„Ballet Mécanique” – O pictură cinematografică a timpului
Cu 100 de ani în urmă, pe 24 septembrie 1924, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de Noi Tehnici Teatrale de la Viena, avea loc premiera versiunii mute a filmului conceput şi co-regizat de către artistul Fernand Léger, împreună cu cineastul american Dudley Murphy, Ballet Mécanique, considerat actualmente una dintre capodoperele cinematografiei experimentale, care poate fi vizionat, inclusiv pe YouTube, într-o versiune restaurată, cu muzica originală compusă de avangardistul George Antheil şi cu titlul inițial: Charlot présente le ballet mécanique, pentru că imaginea unui cut-out Cubist animat ce-l înfăţişează pe Chaplin apare de mai multe ori pe parcursul filmului.
Cu toate că originea Baletului Mecanic poate fi identificată în schimbarea de optică artistică a lui Fernand Léger în urma experienţelor trăite în WWI, perioada lui “mecanică”, şi în pasiunea pentru cinema – în 1923, de exemplu, crease scenografia pentru L’Inhumaine, controversatul SF experimental al lui Marcel L’Herbier -, dar fără legătură cu sculptura cu acelaşi titlu a cărei fotografie apăruse cu ani înainte în 391, publicaţia Dadaistă creată de Francis Picabia, acest film este, în fapt, rodul colaborării a trei viziuni artistice complementare: Fernand Léger, Dudley Murphy, autor în 1922 al scurtmetrajului pe muzica lui Saint-Saëns, Danse Macabre, cu balerinul Adolph Bolm ca protagonist, şi, nu în ultimul rând, Antheil, a cărui poveste e una aparte, deoarece el a fost, practic, iniţiatorul proiectului.
George Antheil
Ultra-modernistul George Antheil, format ca pianist în Philadelphia cu Constantine von Sternberg, o fostă elevă a lui Liszt, a devenit pasionat încă de la 18-19 ani de muzica “mecanică”, folosind pianul exclusiv ca instrument de percuţie, iar în 1921, în preajma relocării în Europa, a scris prima dintr-o serie de piese bazate pe tehnologie, precum Death of Machines sau Mechanisms.
La Paris a compus apoi o lucrare numită Ballet Mécanique, care simula sunete industriale şi urbane pe un ritm ce evoca mişcarea automată a maşinăriilor dintr-o uzină.
Cu gândul că s-ar putea realiza un film pe muzica lui, i-a implicat în demers pe Dudley Murphy, dar şi pe Man Ray, doar că artistul Suprarealist s-a retras de timpuriu – a convins-o, totuşi, pe Kiki de Montparnasse să apară în cadru -, iar locul i-a fost luat de Léger, care a făcut rost inclusiv de finanţare.
La scurt timp, datorită diferenţelor de viziune, Antheil însuşi s-a retras din combinaţie, iar Ballet Mécanique nu a fost proiectat niciodată în asociere cu muzica lui pe parcursul vieţii sale.
Fernand Leger | foto © Ida Kar
Trecând frontiera dincolo de interpretarea operei de artă, despre care există o bibliografie îndestulătoare, şi privindu-o din perspectiva contextului în care a fost realizat, Ballet Mécanique se relevă a fi, în esenţă, o reflectare caleidoscopică a unei schimbări de epocă, definită prin trăsături remarcabil de apropiate celor care ne creionează prezentul, fiindcă are în centru erupţia tehnologiei şi modul în care s-a modificat raportul nostru cu timpul în urma înmulţirii “scurtăturilor” accesibile la nivel de masă.
Leger Fernand – Element Mecanique
Dacă acum suntem în postura de a asimila consecinţele pătrunderii în conştiinţa publică a IoT (Internet of Things) şi AI (Artificial Intelligence), a arhitecturii 5/6G şi a mobilităţii electrice, la fel, în primii ani ai secolului XX, modernitatea se definea, în principal, tehnologic, iar comportamentul uman, la nivel individual şi comunitar, suferise nuanţări semnificative datorită radioului, telefonului, becului, fermoarului, maşinii de scris electrice, avionului ş.a.m.d., pe fondul unui cumul de frici înrădăcinate de război.
Acea lume nouă, post-WWI, în care migraţia între diversele spaţii se accelerase, iar timpul îşi schimbase locul pe scara valorilor, avea nevoie de idei şi forme proaspete. Toţi au înţeles asta, de la Albert Einstein până la Marcel Duchamp.
Artistic, mişcările post-Impresioniste au rejectat categoric ideea de a reproduce natura, raportările la realitate s-au făcut din perspectiva incompatibilităţii cu aceasta, iar pentru Fernand Léger, artist cu o creativitate singulară, rămas în istorie deopotrivă pentru crearea unei forme personale de Cubism şi ca pionier al Pop Art, cinema-ul reprezenta mediul ideal pentru un manifest prin care să schimbe radical sistemul de filtrare a percepţiilor acestei noi lumi.
Cât despre Antheil, simplu, acesta era convins că muzica modernă trebuie să fie structurată fundamental pe timp, şi nu pe melos.
Ballet Mécanique începe cu imaginea realistă a unei femei care se dă în leagăn, dar secvenţa este menită doar pentru a stabili ritmul care uneşte toate componentele filmului şi care aici, la fel ca substructurile geometrice din picturile lui Léger, Les disques şi Éléments mécaniques, reprezintă un “metronom” ce integrează variile tipuri de forme generate de lentilele transformatoare ale lui Murphy, care, alternând geometria cu diversele tipuri de “realităţi”, reuşesc să creeze o pictură dinamică a timpului.
După 100 de ani, Ballet Mécanique ne reaminteşte în final cât este de important modul în care ne raportăm la propriul timp.
Text de IOAN BIG | OPINII
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
