o abordare diferită în ceea ce privește Spania și chiar una potenţial foarte interesantă.
Fiecare om are dreptul să își imagineze lucruri și să se pună în pielea celuilalt, iar credinţa mea este că e un exercițiu foarte sănătos pentru toată lumea.
Interviu de IOAN BIG
