Manga: Arta japoneză care a cucerit lumea
Cu 25 de ani în urmă, dorind să creeze o poveste a războinicilor ninja cu o abordare mai comică și accesibilă decât alte proiecte similare ale momentului, Masashi Kishimoto a început să publice, în revista japoneză Weekly Shōnen Jump, seria Naruto, care urmărește aventurile lui Naruto Uzumaki în încercarea lui de a deveni Hokage (liderul satului Konohagakure).
Printr-o combinație unică de acțiune, umor și personaje memorabile (precum Sasuke și Sakura), Kishimoto a cucerit inimile cititorilor din întreaga lume, istorisirea sa rămânând una dintre cele mai iubite și influente din toate timpurile.
Generând noi trenduri și subculturi, estetica manga, devenită, începând cu anii ‘80 și ‘90, un fenomen cultural global, are o prezență puternică în istoria spațiului nipon.
Astfel, dacă ne întoarcem la Hokusai și la seria Fugaku Sanjūrokkei (în care punctele, liniile și spațiile goale erau folosite cu scopul de a crea efecte vizuale) pentru a o combina cu arta de portret specifică maeștrilor Zen, în care imagini în alb și negru erau însoțite pe margini de replicile rostite de personaje, ne putem apropia de o primă formă a ilustrațiilor narative cunoscute astăzi sub denumirea de manga („desen improvizat” sau „desen al mâinii”).
În cultura vizuală japoneză, în timpul Perioadei Edo (1603-1868) au devenit populare gravurile ukiyo-e sub forma caricaturilor celebrităților vremii, vândute vizitatorilor din Yoshiwara ca suveniruri ale gheișelor, luptătorilor de sumo și actorilor kabuki, imortalizați de cele mai multe ori în mișcare, cele mai vechi narațiuni grafice imprimate evoluând din parodiile și printurile erotice colectate și vândute în seturi.
Pasul următor în evoluția esteticii a fost reprezentat de istorisiri originale lungi, denumite kibyoshi („cărți galbene”), publicate în serii de volume care prezintă acțiuni secvențiale strâns legate între ele.
Apărând pentru prima dată în 1775, datorită jocurilor de cuvinte și ilustrațiilor sugestive (care ironizau tot ce era considerat măreț sau important), lucrările au avut un succes uriaș înainte de a fi suprimate, un deceniu mai târziu, de cenzura guvernamentală.
Ulterior, în grafica kibyoshi, ilustrațiile au început să fie invadate de text, artiștii utilizând conceptul chinez al balonului sau norului care se desprinde dintr-o figură pentru a simboliza vise și fantezii (nu sunete sau voci).
Secvența inițială din interiorul formei permite poveștii să stabilească o premisă prin care toate scenele ulterioare sunt înțelese ca provenind din imaginarul autorului, creatorii reușind astfel să exploreze o lume fictivă, liberă, separată de realitatea puternic cenzurată.
În 1814, Hokusai a publicat primul volum din seria lui de parodii și studii din viața cotidiană, denumită Hokusai Manga, care urma să fie folosită de artiștii începători ca sursă de inspirație pentru propriile lucrări.
Volumele cuprindeau o varietate impresionantă de subiecte, printre care se numără animale, oameni implicați în agricultură, vânătoare, sporturi sau jocuri și elemente din folclorul japonez, cum ar fi zei, demoni, fantome și creaturi mitologice.
Termenul manga a fost adoptat în universul nipon al benzilor desenate abia în anul 1920, când Kitazawa Rakuten a creat primele serii, care acopereau o gamă largă de subiecte, cum ar fi viața urbană agitată sau peisajele rurale idilice, ilustrate printr-un stil liber și expresiv.
Pe fondul popularizării tendințelor americane și intensificării cenzurii discursului politic (în urma unei legi din 1925, mulți artiști și editori au fost închiși, torturați și chiar uciși pentru exprimarea ideilor critice față de guvern), în anii ‘30, benzile desenate japoneze, tipărite deja color, pe hârtie de calitate, publicate în ediții cartonate de aproximativ 150 de pagini, au început să se îndrepte tot mai mult către tematicile destinate copiilor.
După ce guvernul a început să limiteze consumul de hârtie în 1943, un an mai târziu, toate benzile desenate au fost interzise din ziare, care au primit ordin să publice doar știri „esențiale”.
În această perioadă, japonezii au început să aibă o afinitate pentru kamishibai, o formă tradițională de povestire vizuală, în care un narator (care își transportă ilustrațiile, alături de un mic podium, cu ajutorul unei biciclete) prezintă istorisiri desenate pe cartoane de mari dimensiuni, fiecare imagine având propria scenă.
Desenele îndrăznețe, pictate manual, folosite în spectacole, aveau un vocabular cinematografic bogat, incluzând cadre și linii care evidențiau direcția acțiunii. Performerii închiriau seturi de șase sau opt imagini de la editorii care angajau scriitori și artiști pentru a compune poveștile într-o varietate de stiluri și genuri (care ajungeau astfel și în zone rurale izolate).
Odată cu încheierea războiului, majoritatea artiștilor kamishibai s-au orientat către industria în creștere a benzilor desenate. Fiind adresate unei audiențe urbane mai în vârstă, romanele grafice au dezvoltat un nou gen de povești mature: gekiga.
Artiștii din perioada postbelică (mangaka) erau interesați de explorarea unui stil cinematografic care să surprindă acțiuni și personaje reale, apropiate de viața urbană. Ei au decis să reducă numărul de cuvinte și detalii de fundal pentru a permite citirea rapidă a acțiunii (în mare parte pentru că își scriau și desenau singuri lucrările), abordând subiecte precum mistere, crime, povești de aventură sau secvențe horror.
În această perioadă au început să apară și manga accesibile, numite akabon („cărți roșii”, care foloseau cerneală ieftină), produse de mici editori în căutarea unui loc pe piață sau de tineri artiști care încercau să se facă remarcați în lumea benzilor desenate.
Osamu Tezuka a început ca unul dintre acești graficieni, introducând în arta sa tehnici de regie și elemente cinematografice, precum ochii supradimensionați, strălucitori, definitorii pentru estetica zilelor noastre.
În perioada postbelică s-a conturat un alt gen important, destinat în special femeilor, shōjo manga.
Dacă inițial, personajele feminine erau desenate în estetica kawaii (deloc amenințătoare și cu expresii inocente), când femeile au început să deseneze volumele pe care fetele le citeau, au apărut și eroine dinamice, curajoase și puternice.
Genul a fost cu adevărat redefinit de o grupare artistică numită Year 24 Group, alcătuită din figuri precum Moto Hagio, Riyoko Ikeda, Yasuko Aoike și Toshie Kihara.
La începutul anilor ‘70, artistele au început să publice lucrări care reflectau transformările tumultuoase ale societății japoneze, examinând noi roluri de gen și explorând o gamă largă de relații care implică elemente de sexualitate și intimitate, oferind personajelor feminine un rol activ în definirea propriilor vieți.
În deceniile următoare, artistele au început să introducă grafică manga destinată femeilor în vârstă (josei), extinzând astfel piața și menținând cititorii implicați și în viața adultă.
Alături de ele, o forță semnificativă în dezvoltarea genului a fost popularizarea lucrărilor self-published, prin care fanii au putut să construiască atât variante proprii ale lucrărilor cunoscute, cât și materiale experimentale, diferite de cele ale editurilor mainstream.
Fenomenul a adus o diversitate și mai mare în domeniul artelor vizuale și a facilitat exprimarea liberă a creativității iubitorilor de manga, estetica devenind, așa cum spunea Osamu Tezuka, o formă de artă vie, care evoluează și se adaptează în permanență schimbărilor culturale și sociale.
Ascultăm documentarul audio și pe Spotify
Text de CLAUDIA ALDEA | POP-UP STORiEs
Citește mai multe articole din LIFESTYLE.
